Viata altovarasilora (Sau HGW XX/7)
Guest post by Abaddon
Sunt o gramada de motive pentru care n-ar fi trebuit sa scriu postul asta. De exemplu, primul care-mi vine-n freza: pentru ca sunt eu cam agasant de felul meu si nu ar trebui sa va enervez cu texte despre vremi demult apuse. Al doilea, care-mi vine-n raboteza: pentru ca filmul despre care vreau sa va spun cate ceva e vechi, din 2006.
Al treilea, direct din cheie franceza: a luat deja Oscarul pentru Pace, sau Nobelul pentru cel mai bun film strain in 2007, ceva de genul asta, care arata iar ca americanii sunt dusi cu pluta si nu stiu pe ce lume traiesc. Eu, nu ei. Si, al ultimulea: pentru ca comunismul a disparut, sau s-a transformat, acum aproape 20 de ani.
Dar, pe de alta parte, au fost o gramada de motive pentru care comunismul n-ar fi trebuit sa nu pice, si el totusi a picat. Sau, s-a transformat.
Deci, hai sa incepem noi. “Vietile altora“, filmul, nu incepe nicaieri. El exista dintotdeauna, asa cum ni se parea si noua ca exista comunismul, iar restul erau doar povesti cu partizani si cu Alvorada de la shop.
O atmosfera de infern etern, de Matrix fara computere (desi redegistii se laudau cui sta sa-i asculte ca aveau cea mai tare industrie informatica din est) mai pe scurt, Berlinul rasaritean, in 1984. Un fel de Bucuresti cu ceva mai multa haleala.
Ei, aici, un Kevin Spacey mai rasat preda cursuri de interogatoriu unor cadeti de la scoala de la Baneasa redegista, adica alora de la Stasi, pe care-i invata cum sa-i sparga pe suspecti fara sa-i atinga. Numai din vorbe, din priviri, din privare de somn si din clasificarea fantezista a unor tipuri de suspecti existenti doar in mintea bolnava a nesfintei treimi (Lenin-Stalin-Trotki). Intamplator, am vazut filmul in aceeasi zi cu alte doua pelicule remarcabile, Stafiile lui Goya si un fim rusesc demential, Nunta. “Vietile altora” sta perfect intre cele doua. Raportat la Goya, ne arata ca tortura si dictatura si-au gasit intotdeauna drum comun brat la brand prin secole si ca ideologia, la fel ca si religia, sunt gargara prin care smecherii ii domina pe fraieri — fie cu vrajeala, fie cu ranga.
Raportat la Nunta, filmul nemtesc descrie comunismul prin prisma naturii germane — ordonate, meticuloase si mai putin coruptibile decat natura ruseasca. In ambele filme, avem cate un militian — in Nunta, e seful de post, maiorul gras ca un porc, stricat si al dracului, care nu se da in laturi de la nicio ticalosie pentru micile lui placeri corupte, cum ar fi sexul pe gratis. In Vietile avem capitanul cu alura de Heydrich, rece ca un troleibuz in ajunul Craciunului, care trozneste prostituate pe care le plateste pana la ultimul pfennig redegist si care stau pe el exact numarul de minute si de de secunde platite. Ambii au, insa, in final, parte de mantuire prin gesturi eretice. La fel ca si Javier Bardem, un activist de partid fara partid, in Stafiile lui Goya. Toti cei trei sunt infricosatori prin umanitatea lor. Nu sunt rai prin definitie, nu sunt diabolici. Ei fac rau din necesitate, cum ai taia o gaina ca sa nu rabzi de foame, sau din blazare, pana cand convingerile lor sunt zguduite, iar blazarea devine jignire. Dupa aia, sunt capabili si de bine, tangential.
Sa revenim la Stasi, insa. Securistul nostru (jucat stelar de Ulrich Muehe) crede in comunism, desi e singur. N-are amici, are colegi. Unii, superiori, care vor sa faca cariera si-i cam doare-n cur de Marx si, mai ales, de Honecker. Altii, inferiori, ca grad si ca intelect, care ori spun bancuri cu tovarasu’ lor (Genosse Honecker), ori dorm in tura ascultand la casca pe cei pusi sub supraveghere — cu exceptia momentelor de bonus, cand asculta cu atentie si satisfactie ce fac urmaritii si urmaritele in dormitor.
