Tinutul singuratic

Pe drumul de costisa ce duce la….Oh, stai asa ca asta e din alta poveste. Una cu soldati care se întorc acasa, în gaoza lumii. Nu, trebuia sa încep altfel! Panglica de asfalt serpuia timida printre stancile ascutite, stransa ca-ntr-o menghina între coastele înzapezite ale lui Sgurr a’ Mhàim si abisul verzui al Loch Linnhe… Hmm! Da, cred ca asta e povestea corecta.

***

Panglica de asfalt serpuia timida printre stancile ascutite, stransa ca-ntr-o menghina între coastele înzapezite ale lui Sgurr a’ Mhàim si abisul verzui al Loch Linnhe. Ïn zare, abia vizibile în crepusculul înserarii, niste vagoane de lemn trase de o locomotiva cu aburi obosita care apucase la viata ei si vremuri mai bune, traversau tremurande un viaduct lipit de vreun geniu al stiintei, de coasta în care stancile îsi faceau aparitia printre lichenii înverziti si jnepenii maronii. La orizont trona stingher Beinn Nibheis, piscul muntos caruia Ceahlaul meu de acasa i-ar fi dat un slamdunk de sus la orice ora, dar care aici, în mijlocul Highlands era numit simplu The Ben. Maretul, neasemuitul si prea înaltul de 1 344 metri,  Ben Nevis, unul din locurile favorite ale lui Traian Ungureanu. Are si omul gusturile lui, ce vreti?

Ïn directia noastra de mers masinile erau mai curand rare, la ora aceea tarzie. Eram înghesuiti trei oameni si ‘nspe bagaje într-un Vauxhall, neam cu Opel si nepot de-al lui General Motors. Ïn ciuda greutatii masinuta se misca sprinten, mancând mile dupa mile si aducandu-ne tot mai aproape de popasul calatoriei noastre, Fort William. Pentru ca la volan era prietenul meu, aveam timp sa admir peisajul si pe cei câtiva temerari care se gasisera sa faca trekking în conditii deloc prielnice. Caci în luna februarie, clima în Highlands nu este deloc prietenoasa. Plafonul de nori era atat de jos, încat umezeala era atotputernica. Nu ploua ci era o burnita marunta din aia care face bine la oase.

Plecasem din Londra cu doua zile înainte pentru un circuit de cîteva zile prin Scotia. De la Edinburgh am închiriat o masina cu cutie automata si volanul pe dreapta, ca sa ne testam abilitatile de panicare cînd te sui într-o masina si vezi ca volanul e în partea cealalta si ruland cu pedala la fund pe autoruta M9 ajunseseram în cateva ore la Stirling. Acu’ nu stiu daca ati deschis în ultimul timp cartea de istorie dar Stirling e locul ala unde William Wallace i-a caftit pe ostenii lui Edward I de s-au cacat aia pe ei. Atat de tare, ca la un moment dat au iesit niste pazitori de vite si luandu-i si ei la ciomagit pe englezi le-au spus cu drag Plecati ba dracu’ de aici, cacaciosilor, ca ne-ati împutit câmpurile. Motiv pentru care ostile engleze s-au mutat un pic mai la sud la Falkirk, tot pe langa autoruta M9, si i-au împuscat o mama de bataie lui Wallace si la baietii lui vopsiti pe fata, de s-a auzit de asta pâna în zilele noastre.

Acum, eu nu pricep exact cum de Wallace s-a batut în marea parte a vietii lui numai pe lânga autoruta M9. Cînd am ajuns noi în dreptul câmpului de batalie de la Falkirk, am oprit pe dreapta ca niste însetati de istorie care tocmai vazusera Braveheart, ca sa facem poze cu niste vaci care pasteau pe acolo. Ce n-am observat noi dar a observat politia rutiera, a fost ca ne-am oprit în plin trafic de varf pe banda de urgenta pe ditamai autoruta. Ca na, îti pui mintea cu pasionatii de istorie? Noroc ca politia chiar nu si-a pus mintea cu noi. Doar ne-au facut semne s-o stergem de acolo cît mai repede daca nu vrem ca portofelele nostre sa simta ce-a simtit Wallace cînd l-au sfartecat aia cu caii.

De la Stirling la Fort William nu-s decât 100 de mile, cale de doua ore jumatate cu masina prin partea sudica a muntilor Scotiei. I-am facut mergând mai încet si cascand gura de cîte ori am avut prilejul. Nu de foarte multe ori totusi. Si dupa cateva sute de serpentine, mai pieptise sau mai linistite, am ajuns la locul de unde începe istoria noastra, la intrarea în Fort William.

Oraselul, numit asa dupa printul Willhem de Orania se întinde pe malul Loch Linnhe la intersectia râurilor Nevis si Lochy. E o localitate din care n-am apucat sa vad mare lucru, data fiind ora înaintata si vremea câineasca de afara. Dar am apucat sa-i vad una din toaletele din centru, locul unde am dat peste Cameron. Scotian din tata în fiu, îsi deserta multele beri pe care le bause în seara aia si a considerat ca-i de datoria lui în calitate de gazda si locuitor al Fort William, sa faca conversatie de pisoar.

Where y’a comming from, mate? m-a abordat el în timp ce si-o tinea cu dreapta, cu un accent scotian care l-ar fi facut invidios pe Mel Gibson. Y’a don’t seem from around here, gov’ner! m-a asigurat el, pastrandu-si echilibrul precar printr-o spectaculoasa cracanare a picioarelor. London! i-am raspus eu sictirit si fara sa ma simt onorat de apelativ. Caci daca e ceva care ma enerveaza, atunci sînt barbatii care fac conversatie la buda. Blimey! Bloody London y’a say y’a old hog!? pufneste el. Realizez prea tarziu ca trebuia sa fi spus Romania sau ceva, am uitat ca scotienii au mare drag de londonezi. Termin repede, ma spal si o sterg înainte sa apuce ala sa-mi povesteasca cum e cu aruncatul bolovanului, sport national pe meleagurile alea.

Mi-am reîntalnit prietenii si dupa o tura pe strada principala timp în care am remarcat ce misto arata magazinele cînd au lacatul pe usa, ne-am cazat la un hostel la baza muntelui în afara orasului, urmand ca a doua zi sa pornim spre Inverness. Hostelul, mai mult o cabana de lemn cu camere cu câte saispe paturi, era aproape gol. Eram doar noi si înca câtiva turisti rataciti, cine altcineva sa vina în februarie la The Ben?

Partea a II-a – Nessie