Tărâmul primilor paşi (partea a doua)

În timp ce fetele erau în faza de ‘’vai ce mititel e’’ si ‘’dumnezeule, ce scump este!’’ asa cum fac femeile în fata unei gâgâlici de o zi, eu ma jucam cu niste aripi de metal usor concave, asezate la capatul patului.
- Ce-s astea? Pentru sustinut cabluri de monitorizare cumva? Sau sînt un soi de suport tava? întreb curios.
- Acolo mi-am pus picioarele când am nascut, îmi explica Adela în timp ce-si ia progenitura în brate.
Fac un salt înapoi.
- Aici ai nascut? Privesc aiurit în jurul meu.
- Da. Fiecare camera unde este cazata o graviduta este în acelasi timp si camera de nastere. Nu stiai? ma întreaba ea.
- De unde sa stiu, raspund morocanos, crezi ca mi-au dat un manual explicativ la intrarea în maternitate? D-aia sînt atâtea aparate în jurul tau?
- Da. Nu le-au folosit pe toate cînd am nascut, dar sînt toate pentru monitorizarea mamei si a fatului.

În timp ce Adela îmi explica rabdatoare iar sotia îl privea pe bebe de parca era într-un soi de transa în care cad de obicei femeile cînd au de-a face cu strumfi în vârsta de câteva ore, se aude o ciocanitura usoara în usa si intra o infirmiera împingând un soi de carut ca alea din avion pe care le poarta stewardesele cînd servesc masa pasagerilor.
- Buna seara, anunta o voce vesela si cristalina, este ora mesei de seara. Ce-ati dori sa mâncati? Aveti doua alegeri plus un lapte cald si un mousse au chocolat. Pui sau peste?
- Pui, raspunde Adela scurt în timp ce nevasta-mea se ridica de pe pat sa-i faca loc asistentei.
În mai putin de un minut, bebe era înapoi în patutul de plexiglas iar o tava pe care se aflau câteva recipiente acoperite cu un capac de inox se aflau sub nasul Adelei. Infirmiera a apasat un buton si jumatatea de sus a patului a început sa se miste, pâna a ajuns la 45 de grade. A întrebat-o pe mama daca vrea o perna, i-a asezat-o la sale si înainte sa plece, dupa ce s-a interesat daca pacienta mai are nevoie de ceva, a anuntat-o ca mai târziu va trece medicul sa-l consulte pe bebe. Verificare de rutina. Apoi a iesit.
- Câte verificari din astea de rutina face medicul aici? întreb.
- Cam trei pe zi. Ochii, nasul, asculta inima, respiratia, îl cântareste, se uita la piele, îi ia temperatura…chestii obisnuite, nimic special.
- Nimic special? întreb aiurit. Nimic special, i-auzi, repet incredul.
- Oare mai trebuie sa-ti spun ca e sînt doar trei medici pe etaj?
- Cum doar trei medici?
- Da, doi maxim trei per tura. Asista exclusiv la nastere, adica din momentul cînd apare capul copilului pâna se taie cordonul ombilical, îmi explica Adela fluturând furculita în directia mea.
- Si daca nasc doua femei în acelasi timp? ma interesez.
- Se descurca ei. Au multe asistente. Asistenta îl ajuta pe anestezist sa faca peridurala, asistenta pregateste nasterea, asistenta monitorizeaza, ea te dirijeaza spre nasterea propriu zisa si când vine momentul zero, medicul intra pe usa, îsi trage taburetul ala d-acolo, îmi indica Adela cu degetul un taburet rotativ asezat în fata unui soi de birou, asista nasterea, coase, se sterge, completeaza niste acte pe biroul ala si pleaca. Daca nu sînt complicatii, nu sta mai mult decât e necesar. De aici pleaca în camera urmatoare, unde naste alta femeie. Din cauza asta sînt doar câtiva medici si o gramada de infirmiere. Un singur medic poate aduce pe lume o gramada de copii într-o singura zi. Mai au consultatii, mai au câte o cezariana sau alta operatie mai complicata, dar ei sînt un soi de vedete. În secunda în care paseste în camera, totul trebuie sa fie gata pentru iesirea copilului. Nici macar nu e chemat pâna nu devin contractiile suficient de dese.
- My God, woman! zic îngrozit. Da’ ce-i aici, uzina de adus pe lume copii? întreb cu gândul la podeaua aia misto de pe hol care-mi aduce aminte de maharul ala cu fabrica de mobila. Oare cui îi vindea mobila? Parca zicea ceva de Germania.
-Ai terminat? ma ia la rost nevasta-mea. Las-o în pace pe Adela, trebuie sa se odihneasca. Ia du-te si te plimba pe sala ca trebuie sa-i dea de mâncare lu’ asta micu’. Vezi daca gasesti niste gheata în chicineta de la capatul coridorului.

