“Astazi o sa încep sa lucrez la gradina“, zice bunica împingand in fata noastra o farfurie plina de gem de prune. “O sa ma apuc sa plantez rosii!“

Bunica ne vorbeste hotarata într-o sambata dimineata. Soarele intra prin ferestre si mangaie cald mainile ei zbarcite. Bunicul clatina din cap a îndoiala: “Unde faci asta? N-ai loc!“. “Ba este, in spate intre casa si grajd“. Între casa si grajd? E larg cat un trotuar. Bunicul este de-a dreptul descurajat “Ce-o sa creasca acolo? Nu creste nici iarba. Nici macar nu bate soarele“.

Este un pic de soare. Asa, între amiaza si amiaza si un pic. Poate cinspe minute in total. “Vii cu mine la CAP sau ma duc pe jos?” Bunicul ridica ochii catre cer si-si ia biciul din cuier si palaria. Merge. Este al treilea an de cand o descurajeaza pe bunica cu gradina ei dintre casa si grajd. Dar astazi a ramas fara argumente. Bunica l-a lasat fara. Încearca o ultima rezistenta de pe capra carutei “pierdem timpul si banii aiurea” însa bunica este surda azi. E hotarata sa-si planteze rosiile.

Doua ore mai tarziu, bunica revine de la CAP cu tot ce-i trebuie. Si se apuca de lucru. In genunchi, smulge buruienile si sapa pamantul, intorcandu-l. Planteaza rasadurile de rosii si pune apoi un pic de balegar in jur. Zece plante mici, abia daca le vezi in umbra grajdului.

Toata vara bunica a muncit la gradina ei minuscula. Le-a stropit, le-a legat, le-a îngrijit. Iar noi, frate-miu si cu mine, ne-am petrecut vara razand de rosiile ei. Erau mici ca niste boabe de mazare. Nu trecea o zi fara ca bunicul sa-i spuna bunicii “ti-am spus ca nu creste nimic acolo!“

Anul urmator, aceeasi poveste. “Nu te-ai învatat minte? Mai bine planteaza-le pe luna, ca ai mai multe sanse!” rabufneste bunicul. “Anul trecut a fost seceta. Am avut ghinion!” se apara bunica. O alta tura la CAP. O alta zi pierduta sa planteze rosiile minuscule intre grajd si casa.

De fiecare data cand bunica face o salata, bunicul o întreaba “sînt din gradina ta?” Bunica nu zice nimic. Rosiile sînt un pic mai mari anul asta. Insa nu sînt nici rosii, nici verzi, nici galbene. Au o culoare stranie, maro sau gri, n-as putea spune cu precizie. Sînt de o culoare care nu exista. Culoarea rosiilor inexistente.

I-au trebuit patru ani bunicii. Patru ani de munca si îngrijire, cu grebla, sapa si stropitoarea. Dar într-o vara, rosiile au dat in parg. “Veniti repede sa vedeti rosiile mele…inca o luna…inca doua saptamani…inca 10 zile…” Ce s-a întamplat? Habar nu am. Era aceeasi bucata de teren fara soare, intre grajd si casa. Rosiile care au murit acolo facusera pamantul roditor? Nu stiu. Dar rosiile erau mari si incepeau sa se înroseasca. Ca rosiile adevarate.

Bunica numara orele si minutele pana sa culeaga prima rosie. Astepta sa devina zemoasa si gustoasa, ca sa i-o serveasca bunicului si sa-i închida gura. În timp ce el savura rosia, ea ar fi savurat victoria. Astazi e ziua cea mare.

Însa rosia a disparut. Cea mai frumoasa, cea mai mare si mai rosie nu mai este. Din fericire mai este una pe creanga de alaturi, maine va fi numai buna. A doua zi, bunica se prezinta in gradinuta ei. Rosia ia-o de unde nu-i! Si cea de a doua zi, si cea de a treia zi. Bunica era in toate starile de nervi. Atat de aproape de capat! Trebuie ca a scapat capra. Insa capra este la locul ei. Sa fie oare gainile? Gainile sînt închise. Atunci?

Bunica renunta si culege o rosie verde. Lasa ca se coace in casa, pe polita la soare. O ia, o sterge si o pune cu grija pe raft. A doua zi, rosia disparuta. Oh, acum stie cine este capra care le mananca. În fiecare zi înainte sa plece la camp, bunicul culegea cea mai coapta rosie si si-o lua cu el împreuna cu mancarea pe care i-o dadea bunica. Si nu zicea la nimeni!

Seara la cina, bunica îl întreaba pe bunicul “si cum sînt rosiile mele?“. “Nu-s chiar rele!” mormaie bunicul cu nasul in gazeta. Patru ani de chin si munca pentru un “nu-s chiar rele!“. Dar bunicul era un om care vorbea putin, însa facea mult.

Începand de a doua zi, a udat gradina bunicii in fiecare zi si seara dupa ce venea de la camp si adapa calul, se strecura in spatele casei sa îngrijeasca rosiile. Caci mai mare decat pesimismul lui cronic, era pofta pentru o rosie proaspata, zemoasa si dulce.

Rosiile bunicii nu aveau nevoie de soare ca sa creasca. O aveau pe bunica.

La fel ca bunicul!