Teatrul Foarte Mic din Bucuresti s-a aflat saptamana asta la Montreal cu ocazia Festivalului de Teatru TransAmeriques. In cele ce urmeaza, va prezint o cronica aparuta azi in LaPresse, cel mai mare ziar de limba franceza din America. Concluziile le trageti singuri.

Tanara companie teatrala Teatrul Foarte Mic a deschis Festivalul de Teatru TransAmériques, joi seara, cu piesa mady-baby.edu. Un spectacol de o ora si patruzeci de minute, jucat cu dinamism de trei tineri actori care ofera o performanta percutanta.

Textul Gianinei Carbunariu traseaza destinul a trei tineri exilati romani, care incearca sa-si refaca viata in Irlanda. Apartamente murdare, deziluzii, exploatare, pornografie si web, manipulare…mady-baby.edu ne face sa asistam la metamorfoza graduala a acestori tineri abia iesiti din adolescenta, aruncati in pofida vointei lor in promiscuitate si comert sexual. Intr-un avion, o tanara romanca care aspira sa devina dansatoare, face cunostinta cu un compatriot, care la randul lui spera sa faca cariera in publicitate. Insa iluziile lor nu vor tine mult.

Intr-un decor saracacios, mesele se transforma in scaune de avion, in WC-uri, intr-un sofa dintr-un apartament ticalosit. Ceea ce ne face, ca spectatori, sa fim martorii unor triste circumstante care-i reuneste pe acesti trei complici. Este recitalul unuei cronologii dezordonate.

Mady-baby.edu ofera ocazia descoperirii unui teatru romanesc emergent care ofera un joc apasat, imagini provocatoare sau derapari onirice mai mult sau mai putin coerente. Schimburile de replici se fac cu urlete triviale sau cu rasete cu toata gura, iar dialogurile sînt pline de cinism si tristete. Efectul este deranjant si jena este sentimentul pregnant care ne acompaniaza pe parcursul spectacolului.

Care spectacol este adesea redundant, jocul actorilor este cateodata prea insistent, aproape scolaresc, iar dorinta de provocare cu orice pret nu are intotdeauna efectul scontat. Dezbracarea de haine, simularea unei felatii, replicile urlate in fata spectatorului…Cand se doreste prea mult acapararea spectatorului, efectul este adesea desensibilizarea lui.

Timpul petrecut la acest spectacol merita totusi, fie si numai pentru a descoperi imaginea unei noi generatii de actori romani asupra tristelor realitati contemporane.

Articolul original poate fi citit AICI

Personal, aceasta cronica imi aduce aminte de schimbarea de directie pe care a luat-o cinematografia romaneasca dupa Decembrie 1989. De unde inainte eram prea pudici, dintr-o data s-au revarsat femei goale, violuri, etc pe ecrane. De unde dialogul era fals, dintr-o data s-a trecut la 5 injuraturi in aceeasi fraza. Din pacate putini dintre actori, regizori sau scenaristi au realizat ca acest lucru este deranjant. Astazi, urmand aceeasi cale in teatru, primim cronici ca cele de mai sus.

Este drept ca o piesa de teatru poate fi oglinda unei realitati triste. Dar nu cred ca este indicat, fie si in numele artei, sa se depaseasca anumite bariere. Filme ca 4, 3, 2 al lui Mungiu nu sînt indicate pentru transpunerea scenica.

Just my 2 cents!