Pentru cineva care a trait acele vremuri si stie cum se comporta securitatea in Romania cu poetii, dramaturgii si artistii, Vietile are o rezonanta infricosatoare. In Romania, gangsterii in uniforma te duceau la secu, si te bateau ca ciumetii. Sa spui, sau sa devii. Ieseai, te intorceai in frig si/sau in foame si ii urai in continuare, si mai tare, si mai tare. In RDG, te invitau la sectie si te santajau fin, cu droguri si cu excursii in strainatate. Si in RSR, si in RDG, te puneau pe lista neagra si nu puteai sa publici. Nu puteai sa calatoresti. Nu puteai sa ai o viata sociala normala (ce dracu’ o fi fost si viata sociala normala sub comunism?), nu puteai sa iubesti, nu puteai sa respiri daca nu iubeai partidul. Daca-l iubeai, erai suspect de infidelitate. Cum spune un ticalos in Vietile, asta-i prea perfect ca sa nu-l prindem cu ceva: adora sistemul, scrie numai de bine, il place si Occidentul, il plac si femeile, ce p…a mamei lui, NU POATE FI SINCER. Trebuie sa-l distrugem. Ii luam avantajele, ii luam femeia, ii luam identitatea, ii luam viata. I-o luam si ne jucam un pic cu ea, apoi o aruncam la gunoi. Ba nu, o aruncam in arhiva. In cei 202 kilometri de dosare.
Filmul nu are personaje pozitive. Numai oameni, indoiti intr-o masura mai mare sau mai mica de sistem, dar indoiti. Eroismul lor, atunci cand survine, e total prin absenta oricarei infatuari. E fie un gest de revolta spontana, de fluierat in biserica, fie ura si frustrare. Nu exista o rezistenta organizata, ci numai gesturi de sfidare, oh, atat de tentante cu RFG-ul la doi pasi. Cei care le comit, o fac pentru motive care tin de viata lor personala, singurul care isi asuma eroismul colectiv, tacut si eficient, e HGW XX/7, din motive care tin numai de viata altora.
Imensa ironie, seful, care crede in eternitatea sistemului si face tot ce crede el ca trebuie pentru a supravietui, ii spune lui HGW XX/7, nu pot sa dovedesc ca tu ai tradat cauza socialismului, dar o sa te trec pe linie moarta. O sa dezlipesti scrisori cu masina de aburi la biroul de cenzura pentru urmatorii 20 de ani, cat mai ai pana la pensie. Ai auzit? Pentru urmatorii 20 de ani! Si iese furios din masina, trantind pe bancheta ziarul ce-l tinea in mana. Pe ziar avem asa: Data? Pai, 11 martie 1985. Pata? La locul ei, pe frunte.
Ironia e imensa pentru ca, daca seful ar fi avut dreptate, poate ca, in mai putin de 20 de ani, HGW XX/7 ar fi fost iertat si reabilitat. Dar seful nu a avut, evident, dreptate, iar HGW-ul nostru e condamnat la disparitie pentru totdeauna, nu numai pe doua decenii. Pedeapsa HGW-ului e in acelasi timp si rasplata lui: cu bun simt si tact (era sa zic tactica) tipic teutone, binele lui e rasplatit la fel de discret pe cat de public.
NOTA: Cum probabil stiti deja, iar daca nu stiti, veti afla cu usurinta, Ulrich Muehe, actorul care ii dadea clasa lui Kevin Spacey il rolul lui HGW XX/7, a murit pe 22 iulie 2007, la scurt timp dupa ce filmul a luat Oscarul. L-a doborat un cancer la stomac care a inceput pe vremea cand, recrut fiind, facea de garda cu pusca la zidul Berlinului. Muehe a avut parte de o experienta similara personajului pe care il salveaza in film:dupa caderea comunismului, a aflat ca sotia lui, Jenny Grollman, tot actrita, il turna la Stasi. Grollman a murit cu un an inaintea lui, in 2006.
Martina Gedeck, actrita care o joaca in film pe Christa-Maria, a trait pana in 1999 cu un actor mult mai batran decat ea, care s-a sinucis, la fel cum in film se sinucide batranul Jerska. Gedeck nu a fost invitata pana in ultimul moment la Hollywood sa asiste la Oscaruri in 2007. Cand a fost, a refuzat. Gedeck e contemporana cu Zidul Berlinului. E nascuta in septembrie 1961, la nicio luna dupa ce incepuse constructia.
Pe aceeasi tema
Daca v-a placut acest articol, va invit sa lasati un comentariu sau sa va abonati la acest blog si sa primiti viitoarele articole direct in RSS readerul dvs.
Daca nu dispuneti de un RSS reader, va puteti abona prin e-mail iar astfel veti primi ultimele articole de pe blog in fiecare dimineata: click aici pentru abonament.
Loading ...
Scrii foarte bine, domnule! Ma mir ca nu au dat aia de la Catavencu peste tine, ca le-ai fi inviat ziarul ala prafuit. Si sint sigur ca te-ai califica cu brio la Dilema Veche. Foarte tare articolul tau! Chiar am sa inchiriez filmul, pentru ca nu l-am vazut.
Si cronica ta la Yuma e foarte misto!
Multam de laude! Dupa asa un film, a scrie bine e un understatement.
Cat despre Catavencu si Dilema, n-au aia bani sa ma plateasca!
Asa ca scriu de placere, cu mai multa placere, pentru Conu Stash!
Vezi filmul, da-l la prieteni, la frati, surori, cuscre, matusi, degetele din manusi, da-l oricui, pentru ca e un film care ar trebui bagat in programa scolara din toate tarile din est si in cateva din vest.