Dom’le, cat de damblagiu tre’ sa fii ca sa ma suni pe telefonul de la birou ziua în amiaza mare si sa începi sa-mi povestesti despre nu’s ce job super tare într-o companie si mai tare si sa-mi propui sa ma furi de la actuala companie atragandu-ma cu nu’s ce oprtunitati? Cat de deranjat trebuie sa fii la cap sa te astepti sa încep sa discut cu tine oportunitatea asta, cand la mine în birou e un du-te vino, oameni cu probleme, desenatori, ingineri juniori, stagiari, studenti, directori de produs si mai stiu eu ce alti colegi? Cum naiba sa ai o discutie normala în conditiile astea si mai ales ce tupeu trebuie sa am eu sa încep negocieri la telefon în conditiile astea?

Piata în Montreal e hot-hot-hot pentru structuristi. Cu mana pe inima zic, nu stiu daca sunt 10 oameni calificati care sa fie interesati de o schimbare de job în momentul asta. Si cum se da unul disponibil pentru discutii cum am facut eu acu’ vreo luna, cum încep sa sune head-hunterii. Unul singur daca afla de vreun professional engineer dispus sa discute afla toata gashca si încep sa sune, frate! Numai ieri si azi am primit trei telefoane de încep sa ma întreb ce dracu s-a întamplat de dau toti navala.

Prea putini sunt discreti si eleganti si se manifesta corect. Restul se reped cu capul înainte de parca s-ar fi dat liber la cascaval în perioada de foamete! Pe cuvant de onoare ca e de ras. Pentru ca sunt de acord ca astia ai mei se prind ca sunt cerut si sunt mai atenti un pic la cum ma pastreaza în echipa lor. Dar pe de alta parte, daca ma suna prea multi pe o perioada prea lunga de timp, încep sa se gandeasca ca eu sunt ala care îi starneste pe cautatorii de comori (yeah, Stash înseamna cufar cu comori în engleza).

Oricum ai da-o, nu-s avantaje imediate. Mai curand o pierdere de imagine!