Lacrimile lui Hillary Clinton
De cand cu faimoasa scena din cafeneaua din Portsmouth in care Hillary Clinton aproape ca a izbucnit in plans, in presa Americana nu se mai vorbeste decat despre suspinele fostei prime doamne, cand vine vorba de campania ei electorala. Erau adevarate? Stia ca va plange? A facut-o anumit? A jucat teatru? Totul numai despre lacrimile ei.
De la inceputul campaniei am auzit numai chestii care au mare legatura cu programul politic propus de Hillary: doamna e prea decoltata, doamna poarta o vesta galbena, doamna e prea ridata. Si acum, doamna aproape ca a plans si a fost la un pas de bocet. Ma astept sa citesc in presa in zilele urmatoare daca o femeie care a fost inselata de sotul ei are dreptul sa devina presedinte in SUA. In loc de politica externa, ziarele o vor intreba de tarta cu mere pe care o face acasa. Sau poate se vor lega de celulita ei. Mizerabil!
Cand o femeie plange din cauza jobului sau a unor probleme legate de job, e rusinos si umilitor pentru ea, mai ales intr-o societatea ca cea americana. Bineinteles ca un politician femeie are dreptul de a varsa o lacrima cand ii moare un prieten sau cand se uita la TV la vreo reintalnire dupa 20 de ani. Dar sa plangi din cauza unui esec la birou, sau al job-ului este foarte jenant si umilitor. Pentru ca regula in politica dominata de barbati este ca daca pierzi, sa pierzi cu capul sus. Demn.
Acum riscul lui Hillary de a-si vedea toata munca distrusa de cateva lacrimi este enorm. Cum naiba si l-a putut asuma in mod voluntar? Ce pazesc consilierii ei de imagine? Pentru ce sunt platiti? Parerea mea e ca lacrimile pe care le-a varsat au fost simple lacrimi de furie in fata posibilitatii unei infrangeri. Si in fata injustitiei presei si a altor actori ai alegerilor din SUA, care si-au declarat deschis deceptia si credinta ca Hillary, odata cu infrangerea din Iowa si-a pecetluit soarta.
Lacrimile lui Hillary sunt cele ale unei femei convinse ca poate schimba America, poate rezolva problemele, dar care are impresia ca pierde nedrept in fata lui Obama, pentru ca senzatia lunii nu mai este femeia dura si puternica, ci tipul ala negru, tanar si cool.
Asta apropo de articolul Oanei Dobre despre politica unisex. Nu exista asa ceva nici macar in America. E o lume a barbatilor, in care femeile trebuie sa se supuna regulilor lor, daca vor sa reuseasca. Si cum au observat mai multi, nu Obama este campionul schimbarii si al sfarsitului discriminarii in America, ci Hillary Clinton. Daca ea va ajuge la Casa Alba, atunci se va putea vorbi de o noua era a politicii unisex.
Pe aceeasi tema
Daca v-a placut acest articol, va invit sa lasati un comentariu sau sa va abonati la acest blog si sa primiti viitoarele articole direct in RSS readerul dvs.
Daca nu dispuneti de un RSS reader, va puteti abona prin e-mail iar astfel veti primi ultimele articole de pe blog in fiecare dimineata: click aici pentru abonament.
Loading ...