Loialitatea fata de companie
In cursul unei discutii, zilele tecute un fost coleg din Romania mi-a pus o intrebare foarte faina: tu vezi loialitate fata de companii in Canada? Nu, pe bune, as vrea sa stiu unde vezi tu loialitate “tip japonez” in lumea de astazi. Afacerile nu au aproape nimic personal.
M-am gandit destul de mult la argumente pro si contra. Cand eram mai tanar, ma lasam ghidat mai mult de sentimente decat de pragmatism. Acum insa, dupa ce am trecut prin vreo doua multinationale, un laborator de universitate canadiana si prin propria mea companie, as fi inclinat sa spun ca singura relatie de loialitate o am este fata de familie si eventual fata de tara in care am trait si fata de cea in care traiesc. Fata de companii am relatii contractuale fara sentimente. Iar un contract impune doar drepturi si indatoriri. Loialitatea ca o componenta contractuala poate fi eventual impusa in politica si in armata. In rest, e capitalism salbatec.
Dar aceasta afirmatie ar trebui cumva nuantata. In Nord America, companiile – cel putin unele dintre ele – incearca sa-si fidelizeze angajatii. Succesul acestei actiuni se masoara pana la urma tot in beneficii mutuale. Compania in care lucrez, incearca sa-si fidelizeze angajatii printr-o politica atenta de personal. Cursuri platite de companie, excursii, vacante mai lungi, conditii mai bune de lucru, program mai scurt. Toate astea inseamna in cele din urma bani.
Ca sa fiu si mai clar: intr-o firma de inginerie obisnuita, lucreaza zeci sau sute de ingineri. Toti in cubicle-uri cum ati vazut la TV in filmele americane. Mereu suna telefonul, se discuta cu un client, e zgomotul de pe lume. Calculatoarele sunt Pentium 3 pentru ca nu ai nevoie de ceva performant sa rulezi Xcel sau Autocad. Scaunele de birou sunt obisnuite. Masa de pranz ti-o aduci de acasa. Pauzele sunt reglementate. Accesul la internet sau la mail-ul personal restrictionat. Camere de supraveghere peste tot, mai putin la toaleta. Si asa mai departe.
Cand lucrezi in companii d-astea cu sute de angajati simti ca esti al nimanui. Esti unul din multime. In Montreal, cea mai mare firma de inginerie din Canada si poate din lume, SNC Lavalin, are un zgarie nori in care lucreaza 3,000 de ingineri majoritatea in conditiile descrise mai sus. Va puteti imagina si singuri cat de fericiti sunt intr-adevar angajatii lor. In Montreal toata lumea fuge de angajari la ei, desi sunt cei mai mari angajatori.
Insa sunt companii, care vad lucrurile altfel. Iti ofera un birou cu numele tau pe usa. Cu fereastra pe care sa vezi cerul. In loc de calculator lucrezi pe laptop. In loc de scaun de birou ai scaun ergonomic. In loc de pager ai Blackberry. Cand faci vizite pe santier iti inchiriaza masina, si nu Matiz. Cand ai de zburat undeva in America, zbori cu Air Canada, nu cu low cost. Mesele sunt gratuite la bistroul companiei.
Langa birouri poate fi un centru comercial si toti angajatii au reducere 10% indiferent ca e vorba de electronice sau bauturi. In aceeasi cladire e o gradinita pentru copiii angajatilor. Nu mai trebuie sa traversezi orasul. Ai asigurari de sanatate mai bune. Ca angajat al companiei ai acces la cluburi de sport la pret special. De Craciun se organizeaza petrecere pentru copii. In timpul anului se fac socializari, fie la ski cu toata firma, fie la plaja. Beneficiezi de consultatii juridice gratuite, de suport in caz de deces, etc.
Si te simti al dracu’ de onorat cand multi-miliardarul de patron al companiei, la 60 de ani stie atat numele tau cat si numele sotiei, copiilor sau al cainelui. Nu conteaza daca se uita pe un bilet sau nu. Cand discuta cu tine, ai impresia ca stie exact cine esti. Si ca usa lui e deschisa mereu pentru tine. Aproape!
Toate aceste mici chestii, acest “ceva in plus” fac diferenta. Pentru companie e nimica toata. Cand negociaza toate cele de sus, le negociaza pentru sute de angajati odata. Costurile sunt mai mult decat decente. Bineinteles ca atunci cand ai laptop si Blackberry esti 100% al companiei, care te gaseste fie ca esti in Alpi la schi sau pe plaja Copacabana. Bineinteles ca putin conteaza ca ai facut 35 de ore la birou daca seara acasa mai bagi inca 20 pe saptamana. Neplatite! Cand e buja, toata lumea sare. Dar toti sunt fericiti sa sara.
Cel mai important este ca firma nu te lasa sa-ti pierzi motivatia. Odata pe an, fiecare angajat are o discutie cu seful direct, cu cartile pe masa. Acele doua ore de discutii sunt singurele in care poti sa-ti versi of-ul, sa-ti declari dorinta de marire, sa ceri sa fii considerat pt alt job, etc. Discutiile sunt private si raman intre cei doi, dar seful de echipa stie EXACT ce-si doreste fiecare din echipa lui. Stie care-i blazat si care nu, stie care se plictiseste si care e excitat de ceea ce face si stie si ce probleme are fiecare. Politica de personal personalizata!
Cand se fac promovari, in primul rand se cauta in interiorul companiei oameni capabili. Daca nu-i nimeni potrivit, atunci se cauta in exteriorul firmei printre cunostintele celor din firma. Daca nici asa nu sunt gasiti oameni, se da anunt public. Aceasta politica evita orice discutie. Si cand un greu al industriei este angajat pe post de conducere, fiti siguri ca nimeni din companie n-ar fi putut sa fie in locul aluia. C-asa-i in tenis!
Toate aceste lucruri duc in primul rand la fidelizare si in cele din urma la loialitate. Caci unii prefera un salariu mai mic dar o viata misto, iar altii un salariu mare si sa-si vada familia odata pe saptamana. Variante sunt disponibile pentru toti! Chebecii sunt comozi. De aceea o asemenea companie e vazuta ca mama companiilor si toata lumea vrea sa lucreze in ea.
O alta fateta a loialitatii, mai putin vazuta este mostenirea de familie. Tata a lucrat pt firma asta, fratele meu, deci lucrez si eu. Exista si aceasta politica de firma, aplicabila in companiile mici de acum treizeci de ani care au devenit intre timp mari. Dar si in cazul lor, respectivele companii si-au pastrat angajatii in ciuda tuturor piedicilor, deci e o motivatie suplimentara, o recunostinta implicita.
Cam asta e cu loialitatea in capitalism. Nu trebuie sa fii companie mare ca sa aplici regulile astea. Si nu stiu cat functioneaza sau ar functiona in Romania, insa sunt sigur ca orice companie care are o politica de personal indreptata spre nevoia angajatilor, se poate baza pe angajati si in vremuri de rastriste. Orice companie care isi bate joc de angajati, isi bate joc de ea insasi, de viitorul ei si de resursa cea mai de pret. Oamenii!
Pe aceeasi tema
Daca v-a placut acest articol, va invit sa lasati un comentariu sau sa va abonati la acest blog si sa primiti viitoarele articole direct in RSS readerul dvs.
Daca nu dispuneti de un RSS reader, va puteti abona prin e-mail iar astfel veti primi ultimele articole de pe blog in fiecare dimineata: click aici pentru abonament.
Loading ...
Chiar daca postul legat de americanbuilt.ro era critic, imi plac articolele obiective si civilizate ca acesta.