Constructor în anii ‘95

În ziua în care am terminat liceul n-aveam o idee clara despre ce voi face în viata. Stiam doar ca vreau sa dau la facultatea de constructii, ca pe urma sa lucrez la aer curat. De cand am facut practica in uzina la strung am ramas cu oroare de întreprinderi si din acest motiv am hotarat sa dau la singura facultate de la Poli unde erau doi sau trei pe loc, fata de restul sectiilor de fabricat someri unde erau 0.5. Ca sa lucrez la aer curat si nu într-o hala imbacsita. Stiu, e un motiv cretin! Dar asa am facut alegerea meseriei care m-a (ma va) tine toata viata.

Cand am terminat facultatea iar n-aveam nici o idee ce voi face asa ca am mers cu valul. M-am intors în orasul natal si cu niscaiva relatii am intrat la o firma mare de constructii. Primul job? În balastiera din albia unui rau la 35 de km de oras, ca sa fac politie cu soferii de camioane. Camioanele erau incarcate cu balast si duse in statia de sortare sa devina agregate pt beton. Proaspat iesit de pe bancile scolii, aveam mari greutati sa tin piept smecherilor de soferi care vindeau un camion de balast pe doua sticle de votca in satele din jur, ca sa-si repare aia ulitele principale. Eram singur în camp, doar eu si o baraca de metal cu un pat de lemn acoperit cu o patura urat mirositoare.

Dimineata veneam la 6h00 cu niste Kamaz-uri conduse de soferi moldoveni ce pareau iesiti direct din decorul « Planetei Moldova » - drojdeau la volan fara nici o frica de politia care era inexistenta - si plecam seara la 17h00 cu utimul camion încarcat cu pietris. Cred ca ma întelegeti ca eram la p…la soferilor si ca daca îi suparam prea tare ma puteau foarte bine lasa în camp. Atunci am învatat prima data în viata negocierea si managementul. Nu radeti, bai! Stiti ce greu convingi un moldovan beat sa nu rastoarne Kamaz-ul de balast în fata primariei din sat în loc sa-l duca la statia de sortare? Habar n-aveti!

La un moment dat i s-a facut mila de mine unui secretar de la primaria satului pe raza caruia excavam si m-a luat cu el în ARO lui din 1900 toamna sa ma încalzesc la gura sobei, ca muream de frig. Dupa o juma de ora si doua paharute de tuica, îmi era tare bine. Si numa’ ce-l vad pe secretar ca vine la mine cu doua gâste si da sa mi le bage în traista cu care eram venit. Am sarit ca ars! De fapt vroia sa ma mituiasca ca sa închid ochii la smenurile lui cu soferii. Cand a vazut ca ma tin batos si refuz ploconul, m-a luat pe dupa umeri si mi-a zis prieteteste: “Da’ ce, domnu’ injiner, nu-ti place gascan pe varza? Apai atunci stiu io ce gasculita sa-ti dau matale. Uite colea ia am o camera pentru oaspeti. Mata esti om tanar, ai nevoi si ti-o chem amu’ pe Safta de la centrala telefonica. E fata curata sa stii. Hai, ia sticla asta de tuica si ia amu’ vine Safta“

M-am înecat de rusine si de furie. Am iesit ca o furtuna din primarie si a doua zi le-am zis la aia de la firma ca nu ma mai duc în balastiera. Ori îmi dau de lucru ca lumea ori ma car în alta parte.

M-au mutat în statia de betoane. Beleam ochii toata ziua la retete de betoane, încarcari de betoniere, testari cu cilindrul si alte rahaturi pe care nu stiu ce dobitoc de la sediu credea ca nu le poti face daca n-ai trecut cinci ani prin facultate. Muncitorii erau pe jos de ras. Va dati seama, venisem sa-i învat cum se face betonul de pompa, eu, care nu pusesem mana pe o lopata în viata mea.

Tot acolo se faceau structuri de beton prefabricate. Tartor era mos Rebegea, asa-i spuneau muncitorii. Stia maistrul ala cate în luna si-n stele. De la el am învatat ca n-ai cum sa le impui respectul muncitorilor din constructii cu forta. Ci cu stiinta. “Vezi ca dracii astia împielitati au cate 20 de ani de experienta“, zicea el. “O sa te asculte si o sa te respecte abia cand vor vedea ca stii despre ce vorbesti. Deocamdata esti un putoi cu cas la gura, vezi sa nu ma încurc de tine p’aci!“. Asa ca am stat vreo cateva luni pe langa mos Rebegea si am bagat la cap, cu toate ca egoul meu sangera puternic.

În timpul asta o parte din colegii de facultate erau deja la mastere prin Franta, Canada sau SUA. Altii lucrau la firme mari în Bucuresti, ori erau plecati pe santiere mari în Rusia sau tarile arabe. Eu turnam betoane cu Dorel si Sandel. Umblam în niste blugi ponositi si cu niste cizme albe de laptar pe care mi le rezolvase taica-miu.

