O lectie de viata – prima parte

Prin 2000 mi-am deschis o firmulita în Romania, împreuna cu înca un prieten. Tocmai plecasem dintr-o mare companie din domeniul constructiilor si pentru ca aveam impresia ca ma pricep, am zis sa intru în afaceri. Aveam ceva relatii, aveam ceva know-how si în mod cert aveam multa ambitie, putere de munca si entuziasm. Am început de la zero absolut. Am împrumutat Dacia din 1982 de la taica-miu si aia a fost masina mea de firma. Am închiriat un apartament la parter într-un bloc într-o zona mai nasoala din oras si ala a fost sediul meu de firma. Cu 100 de marci germane care era capitalul social depus am cumparat facturi si stampila si alte rahaturi administrative si am început sa umblu dupa clienti. Aveam ceva bani pusi deoparte din ultimile doua salarii si aveam o idee destul de clara de unde trebuie sa încep.

Un amic bine înfipt m-a bagat pe felie cu un prosper om de afaceri, care avea o fabrica de mobila si lucra numai pentru export în Germania. Tocmai îsi facea casa si amicul meu s-a gandit sa-mi fixeze o întalnire cu el, ca sa-l conving sa foloseasca materiale de constructii performante si abia intrate pe piata romaneasca. N-aveam bani nici sa trec strada si singura mea sansa era sa-l conving sa cumpere materialele cu plata în avans, caci eu nu aveam credit la furnizorul meu, avand firma abia înfiintata. Ma rog, aveam credibilitate ca om dar ca firma eram nimeni, vai de pielea mea! Daca clientul ar fi fost de acord, urma sa retin comisionul meu si sa trimit restul de bani la furnizor iar ala trimitea marfa direct la santier. Pe vremea aia era posibil sa faci afaceri daca aveai cap si îti sufla vantul prin buzunare. Nu-ti trebuiau masini, nu-ti trebuiau angajati, nu-ti trebuia decat o idee. Astazi nu mai este posibil caci deja este prea tarziu!

Zis si facut, ma îmbrac la patru ace si ma sui în Dacie gata de întalnire. Omul era ocupat, asa ca m-a rugat sa ma duc la el la birou. M-am lasat convins desi  în realitate eu nici n-aveam unde sa-l chem si daca ma vedeam cu el la vreun restaurant nu era bine, caci si-ar fi pus întrebari asupra seriozitatii mele si securitatii banilor lui. Am lasat masina la colt si am mers pe jos la el sa nu vada gioarsa lu’ taica-miu. Am intrat în birou, i-am facut o prezentare profi, am avut raspunsuri pertinente la toate întrebarile, probabil ca aveam si o fata din aia care inspira încredere, stiam sa vorbesc – cunosteam produsul ca pe buzunarul meu – asa ca omul a batut palma. A scos echivalentul a cinci mii de marci cash dintr-un sertar si mi i-a dat de i-am bagat în geanta cu care eram. I-am taiat o chitanta si asta a fost toata vanzarea!

Cand am ajuns acasa, am rasturnat purcoiul ala de bani pe pat si m-am uitat la el fara sa-mi cred ochilor. Un om care nu ma vazuse în viata lui, îmi pusese în mana cinci mii de marci în urma unei discutii în care-l convinsesem ca solutia mea e cea mai buna. Si omul nu era mafiot sau spagar. Chiar era un fabricant de mobila care muncea din greu pentru fiecare ban pe care-l facea. Mi-am jurat ca o sa-i fac o lucrare de sa stea matza în coada, pe care s-o pot folosi ca reper în vanzari viitoare.

A doua zi am trimis banii la furnizor, minus partea mea si în doua saptamani marfa a fost la santier. De montat a montat-o tatal prietenei mele de atunci – actuala mea sotie – cu o echipa de-a lui, ca sa-mi dea o mana de ajutor. I-am platit oamenii din partea mea de bani si mi-a ramas un beneficiu net echivalent cu salariul pe o luna pe care l-as fi luat ca angajat.

Daca am vazut ca merge, am început sa umblu dupa clienti de dimineata pana seara. Santiere, case luate la rand, manageri de firme sau companii de constructii. Mereu la ei la birou, la ei acasa, la ei pe santier. In doi ani, am crescut ca firma destul de mult. Dupa un timp, pentru ca vanzarile se miscau foarte bine, am realizat ca nu pot avansa decat daca investesc în imaginea mea si în firma. Am închiriat un sediu comercial care ma costa de ma usca dar era într-una din cele mai circulate zone din oras, am închiriat un depozit pentru marfa cu acces rapid la sosele nationale, am început sa import marfa direct din strainatate la un pret cu pana la 40% mai ieftin, am externalizat serviciile dand afara 50 de montatori si obligandu-i sa-si faca firme de prestari servicii care sa lucreze pentru mine, am început sa-i platesc la metru patrat ca sa nu plece în Italia si Spania si treaba mergea de bubuia. Dar eu castigam în continuare acelasi salariu pe care l-as fi castigat daca eram angajat. Pentru ca totul mergea în firma la cheltuieli, investitii si dezvoltare si mai putin la dividende.

Ultima parte poate fi citita AICI