Sambata la 7h30 strazile din centrul Montrealului sînt pustii. Doar cate un grabit din loc în loc. În rest doar vantul muta de colo colo niste ziare si hartii. Orasul este de-a dreptul deprimant cu cladirile lui cenusii în lumina neclara a diminetii. La minus zece grade, totul pare întepenit în timp. E o atmosfera ca în « Thirteen Monkeys » cu Bruce Willis si Brad Pitt. Pe peretele mall-ului de vis-a-vis doi muncitori într-o nacela se chinuie întepeniti de frig sa monteze un banner imens cu Mos Craciun. Vantul însa le face munca grea, umfland afisul ca pe o panza de vapor. Mai la stanga, pe un ecran imens ramas aprins de noaptea trecuta se deruleaza imagini de vis din « Spargatorul de nuci » de Tchaikovsky. Un spectacol care merita vazut în preajma sarbatorilor.

O iau agale catre blocul turn în care îmi am biroul, înjurand în gand capitalismul care spune ca vacanta de Craciun trebuie acoperita din orele suplimentare. În mana, cafeaua de la Starbucks ma frige. Am uitat sa mai cer un pahar asa ca tin paharul într-un echilibru precar, cu doua degete încercand sa nu ma frig. Depun eforturi mari sa ma trezesc însa pleoapele ma înteapa. Stiu ca voi fi eficient abia pe la zece dimineata, însa nu-mi pasa. Azi sînt singur pe etaj.

Traversez Place des Artes si ma uit înspre Saint-Urbain. Nu mai putin de treizeci de masini de politie sînt aliniate cuminti la bordura. Am uitat ca azi e parada de Craciun. Nu vad nici un car alegoric, ceea ce înseamna ca anul asta Place des Artes e locul de final al paradei si nu cel de plecare ca anul trecut. Motivele sînt legate de noul Cartier des Spectacles care se ridica în dreapta Place des Artes. Vreo zece cladiri vechi au fost facute una cu pamantul si resturile urmeaza sa fie îndepartate pentru a face loc noii sali de spectacole si promenadei. Ruinele ma fac sa ma întreb daca asa arata Londra dupa bombardament.

Urc în biroul meu de la etajul 15. Pe drum trebuie sa trec prin sapte puncte de acces cu cartela. Pana si liftul functioneaza cu cartela. Tehnologia ne domina vietile. Din castile iPodului se revarsa muzica lui Garou. Ne me parlez plus d’elle/ J’ai besoin d’oublier/ Tous ce qui me rappelle/ Qu’un jour là été/ Ne me parlez plus d’elle/Je ne veux pas savoir/ Prés de qui chaque soir/ Elle ouvre grand ses ailes.Garou e favoritul meu dintre cantaretii chebecosi. Piesele lui ma ung pe suflet si versurile sînt atat de perfecte ca parca le-am scris eu. Stiu, iarna sînt sentimental.

Biroul e scufundat în întuneric. Îmi place asa. Merge cu atmosfera generala. Deschid calculatorul, potrivesc volumul la iPod si ma pregatesc sa modelizez afurisita de structura. Dar mai înainte, voi scrie despre cum e sambata dimineata la 7h30 în centrul Montrealului unde strazile sînt pustii.