La o bucata m-am apucat de baut. Iarna îmi era atat de frig si era atat de multa mizerie si viata nashpa ca ma duceam în baraca mea de metal - si nu erau d-astea moderne ca acuma cu facilitati ci erau dughene de metal neizolat - îmi faceam focul cu lemne si ieseam afara din cauza fumului. Cand se mai risipea, intram si dadeam pe gat doua pahare de vin alb. Dupa aia puteam sa lucrez si 20 de ore. Si chiar am lucrat!

De castigat castigam putin. Cred ca 2,500 de lei pe luna parca, reprezentau exact doua sute de marci germane. Stateam cu parintii ca n-aveam bani sa platesc o garsoniera. Ma întalneam seara cu alti prieteni si colegi si ne înfundam într-o bomba cum erau cam toate barurile pe vremea aia. Carti, discutii, planuri marete. Vai de curu’ nostru!

Prin 1996 firma a considerat ca sînt suficient de bazat încat sa-mi dea o echipa de muncitori si sa ma trimita în creierii muntilor sa fac un pod într-un sat uitat de lume. Aveam atat de mult timp liber, în timp ce muncitorii lucrau p-afara, ca m-am apucat de citit Tismaneanu, Bogdan Ficeac si CTP. Vroiam sa dau la Scola Nationala de Înalte Studii Politice. Între timp vindeam beton la popa din sat care venea cu caruta si îl lua în saci de plastic. În schimb îmi dadea o tuica de-ti sarea caciula din cap. Strasnica tuica avea popa ala! Peste timp - ca asa e viata, bate întotdeauna filmul - popa ala a ajuns la biserica la care eram arondat în orasul meu si m-a casatorit, mi-a sfintit masina si alte chestii cand mi-am deschis firma si în general a devenit duhovnicul si popa al meu personal. Tare de treaba mai era parintele ala!

Într-o zi mi-a dat o rata. Am luat-o ca ma cunosteam cu el si era cazul sa produc si eu ceva. Tuica aduceam acasa, rata aduceam, ce sa mai - ma descurcam de acum intrasem în randul lumii. Castigam de doua ori cat castiga fosta mea prietena din liceu, oamenii îmi vorbeau numai cu “traiti domn’ inginer”, eram OK. Numai ca din cand în cand mai beam. Anturajul, de!

Apoi, pentru ca asta e viata de constructor, am fost mutat la vreo 60 de km de oras, într-un alt sat de munte, ca sa fac o cladire a Postei. Cladirea asta era chiar peste drum de primarie. Eram experimentat de acum, cand m-am instalat cu toata echipa acolo, a venit primarul si popa din sat la mine în audienta de parca venise la maritul sultan în vizita. Pentru ca eu aveam puterea: excavatoare, betoniere, WOLA, echipe de electricieni, dulgheri, betonisti, etc. Stiti ce înseamna asta într-un sat? AUR! Ai probleme cu drumul? Ti-l rezolva “dom’ inginer”. S-a stricat ceva la primarie? “Ia fugi pana la dom’ inginer si vezi cum ne poate ajuta“. Iese pârâul din matca? “Hai dom’ inginer, oameni sîntem, trimite WOLA doua ore si doua rabe de balast sa terminam digul ala ca în baza alora de la judet nu-l mai terminam niciodata“. POWER!

Si nimic nu era degeaba. Fete disponibile si discrete, camere la dispozitie, provizii ca la balamuc - fructe, porci, vin, tuica (doar ati vazut secretul lui Bachus, nu?). Salariul tot cam de rahat era, dar ai mei parinti saracii nu-si credeau ochilor ce “descurcaret” era ficioru’ lor. Etica? Morala? Zero barat! Anii aia erau prea aproape de comunism ca sa am eu probleme d-astea existentiale.

Apoi filmul s-a rupt. Am fost luat în armata, am descoperit o alta lume, mi-am facut prieteni deschis la minte si la doua luni dupa ce m-am întors la firma de constructii - nemaigasindu-mi locul acolo - am plecat la o firma internationala abia intrata în Romania ca reprezentant de vanzari.

Si de acolo mai departe, a fost cu totul si cu totul alta poveste!

PS De baut nu mai beau decat la petreceri. Dupa plecarea mea din firma de constructii, nu mai putin de cinci fosti colegi si unii din ei sefi, au murit de ciroza. Erau oameni care petreceau “zi de vara pana-n seara”, oameni care construisera barajele si hidrocentralele Romaniei, fabricile de ciment si Centrul Civic din Bucuresti cu tot cu Casa Poporului. Nu i-a omorat comunismul, dar i-au omorat obiceiurile capatate pe vremea lui.

Pe aceeasi tema

• Veverita (10)
• La pompa (4)
• Inceputul (17)