Urari

Se zice ca într-o zi Issac Newton se juca de-a v-ati ascunsa cu Nicholas Duillier prin gradinile palatului Buckingam. Si neavand timp sa se ascunda, a desenat un patrat cu latura de un metru si s-a asezat în mijlocul lui. Duillier l-a gasit imediat si i-a strigat de la distanta : Te vad, bai Newton! La care Newton i-a spus : Eu nu sînt Newton, te înseli!

Duillier, bulversat, l-a întrebat : Cum adica nu esti Newton?

Pai nu, zice Newton din mijlocul patratului cu latura de un metru. Eu sînt Pascal!

Aici se termina bancul pentru aia care stiu fizica. Pentru aia care nu stiu, continuarea e mai jos :

Iar Duillier uitandu-se mai atent a vazut într-adevar un newton pe metru patrat care este egal cu un pascal.

Glume de inginer, nah!

***

Zilele trecute mi-am facut ordine în cateva cutii de carton pline cu diverse documente. Printre ele am gasit note de curs din facultate din Romania si surpriza mare, Algebra de-a 11-a si Analiza Matematica de-a 12-a. Nu mai stiu de ce le-am luat cu mine, probabil ca m-am gandit ca s-ar putea sa am vreodata nevoie de ele. Am avut, dar m-am uitat în alte carti. Anyway, ce mi-a sarit în ochi la Algebra este grosimea manualului. 70 de pagini cu tot cu exercitii. 70 de pagini pentru un curs care tinea un an de zile cu minim doua ore pe saptamana. Daca compar cu cartile de 1,200 – 1,500 de pagini pe care le-am halit în facultate as spune ca Algebra aia e un soi de lectura de seara. Asa, mai soft! Oare cum de tineau 70 de pagini un an de zile? Cred ca erau amestecate cu ceva zeama de culegeri de matematica ca sa devina mai vascoasa, altfel nu-mi explic.

Cît l-am pizdit pe Newton în clasa a unspea si a doispea nu va puteti imagina. Pentru ca ma loveam de el si la fizica si la matematici si la algebra. Pentru calculul integral si derivatele alea pe care le-a dezvoltat. Daca ar fi trait, ar fi avut frigiderul plin de carne. Si nu numai de la mine, toti îi uram de toate. Si dupa aia am intrat la facultate si am dat de Matematici Superioare. Bai, ce misto erau! Ce adanci! Total contraindicate unor depresivi, care si-ar fi pus streangul de gat dupa un binom a carui rezolvare se întindea pe trei pagini.

În ’99 am avut sansa sa-i urez personal de toate cînd am vizitat Westminster Abbey. Dar între timp ma mai calmasem si uitasem de matematici, ramanand în cap numai cu niste urme de mecanica. Asa ca m-am multumit sa-i admir monumentul funerar pe care l-ati vazut si voi în Codul DaVinci. Însa cum ma aflam într-unul din cele mai încarcate de istorie locuri din lumea asta, n-am zabovit prea mult la cioace cu Sir Newton.

La Paris înca n-am ajuns. Am ceva sa-i transmit si lui Lagrange.