(va urma)

Prima parte poate fi citita AICI

Tărâmul primilor paşi (prima parte)

M-am întâlnit recent cu Light play la o cafea în centrul Montrealului si în timp ce degustam licoarea catifelata (chelnerita mi-a scapat cam multa spuma, da-i ok), am întrebat-o ce anume o atrage la blogul meu. Mi-a spus ca unul din motive e abilitatea de a scrie despre viata de zi cu zi în Montreal, de multe ori plecând de la nimic. De la o vorba, de la o idee sau o observatie facuta pe strada. Nu stiu daca e asa, dar stiu ca fiecare fotografie, idee sau observatie de la care plec cînd scriu ceva, are o poveste în spate. Ca aceasta poveste este sau nu reala, are mai putina importanta. Ca orice poveste, important este ca ea exista.

***

Acum câteva luni, împreuna cu sotia am vizitat-o pe Adela, o prietena buna care abia nascuse. Am mers la spital cu un buchet mare de flori, trei baloane si un quelquechose de plus. Nu mai calcasem niciodata într-o maternitate. Nu ca nu calcasem într-o maternitate canadiana, ci nu calcasem într-una. Punct. În Romania n-am reusit niciodata s-o vizitez pe cumnata-mea în camera ei sau sa-mi vad nepotica în patut, pentru ca barbatii sînt un soi de gândaci care trebuie tinuti neaparat în afara unui spatiu septic si iginenizat asa cum sînt, desigur, maternitatile în Romania.

Am penetrat deci pe poarta spitalului montrealez cu avânt, gresind intrarea. Portarul care m-a vazut ca încerc sa trec prin usile batante cu buchetul de flori si baloanele si-a facut probabil cruce cu limba cînd m-a vazut ca eu am trecut dar baloanele au ramas afara. M-a ajutat sa scap din încrengatura de fire si m-a întrebat politicos daca n-am gresit cumva sectia. Foarte sigur pe mine i-am raspuns ca n-am gresit-o din moment ce merg la maternitatea de la etajul 2. Etajul 2, all right, mi-a raspuns el amabil, dar maternitatea e în alt corp de cladire. Aici sînt urgentele, domnu’.

Am ramas putin descumpanit. Sînt foarte mândru de capacitatea mea de orientare în spatiu fiind recunoscut ca unul din singurii care se poate lua la hartza cu un GPS si sa mai si-l bata la directii. Am facut stânga împrejur împreuna cu doamna mea si am cautat corpul de cladire respectiv. Dupa o calatorie 3.45 secunde, timp în care o batrânica cu balustrada din aia mobila pe roti m-a înghesuit într-un colt spre amuzamentul nevesti-mii, liftul s-a oprit la etajul maternitatii. Cînd s-au deschis usile, am avut impresia ca am calatorit în spatiu si timp si am coborât din greseala în maternitatea pe Enterprise, mândria flotei inter-galactice din Star Trek.

Era atât de curat si sclipea totul încat am ramas traznit în usa liftului fara sa îndraznesc sa fac un pas în fata. Batrânica m-a împins ca sa poata liftul sa plece. M-am uitat cu grija în jur dupa niste sosoni de pânza asa cum folosesc chebecii în toate institutiile iarna, ca sa nu murdareasca de mâzga si zapada interioarele sau covoarele. Dar nu era nici un soson în raza mea de vedere ceea ce era oarecum logic tinând cont ca vara abia începea. M-am îndreptat cu niste pasi nesiguri catre ghiseu si am aruncat o privire în jur. Nici o infirmiera sau doctor nu erau prin zona. Cînd am ajuns la ghiseul care-mi venea pâna la coate, am observat o receptionera medicala asezata pe scaun de partea cealalta. M-a întrebat pe cine vreau sa vad, mi-a pus întrebarea standard ‘’familie sau prieteni’’ si mi-a indicat ca Adela se afla în camera 205, explicându-mi cum sa ajung acolo. Totul cu un zâmbet larg care i-a dezvaluit dintii perfecti.

