Aventurile lui Stash în Galia – Primul contact
Terminalul 3 Paris CDG
Cursa Air Transat s-a asezat lin pe pista aeroportului Charles de Gaulles, dupa un zbor placut în care am reusit arareori sa ma concentrez la ultimul numar din National Geographic pe care mi-l luasem companion în avion. Cumva, nu reuseam sa-mi scot din minte ca zburam cu un Airbus A330 si ca toata siguranta mea legata de calatoria cu avionul care-mi fusese indusa de prietenul meu Sebastian, unul din inginerii care lucrasera la Toulose la crearea acestui model, se dusese pe apa Atlanticului odata cu celebrul zbor Air France. Dar dincolo de senzatia nasoala care-mi înclesta din cînd în cînd stomacul cînd treceam prin turbulente, cel mai linistitor a fost sa le aud pe stewardeze cum îsi faceau planuri de iesit seara în oras la Pasco, celebru restaurant parizian. Mi-a fost foarte clar în momentul ala ca n-ai cum sa cazi cu avionul cînd ai rezervari facute la Pasco cu doua luni înainte.
Terminalul 3 este cel mai izolat din tot aeroportul parizian. Este atat de izolat, încat a trebuit sa asteptam cam o jumatate de ora ca sa vina sa ne ia un autobuz de acolo din mijlocul cîmpului, unde se oprise aparatul de zbor. Dupa care am mai facut cam un sfert de ora pana la cladirea terminalului. Gratie pasapoartelor canadiene am trecut în exact 30 de secunde de controlul de frontiera si m-am regasit alaturi de sotie în sala de recuperare a bagajelor. Fiind însa sigur ca urmeaza sa asteptam minim o jumatate de ora, pentru ca era destul de probabil ca si bagajele noastre sa vina tot cu un soi de autobuz, la fel cum am venit si noi, m-am asezat relaxat pe o banca si am dat sa ma conectez la internet. Care internet nu era gratuit cum auzisem eu, ci pe parale. În speta vreo 2 euro per transe de 15 minute. Cum eu sînt cam zgarcit de felul meu cu chestiile non-existentiale, am renuntat.
Dupa vreo trei sferturi de ceas, cînd deja mi se lungisera urechile de asteptare de începuse sa se uite lumea la mine ca la magarul lui Shrek, banda de pe carusel a început sa se miste si bagajele sa iasa rand pe rand. Mi le-am recuperat si am întins-o cu un pas vioi spre iesire. Moment în care bretelele de la rucsaci, care se balanganeau libere, mi s-au înfasurat pe roata carutului de bagaje care a pus o frana brusca si mi-a tras un maner în plex de am vazut stele verzi. Am tras o înjuratura si am încercat sa le descurc de pe roata. Greu lucru cînd bagajele sînt pe carut. M-am prins si eu dupa ce mi-am scapat roata peste degete. Le-am dat jos cu chiu cu vai, am ridicat carutul pe o parte si am reusit sa le deznod.
Aveam bilete de TGV la trenul spre Avignon la 16h45 si era deja ora 13h00. Ca un vajnic project manager, prevazusem înca din Montreal ca voi apuca sa am o fereastra de minim 3 ore între sosirea în Gare de Lyon si ora la care pleca TGV-ul si ca în acest rastimp voi reusi sa merg sa vad pe dinafara catedrala Notre-Dame din Paris care se afla la o distanta de 20 de minute de mers pe jos fata de sus-numita gara. Cum trebuia sa aterizez la 11h45 si vremea în Paris se anunta buna, calculul meu parea corect.
Statia RER B din Paris CDG
Asa ca dupa ce am asezat bagajele într-o pozitie care sa evite accidentele, am continuat drumul spre terminalul RER B, de unde urma sa luam trenul local spre Paris. Cumparat bilete de tren la 8.50 Eur bucata si coborât la peron. Pe peron, afisorul ecranului care anunta plecarile arata ca trenul urmator spre Paris este la 13h05. M-am uitat la ceas si am vazut ca este 13h07. L-am intrebat pe un nene cît arata ceasul lui si daca trenul de 13h05 a trecut deja, mi-a raspuns ca e 13h07 si ca nu, n-a trecut. Zic, mare inventie afisoarele astea de peron, sînt capabile sa întepeneasca timpul. S-a dovedit mai apoi ca era o problema la o rama de tren si ca trenul avea o întarziere de numai 15-20 de minute.
A venit si s-a oprit. Iar eu am stat ca vitelul la poarta noua în fata usilor, întrebandu-ma ce naiba au usile de nu se deschid. Am fluturat mâinile în fata usilor, crezand ca sînt cu celula ca în autobuzele din Montreal. Pâna la urma soata mea a observat ca exista un buton pe ele si apasandu-l, a deschis usile chiar în momentul în care ajunsesem la concluzia ca usile de tren din Paris trebuie ca se deschid în urma unei formule magice gen « Domnu’ conductor, va rog eu sa deschideti usa si la mine, ca io-s anti-technicus si nu stiu cum se face! »
Deci ne-am suit în tren. Am vrut sa apas iar pe buton ca mi-era ca pleaca ala cu trenul si eu o sa am aerisire pâna în pamant, chiar mai multa decît mi-as dori. Dar pana sa ating eu butonul, usile s-au închis singure. Magie! am reusit sa exclam uimit. A reusit sa gaseasca mecanicul butonul!
În tren, ce sa zic? Ca în toate trenurile. Fauna pestrita, majoritatea cu celulare de ultima generatie. Cel mai tare mi s-a parut un negru cît dulapul care avea ca breloc la chei un bolovan putin mai mic decât un fruct de grapefruit. M-am uitat la el prostit gandindu-ma ca ori se pastreaza în forma cu chestia aia ori a furat vreo ghiulea de tun de pe vremuri din vreun muzeu si si-a facut-o breloc.
- Va urma -
Photo: Paris by train
Pe aceeasi tema
Daca v-a placut acest articol, va invit sa lasati un comentariu sau sa va abonati la acest blog si sa primiti viitoarele articole direct in RSS readerul dvs.
Daca nu dispuneti de un RSS reader, va puteti abona prin e-mail iar astfel veti primi ultimele articole de pe blog in fiecare dimineata: click aici pentru abonament.
Loading ...