O stire de pe fluxul agentiilor de presa anunta ca rata sinuciderilor in randul armatei americane din Irak a atins cote alarmante, fiind cam de trei ori mai mare decat in timp de pace. Se estimeaza ca nu reusesc sa ucida insurgentii din Irak atatia soldati americani cat reusesc ei insisi s-o faca. Si ca si cum asta n-ar fi de ajuns, soldatii americani nu se multumesc sa se impuste doar in Irak, ci uneori se intorc in America si-si impusca mai intai familiile si abia apoi isi iau viata.

Pentagonul a trimis deja noua echipe de psihologi care sa le ridice moralul trupelor. Adica sa-i inveseleasca, sa-i faca mai optimisti si sa-i convinga sa omoare la irakieni in loc sa omoare la americani. In presa scrisa de la Washington se vorbeste deschis despre probleme de sanatate mentala ale trupelor stationate pe malul Eufratului.

Nu pot sa nu observ ironia in toate astea. Americanii sunt recunoscuti ca niste tipi influentabili si ma gandesc ca e posibil sa fi luat exemplu de la luptatorii lui Allah care se sinucid zilnic, numai ca aia mai iau vreo cateva zeci de suflete cu ei. Ce si-or fi zis? Mai, daca asa de multi se arunca in aer, trebuie c-o fi vreo sfaraiala cu sinuciderea asta. Si capat si o permisie pentru eternitate.

Daca l-as avea presedinte pe Bush, cred ca si pe mine m-ar trece ganduri negre. Si asta fara sa trebuiasca sa stau mereu cu ochii in patru dupa fiecare masina de pe marginea drumului sau fiecare pisica moarta din mijlocul lui – sper ca ati vazut filmul despre depresiile din Irak, cu Samuel L. Jackson.

Eh, se vede ca Bush a sarit peste razboiul din Vietnam. El crede ca razboiul e ca un joc pe Nintendo.