Am înaintat pe coridor si am analizat podeaua. Ma gândeam ca trebuie sa fie cam acelasi tip cu pardoseala aia speciala de uzina pe care i-am vândut-o unui mahar în Romania care-si deschisese o fabrica de mobila. Un soi de spuma chimica care se întinde cu un elicopter ca cel cu care se fac finisajele de beton pe întinderi mari. Si admirând culorile calde mi-am spus ca trebuie sa fie misto sa poti naste în aceste conditii. Dupa trei minute de când intrasem la maternitate, receptionera continua sa fie singura persoana pe care o întalnisem.

Am ciocanit usor la usa camerei cu numarul 205 si am fost invitat sa intru. Pasind în camera, ma uitam în stânga si în dreapta ca un copil curios. Nevasta-mea m-a tras încet de mâneca :

- Înceteaza, o sa creada lumea ca n-ai mai vazut spital!

- Ca asta, în mod sigur n-am vazut, i-am raspuns.

Adela era întinsa în pat, odihnindu-se. Lânga ea se afla o cutie de plexiglas transparenta în care dormea bebe. De jur împrejurul ei tot soiul de aparate, scutece si recipiente. Un televizor atârna de tavan, sustinut de un brat rotativ. Doua fotolii ce pareau destul de comode se aflau de o parte si de alta a patului iar lânga fereastra un dulap încastrat în perete statea cu usa întredeschisa. La intrarea în camera în stânga era o baie a carei usa era data de perete. O cada de un alb imaculat cu doze pentru jet de apa mi-a sarit în ochi.

-Wahahau! am exclamat eu coplesit.

- Nu-i da atentie, s-a adresat sotia Adelei, fluturând mâna a lehamite catre mine. E prima data în viata lui cînd calca într-o materninate. M-as fi asteptat sa fie inhibat dar se poarta ca un urangutan scapat într-o magazie de banane.

(va urma)

Sînt un mic Number One

Acum 9 luni, am demarat o discutie pe Linkedin, legata de motivele pentru care ar trebui sa existe pe aceasta retea de socializare un grup alumni al Universitatii Tehnice din Iasi. Scriam eu acolo ca degeaba s-a creat acel grup pe Linkedin, ca absolventii oricum nu-l folosesc la nimic iar cei aflati în afara tarii (si nu numai) n-au nici un fel de stire legata de Universitatea Tehnica Iasi pe acest grup care numera totusi aproape 500 de membri. Ma rog, am scris cam cum scriam într-o vreme pe blog, pe vremea cînd nu ma hotarâsem sa ma axez mai mult pe ilustrarea vietii în Montreal.

Ei bine, acea discutie a strâns pâna acum 30 de comentarii si este number one în topul popularitatii discutiilor pe Linkedin-ul de limba româna. Ca urmare, am fost de cinci ori Top Influencer of the Week. Saptamâna asta mi-s pe locul doi. Nu pot sa va dau link sau sa va pun un print screen, pentru ca-mi apare moaca si numele real pe pagina respectiva. Trebuie sa ma credeti pe cuvânt.

Atât am vrut sa va spun, noapte buna!

Congestionat în trafic

Duminica trecuta, am hotarât sa fac o expeditie pe malul Lacului Fraser în Estrie, în principal datorita celor 31 de grade anuntate si precum si a apei limpezi si calde care ma astepta în acest loc desoebit din Parcul National Mont Orford. Asa ca am sarit în masina împreuna cu consoarta din dotare si am apucat-o catinel pe autostrada A10 catre Sherbrooke. Autostrada care trece printr-o zona foarte frumoasa a Quebecului. Mai ales toamna, frumoasa.

Pe la o bucata, am trecut pe lânga un panou luminos care afisa un mesaj îngrijorator: ‘’A10 în directia est, închisa între km 68 si 74 ca urmare a unui accident’’. Cum eu trebuia sa ies de pe autostrada la iesirea 118 (aka km 118), nu mi-a picat bine si desi se circula în mare viteza am pus mâna pe telefon si am sunat la Info 511, serviciul de informatii al Ministerului Transporturilor, unde se pot afla tot soiul de chestii. La capatul celalalt mi-a raspuns o voce feminina:

- Buna ziua, zic, sîntem pe autostrada 10 în directia Est si am vazut anuntat pe un panou indicator luminos ca autostrada e închisa între km 68 si 74. Puteti sa-mi confirmati?
- Da, zice operatoarea, într-adevar autostrada e închisa, avem un accident grav la iesirea 74 catre Granby.
- La ce iesire pot sa ies ca sa ocolesc?, întreb cu gândul sa-mi reprogramez GPS-ul si s-o iau pe alaturi
- Veti iesi la km 68 unde agenti de politie au instalat un dispozitiv de ocolire al zonei respective. Indicatoarele si balizele de semnalizare sînt deja instalate.
- OK, multumesc, mai spun si închid multumit ca banii mei din taxe îsi fac datoria cu prisosinta.

