L-am vazut pe Marc Lépine intrând în clasa mea. Ne-a scos afara, pe mine si pe studentii mei de sex masculin. Apoi le-a ucis pe studentele mele. Erau toate de varsta ficei mele.

Cu vocea întrerupta, profesorul Adrian Cernea repeta aceasta fraza ca si cum înca s-ar afla sub soc. Ca si cum, dupa douazeci de ani dupa ce a fost martorul ororii de la École Polytechnique, tot nu i-ar veni sa creada. Timpul nu i-a sters nici durerea si nici indignarea în fata ucigasului care a îndraznit sa-i întrerupa cursul, sa-i întrerupa viata si mai ales sa întrerupa pentru totdeauna viata celor 14 tinere femei. Cu privirea plina de durere, în spatele ochelarilor sai mari, apasa pe fiecare cuvant, ca si cum l-ar extrage cu greu din memoria sa. Si cînd spune studentele mele, îsi încruciseaza mâinile la piept ca si cum ar cauta sa le stranga în brate.

Profesorul de inginerie mecanica, pensionar acum, a cerut chiar el sa ne întalnim. Tocmai citise cronica mea privitoare la filmul Polytechnique. La telefon, îi simtisem emotia din voce. Dorinta de a aduce un omagiu victimelor tragediei. L-am vazut pe Marc Lépine intrand în sala mea de clasa. M-am gandit foarte mult la ceea ce s-a întamplat atunci. Mi-ar place sa stam de vorba.

Adrian Cernea are acum 87 de ani. Locuieste la doi pasi de École Polytechnique unde a predat pana la pensionarea sa, în 1995. Micutul sau apartament pare ca se darâma sub greutatea cartilor de termodinamica, istoria celui de-al doilea razboi mondial si fotografiile ficei saule, Sally. Lucreaza la Zurich acum. Are o pozitie importanta, spune el cu privirea plina de mândrie.

Pe peretele de la intrarea în apartament, se afla un afis mic bej pe care se poate citi “Poly 1989. Martor al ororii” Este titlul unei carti pe care profesorul Adrian Cernea a scris-o în 1999, în speranta de a-si regla conturile cu trecutul. Am scris cartea cu durere în suflet. De ce sa ucida fetele? Eram obsedat de întrebarea asta.

Cu atat mai obsedant cu cît, pentru acest om cu care viata a fost dura, nimic nu pare mai important decât fericirea unicei sale fice. Sotia lui Adrian Cernea a murit în Romania, la nasterea fetitei lui. Ïn aceeasi zi s-a trezit vaduv si tata, atins în acelasi timp de moarte si de viata. Eram singur cu un copil de o zi în bratele mele. Ea mi-a dat puterea sa merg mai departe. Am trait pentru ea. Dar ea si-a cladit singura viata. Sînt mandru de asta. Si cînd spune asta, îsi duce mana dreapta la inima.

Orori a cunoscut din plin, Adrian Cernea, acest om nascut la Iasi, vechea capitala a Moldovei. Orasul sau natal era situat foarte aproape de linia frontului ruso-german în al Doilea Razboi Mondial. Tatal sau, croitor de meserie, a supravietuit pogromului de la Iasi, cel mai violent din istoria romanilor. Tanar adult, Adrian Cernea si-a vazut prietenii si apropiatii suflati de razboi. Propria lui casa a fost bombardata. A cunoscut oroarea numita Hitler. A cunoscut oroarea numita Stalin. Doi tipi îngrozitori, fiecare în felul sau îmi spune el.

Adrian Cernea a vazut toate astea. A supravietuit tuturor ororilor. Dar nimic nu l-a pregatit pentru greutatea care i s-a asezat pe umeri în acea zi funesta cînd Marc Lépine, aceasta nulitate pretentioasa cum îi spune el, a intrat în sala de clasa cu o arma în mana. L-am întrebat ce facea în clasa mea. A tras un glont în plafon. Bucati de beton au cazut peste noi. Ne-a dat afara, pe mine si pe studentii de sex masculin. Apoi le-a ucis pe studentele din clasa repeta el. De ce sa le ucida pe fete? Pentru ca erau inteligente? De ce le-a luat dreptul de a trai? De a avea o familie? De a avea copii? De ce?

Iata ca s-au împlinit douazeci de ani de cînd profesorul Cernea îsi pune aceste întrebari, fara sa poata raspunde. Pana în punctul în care s-a îmbolnavit. Dupa masacru ma simteam, rau, rau de tot. Sufeream enorm. Eram terminat. Doi ani mai tarziu a trebuit sa ma operez de inima. Ïn cartea sa vorbeste despre o imensa tristete care nu l-a parasit niciodata. Vorbeste despre sentimentul de culpabilitate si despre dificultatile de a înfrunta acuzatiile injuste de lasitate care au fost lansate supravietuitorilor acelei zile de 6 Decembrie 1989.

Sînt durerea si sentimentul de vinovatie înca vii? O lunga tacere înainte de a raspunde. Omul de stiinta din el prefera sa evite efuziunile. Cu timpul lucrurile se mai linistesc a reusit sa spuna, scotand de la piept un stilou. Deseneaza un grafic, o curba care coboara lent. Iata. Este expresia matematica a unui sentiment, îmi spune el zambind.

Adrian Cernea mi-a spus ca avea nevoie sa-mi vorbeasca despre tragedie pentru a se elibera. Dar nu stie înca daca va merge sa vada filmul Polytechnique care a intrat pe ecranele canadiene ieri. Nu iese iarna. O parte din el ar vrea sa-l vada. Cealalta parte, prefera sa-si tina inima în iarna mai curand decât sa riste sa retraiasca traumatismul pe care l-a trait.

Ïsi aminteste de anii de dupa tragedie, cînd juca într-o zi într-un club de bridge în Florida. Cineva i-a pus mana pe umar si apoi l-a îmbratisat. S-a întors si a vazut-o pe mama uneia din fostele sale studente, ranita în atacul de la Ecole Polytechnique. Ïi facuse o vizita la spital dupa tragedie. A aflat ca fata s-a revenit, ca s-a casatorit si ca are copii. Plus ca e inginera.

Indiferent ce se întampla, trebuie sa continuam sa traim, sa luptam, sa supravietuim înfruntand binele, raul sau hazardul, îmi sufla el cu o licarire în ochi. Nu trebuie sa abandonam viata. Niciodata!

————–

* – Acest articol a fost publicat în ziarul de limba franceza La Presse din Montreal, sambata 7 februarie 2009, sub semnatura Rimei Elkouri.

Rima Elkouri este unul dintre cei mai premiati editorialisti canadieni, titulara a unei diplome de master în literatura comparata la Universitatea din Montreal si a unui bacalaureat în literatura franceza si stiinte umane la Concordia University.