Frumosul ca experiment
Era pe 12 ianuarie 2007, într-o vineri, un pic înainte de ora opt dimineata la statia de metrou , L’Enfant Plaza din Washington, D.C. Un tip cu o sapca de baseball s-a instalat la iesirea din metrou pe unde veneau sutele de calatori care se duceau la munca si acolo, cu spatele la perete, între un vanzator de ziare si standul unei negrese care facea pantofii, tipul s-a pus pe cantat la vioara. Era ora de varf catre birourile din vecinatatea statiei de metrou, printre care cateva birouri federale cum ar fi cele ale Departamentului de Comert sau cel al Energiei.
Valiza vioarei era deschisa la picioarele tipului, pentru ca trecatorii sa poata sa-i arunce bani înauntru. Tipul a început sa cante Ciaconna de Bach, una din cele mai frumoase piese de muzica scrise vreodata în toata istoria umanitatii si în plus una din cele mai dificile de interpretat. N-o spun eu, o spun expertii. Pentru ca eu n-am ascultat Cioconna niciodata în viata mea si nu sînt foarte sigur ca mi-ar place. Adica prefer oricand un U2 unui Bach, dar ma rog, asta-s eu.
Sa ne întoarcem la istoria noastra! Tipul care canta la metrou nu era oricine. Era Joshua Bell. Ïn prezent, cel mai mare, cel mai dotat, cel mai genial dintre toti violonistii momentului; si iarasi, asta n-o spun eu, care nu l-am auzit cantand pe Joshua Bell niciodata în viata mea, si nici macar nu auzisem de numele lui îninte sa citesc în Washington Post istoria de fata.
Deci tipul nu era un oarecare, vioara lui nu era un stift ci un Stradivarius fabricat chiar de Antonio Stradivari însusi în 1713. Pretul: trei milioane jumatate de dolari. Dupa Ciaccona, tipul a cantat Ave Maria de Schubert, apoi o bucata de Massenet, pentru a reveni apoi la Bach.
Joshua Bell a cantat patruzeci si cinci de minute. Patruzeci si cinci de minute de frumusete pura!
Camerele ascunse plasate de Washington Post – cel care a facut acest experiment – au înregistrat 1070 de persoane care au trecut pe langa Joshua în cele 45 de minute. 27 i-au lasat bani în valiza vioarei, majoritatea în mod masinal fara sa se opreasca sa asculte. Ïn patruzeci si cinci de minute, Joshua a strans 32$. Doar de dragul comparatiei, cînd Bell cînta la vioara în concert, este platit cu 1000$ minutul.
O singura persoana din cele 1070, o angajata a Departamentului de Comert , Stacy Furukawa, l-a recunoscut pe Bell stupefiata ca îl vede cantand la metrou dar si mai stupefiata ca absolut NIMENI nu l-a recunoscut, nu l-a salutat sau nu l-a înghesuit sa-i ceara autografe. O my gosh! What kind of a city do I live in that this could happen? Traducere foarte libera: e posibil oare sa traiesc într-o lume de idioti si abrutizati?
Dar cifra cea mai interesanta, din tot experimentul este 7. Sapte persoane din 1070 s-au oprit din ceea ce faceau ca sa-l asculte pe Bell. Sapte din 1070. Mai interesant însa este ca majoritatea copiilor care au trecut alaturi de Bell, au manifestat un interes pentru violonist. Oare pentru ca sînt mai sensibili la frumos decat adultii? se întreaba Washington Post.
Ziarul a întrebat un expert în muzica, dirijorul orchestrei Nationale Simfonice din Washington DC, ce parere are daca un artist talentat s-ar apuca sa cante la metrou, ca experienta. Cîti oameni ar atrage el doar prin muzica sa? Expertul a spus ca vreo suta. Si cîti bani ar face el în patruzeci si cinci de minute? Probabil ca vreo suta cincizeci, a raspuns expertul. Deci s-ar aduna lumea sa-l asculte, asta e parerea dvs? a insistat ziarul. Da, s-ar strange lumea sa-l asculte, a spus Leonard Slatkin.
Ei bine, nu s-a strans nici o multime si tipul n-a facut decat 32 de dolari. Si nu era oricine, era the best of the best.