Si mi-am continuat drumul cu aceeasi viteza, apropiindu-ma inexorabil de punctul fatidic. Pentru ca fiind eu cu mintea deja pe maulul lacului, nu m-am gândit la o chestie super simpla: dispozitiv de ocolire egal trafic îngreunat. Trafic îngreunat egal buson de circulatie. Buson de circulatie pe autostrada egal CRIMA si PEDEAPSA.

Dupa înca câtiva km am nimerit în plina coada de masini. Cum îmi uitasem aparatul foto acasa, m-am descurcat cu camera video

Coada se întindea pe zece kilometri cînd am nimerit eu p-acolo. Disperat, dupa o ora de înaintat în pasul melcului, am încercat sa ies la prima iesire. Cînd ma uit pe GPS, prima iesire era iesirea 68, aia unde stateau politaii si deturnau traficul. Eu eram la km 59, deci cu 9 km mai în spate. Ïntre mine si iesirea 68, nimic. Zero. Eram obligat sa merg în continuare. Mergeam pe prima banda si în dreapta mea mai trecea câte un disperat, caci asa cum am scris într-un articol de acum un an, disperarea distruge civilizatia. Peste doi km, o Corvette un pic mai veche si-a bulit motorul din cauza supra încingerii iar câtiva cu decapotabile au început sa sufere din cauza soarelui. Era o caldura afara, la nivelul asfaltului de puteai face un ou prajit direct pe caldarâm. Ïn masina aerul conditionat era forjat la maxim si dozele de pepsi rece se terminau vazând cu ochii.

Dupa înca o ora jumatate (deci doua ore jumate pentru zece km), am reusit sa ajung la mult doritul km 68. Unde am observat cu stupoare ca politaii strângeau totul si traficul pe autostrada fusese restabilit. Si vazându-ma liber dupa atâta închistare, am apasat pedala plin de energie si am taiat-o catre Lac Fraser, bucuros ca mai resusesc sa prind macar doua trei ore de soare.

By the way, ca fapt divers: viaductul ala care se vede în departare la începutul celui de-al doilea film, a fost reparat de o echipa din care am facut si eu parte. Solutia aleasa a fost restaurarea structurii folosind materiale compozite ca fibra de carbon si cea de sticla. E motitorizat în permanenta din 2005 si se pare ca se comporta mai bine decât atunci cînd era nou nout.

Pauza de prânz

Obisnuiesc sa ma plimb în pauza de prânz, dar numai dupa ce manânc. Azi am bagat la ghiozdan un pui cu ananas dupa care am luat-o la pas pe Ste-Catherine în compania unui amic. Cum ne plimbam noi înspre Crescent, dam nas în nas cu ditamai coada pe trei rânduri întinsa pe mai multe zeci de metri de trotuar în fata unei intrari austere. Deasupra intrarii, o firma în semicerc din care noi nu vedeam decât jumatate, anunta ‘’Banque Scotia’’.
- OMG! zice amicul meu. Ce e omorul asta la Banca Scotia? A dat faliment? Oh, no! Cum sa dea faliment, am conturi la ei.
- Bai, calmeaza-te! Cum sa dea faliment ditamai banca si tu sa n-auzi nimic la stiri? Te crezi în Congo?
- Uite ce coada la filiala asta! Presimt ca e nasol. Hai sa întrebam pe careva ce s-a întamplat, se agita amicul.

Ne apropiem de un nene cu parul alb care astepta linistit la rând.
- Nu va suparati, ce s-a întamplat aici? îl abordam noi direct.
- Poftim? Ce s-a întampat? Nimic.
- De ce stau atâtia oameni la rând în fata la Banca Scotia?
- Probabil vor sa vada un film.
- Un film? întrebam noi aiuriti. Ce film?
- E un cinematograf aici, nu? ne întreaba omul privindu-ne fix. La cinematograf ruleaza filme.
- E un cinema?
- Sigur, scrie si pe firma de deasupra capului, ne arata el cu degetul în sus.
Am ridicat privirea spre firma în semicerc. Unde scria mare Cinema Banca Scotia.

***

Dupa ce ne-am lamurit si am dezbatut vreo cinci minute consecintele tragerii de concluzii pripite asupra inimii si sanatatii, am traversat pe partea cealalta unde, în fata sediului The Gazette, am vazut-o. Finuta, cam în vârsta, dar înca se tinea bine.

Probabil e cel mai batrân automobil pe care l-am vazut vreodata în real life. Pe McGill sînt niste panouri de afisaj ale Muzeului McCord si am vazut exact masini din astea în niste fotografii din 1915. Habar nu am ce marca e, daca e Ford sau Dodge sau Oldsmobile. Si culmea, nu mi s-a parut ca face reclama la ceva din simplul motiv ca era parcata în fata la The Gazette si nu-i nici o taverna prin jur.

Dupa ce m-am despartit de bunicuta asta, am dat nas în nas cu apartheidul israelian.

Va spun sincer ca pâna sa dau cu ochii de afisul ala, am crezut ca apartheidul e caracteristica exclusiva a Africii de Sud. Apartheid înseamna în afrikaan ‘’apartness’’. Segregare. Specie aparte. Dar na ca acum si israelienii sînt acuzati de catre arabi de apartheid. Manifestatia din imagine are loc în fiecare zi în fata intrarii librariei Chapters detinuta de Indigo Books and Music din motive care-mi scapa. Ajuns în birou, m-am uitat pe Wikipedia sa pricep ce are Chapters, companie exclusiv canadiana, cu Israelul. Si am aflat ca proprietara Chapters este Heather Reisman care-i casatorita cu Gerry Schwartz, unul din fondatorii CanWest Global Media, cel mai important concern de presa din Canada, fost director la Banca Scotia (na, ca iara am ajuns la ei) si cu o avere evaluata la 1.5 miliarde de dolari. Reisman si Schwartz sînt finantatorii unei fundatii care ofera burse de studii tinerilor israelieni nascuti în afara Israelului si care se ofera voluntari pentru Israeli Defence Forces (IDF), armata israeliana.

Say what?

Repetam : proprietarii canadieni ai Chapters si Indigo sînt finantatori pe fata ai tinerilor evrei care nu s-au nascut în Irsael dar care se ofera voluntari pentru serviciul militar în IDF, unde printre altele trag cu pusca dupa palestinieni. Iar emigrantii palestinieni în Montreal, picheteaza toate intrarile librariilor Chapters din centru.

No, ar putea spune cineva ca pauzele mele de prânz nu sînt interesante?

* Poze facute cu un jaf de telefon Motorola cu care onor firma la care lucrez m-a dotat

Brochette de poulet en sos blanc aux pommes de terre

Ïnca o reteta traditionala la Casa di Stash. Frigarui de pui marinate în iaurt facut în casa si fripte pe gratar la foc mediu alaturi de cartofi noi înveliti în folie de aluminiu. Totul stropit cu vin alb, de preferinta un Château du Haut Pick Sauternes 2007 (30$ la SAQ)

Ïnainte de a va apuca de reteta asta aveti de muncit un pic si trebuie sa tineti cont de timpul necesar pregatirii. Mie-mi place sa pregatesc în casa marinadele si sosurile pentru gratare, asa ca sa ne suflecam mânecile si sa purcedem la treaba

Ingrediente

500-750 ml de iaurt de casa

1 capatâna de usturoi

1 jumatate de lamâie

sare, piper dupa gust

2 piepturi de pui dezosate si taiate cubulete cam de 25 mm grosime

2 ardei grasi

2 rosii

1 ceapa rosie

6-8 cartofi noi de marime medie. Pot fi si cartofi obisnuiti.

Prepararea

Iaurtul

Se cumpara un pahar de 250 grame de kefir si trei litri de lapte pasteurizat de 2.5% grasime de la IGA sau pe unde va faceti voi cumparaturile. Se fierbe laptele pâna ajunge exact la temperatura de 85 de grade (verificati cu un termometru) apoi se lasa la racit pâna ajunge exact la temperatura de 25 de grade celsius. Se toarna într-un borcan de 3 litri cele 250 grame de kefir si peste el se toarna laptele. Se amesteca usor si se lasa deoparte vreo 6 ore la temperatura camerei. Se aseaza apoi la frigider. Dupa înca trei ore se gusta si se ridica ochii spre cer, multumindu-i lui Stash pentru aceasta bautura divina, numai buna de baut dimineata. Nu se consuma niciodata în întregime ci se pastreaza mereu 250 de grame drept kefir de casa, numai bun pentru reluat procedeul de productie.