Dupa ce-am citit povestea de mai sus, am stat si m-am gandit daca într-adevar e o problema cu frumusetea care nu penetreaza în viata de zi cu zi. Sapte persoane din 1070 au fost sensibilizate de muzica lui Bell, asta corespunde cu media ursilor din padure în fata aceleiasi muzici. Frumusetea e dificila!
Daca as fi coborat din metrou în dimineata asta la L’Enfant Plaza din Washington, n-as fi auzit Ciaccona pentru ca as fi avut în urechi castile iPodului meu plin de Bam, bam, don’t give a dam, bam, bam, do you? Si da, probabil la fel ca multi alti trecatori as fi aruncat o fisa de 25 de centi în valiza viorii acestui amarat fara macar sa-i arunc o privire. Poate ca daca experimentul s-ar fi desfasurat în Europa, ar fi avut alt deznodamant, nu stiu.
Cert este ca traim o viata trista în care grijile de zi cu zi si modernitatea ne-au cotropit cu totul!
Daca v-a placut acest articol, va invit sa lasati un comentariu sau sa va abonati la acest blog si sa primiti viitoarele articole direct in RSS readerul dvs.
Daca nu dispuneti de un RSS reader, va puteti abona prin e-mail iar astfel veti primi ultimele articole de pe blog in fiecare dimineata: click aici pentru abonament.
In Romania, la metrou la Victoriei strangea mai mult. Desi acum de criza nu i-ar mai fi mers atat de bine ca in anii trecuti. Ar fi interesant de facut un experiment asemanator in diverse zone si orase.
Cred ca plecam de la o premisa falsa. Ma intreb cati dintre noi l-ar recunoaste pe Domingo cantand in hol la metrou lunea dimineata cand ne grabim la servici.
Eu nu discut despre articol, ca am avut discutia asta acum cateva saptamani (chiar am vrut sa scriu pe blog he he) si mi-a trecut ‘focul’, dar te rog sa imi spui de unde ai linkul de la articol. Acum cateva saptamani am primit un e-mail de la un prieten bun din Romania – email trimis mie si altui prieten de aici. Emailul nu era fwd — tipul citise articolul pentru un eseu la scoala — dar l-am trimis eu mai departe la prieteni de aici. Dupa alte 2-3 saptamani s-a intors la mine (trimis de cineva caruia nu-i trimisesem emailul) si apoi a ajuns si pe niste forumuri romanesti din mtl si toronto. Tu de unde il ai? 6 degrees of separation
Nu ştiu dacă l-am recunoaşte pe Domingo, dar ne-ar plăcea cum cântă. La urma-urmei ideea nu e să ne oprim pentru că e Domingo ci pentru că ne place ce face.
Nu ştiu dacă suntem mai grăbiţi, sau mai preocupaţi, dar cu siguranţă căştile în urechi ne taie în mare parte contactul cu lumea exterioară. Eu nu am folosit niciodată aşa ceva, nici când eram copil şi sunt uimit să văd în tren sau autobuz sute de oameni de toate vârstele care le folosesc. Cred că pentru ei tocmai ăsta e scopul, să se izoleze de lumea exterioară, dar după părerea mea ceea ce pierd în acest fel este infinit mai valoros decât ceea ce câştigă ascultând chiar şi o muzică de cea mai înaltă calitate sau care le dă cea mai mare satisfacţie emoţională.
Atitudinea asta modernă se înscrie, însă, în tendinţa din care mai fac parte dragostea şi relaţiile de orice tip pe net (am renunţat să mai joc bridge online, tocmai pentru că mă enerva faptul că nu puteam să atribui o identitate ca lumea celor cu care jucam un joc eminamente social), individualizarea extremă (mai toate cluburile pentru diferite pasiuni şi activităţi par a fi populate în proporţie de 90 la sută cu oameni în vârstă). Păcat.
Abaddon, cati dintre noi ar recunoaste diferenta dintre domingo si jean de la craiova, cantand la metrou la victoriei?
Alex, stii cum e… Primit linkul catre Washington Post prin mail. Intamplarea s-a petrecut in 2007, nu-i de mirare ca a circulat la mai multi.
youtube.com/wat...feature=related
btw, youtube.com/wat...h?v=i6ZKb99MXI0