Marinada

Se iau vreo 500 de ml de iaurt de casa si se toarna într-un bol de sticla. Se sparge o capatâna de usturoi si se piseaza, amestecânduse cu iaurtul. Se pune o lingurita de ulei de masline, sare si piper dupa gust. Se taie pieptul de pui în cubulete si se aseaza în sosul alb amestecându-se usor pentru omogenizare. Se acopera bolul cu o fotie de aluminiu si se lasa la fezandat în frigider minim doua ore. Eu obisnuiesc sa le las cam 12 ore.

Frigaruile

Se iau niste tepuse de lemn gasibile de cumparat în orice magazin de-ale gurii si se lasa doua ore la înmuiat în apa. Apoi se taie cuburi sau felii de marime potrivita, ceapa, rosiile si ardeii grasi. De obicei îndepartez din rosii miezul, pe care-l folosesc la salata sau îl manânc în timp ce prepar frigaruile. Din rosii pastrez doar partea carnoasa. Se trag în teapa cu gândul al Traian Basescu si Emil Boc, un cub de pui marinat, unul de rosie, unul de ardei gras apoi unul de pui si asa mai departe, pâna toate frigaruile sînt gata si v-a trecut gustul de razbunare pe politicienii români. Cartofii se învelesc complet în hârtie de aluminiu.

Gratarul

Gratarul se încinge vreo cinci minute la 500 de grade, dupa care se diminueaza focul la minim. Se aseaza cartofii pe grilajul de sus. Se unge cu o pensula grila de fonta, cu ulei de masline si se da focul la mediu. Dupa înca cinci minute, frigaruile se aseaza pe gratarul super încins si se asculta cu religiozitate sfârâitul carnii în contact cu grilajul de fonta. Se lasa cam doua minute pe fiecare din cele patru fete, apoi focul se da la mediu-mic în asa fel încât temperatura sa nu depaseasca 200 de grade si se lasa cam 35-45 de minute la facut, întorcându-se regulat pe fiecare fata.

Normal, daca nu ungeti ca lumea gratarul, o sa aveti pierderi de materiale, pentru ca puiul se lipeste. Iar daca-i trageti prea mult cu bere în timpul prepararii, s-ar putea sa uitati si sa mai si ardeti frigaruile. Shit happens!

La urma, dupa ce scoateti frigaruile de pe gratar, le ungeti cu un sos asemanator cu cel în care le-ati marinat, dar preparat separat (nu folositi sosul de marinat). Deci luati restul de 250 grame de iaurt, bagati un usturoi pisat, un vârf de lingurita de ulei de masline, piper, amestecati bine pâna devine o pasta omogena si turnati-l peste frigarui.

Totul se serveste alaturi de cartofi copti cu smântâna si unt, o salata de cruditati (rosii, ceapa, brânza feta, marar, etc) si se uda generos cu excelentul Sauternes.

Suna-ma, sint fierbinte!

Începând de ieri, Google Mail ofera posibilitatea de a suna GRATUIT in Canada si SUA pe telefoanele fixe si mobile direct din casuta de mail. Optiunea apare doar daca Google Mail este setat pe limba engleza (iconita cu telefonul este la chat). Trebuie instalat un mic plugin si gata.

Daca aveti prieteni sau cunostinte în Canada si SUA si vreti sa-i stresati, do it! Pâna la sfârsitul lui 2010 apelurile sînt gratuite. Dar luati în considerare ca exista o diferenta de fus orar fata de Bucuresti de minus 7 ore pe Coasta de Est si minus 10 ore pe cea de Vest. Nimeni nu vrea sa primeasca telefoane la doua noaptea de sa-i sara inima din piept si sa auda în receptor un glas dulce si sexy ‘’Ce faci iubire? Te mai gândesti la mine?’’.

De fapt mint, sigur ca toti vrem sa auzim asa ceva în receptor la doua noaptea cînd dormim dusi, frânti de oboseala.

Luna la Mamaia

Pagina urmatoare »