Aventurile lui Stash în Galia – De trei ori la dreapta

Cum mergeam noi asa linistiti admirand în trecere ghetourile din jurul Stade de France, gunoaiele din Paris Nord si halele parasite din diverse zone foste industrializate ale suburbiilor Parisului simtindu-ne ca la Montreal pe linia de tren de Deux Montagnes, odata se deschid usile de trecere între vagoane si navalesc înauntru sase controlori de bilete, fiecare înarmat cu carnetel de amenzi, pix si cititoare de carduri si abonamente. Sase! Ati citit bine!

Bai, m-am panicat nitel. Adica nenii aia în uniforma erau destul de multi. Si s-au împrasitat ca potranichile în vagon, cerand la control biletele. Eu le pastrasem, ca am eu damblaua mea care zice ca trebuie sa pastrez toate tichetele, chitantele si hartiile dintr-o calatorie si sa le arunc abia cînd ajung acasa. Asa m-am întors din Grecia în 2003 cu juma’ de kil de maculatura în buzunare.

Baietii aia rai, controlorii, au gasit în tîspe secunde sase calatori care nu aveau bilete sau care aveau titluri de transport valabile pe alte zone din Paris. Toti straini, bien sur, cum altfel? Toti abia debarcati din avioane, ce mama dreaq. Si cum controlorii aveau la ei cititoare de carduri, încasau amenzile pe loc, scriau foarte rapid chitantele si treceau la urmatorul fraier. Pâna la Gare de Nord au taiat nu mai putin de 25 de amenzi într-un vagon cu vreo 65 de calatori. Dupa care au trecut la urmatorul vagon.

Frisca de pe tort a fost cînd am ajuns la destinatie, la Gare de Lyon si am observat ca trebuie sa folosesc biletul de tren ca sa pot sa ies de pe peron. Cînd m-am gandit la aia cu amenzile mi s-a parut cea mai tare tzeapa ever. Pentru ca habar nu am cum naiba ar fi reusit ei sa iasa, din moment ce nu aveau bilet ci doar o chitanta de amenda. Cred ca trebuiau sa iasa pe vreo iesire speciala, habar nu am.

La Paris ploua iar în Gare de Lyon am ajuns la ora 14h20. În ciuda calculelor mele facute la Montreal, cum ca as putea sa las bagajele  la sala Mediteraneeana unde trebuia sa închiriez un seif ca sa nu ma car cu ele prin Paris, era o problema tehnica si nu acceptau depuneri de bagaje ci doar retrageri. M-am simtit ca acum zece ani cînd am vrut sa intru la Buckingham Palace în Londra si exact în ziua aia erau nu stiu ce lucrari de amenajare, drept pentru care accesul publicului era interzis. A fost permis a doua zi, numai ca eu nu mai eram în Londra. Asa si cu al meu Notre Dame de Paris. Nu l-am mai vazut! Uite asa am mai primit înca un genunchi în plexul meu de project manager de vacanta care prevede riscurile în avans.

Daca am vazut ca n-avem unde lasa bagajele, am zis sa dam o tura prin gara sa mancam ceva. Mi-au sarit imediat în ochi patrule militare înarmate pâna în dinti care se zareau în toate directiile. Ai fi zis ca Gare de Lyon se afla sub asediu. Sincer, m-am simtit mai mult intimidat decît linistit si cumva am  avut impresia ca asta era si ideea. Însa afisele care anuntau recrutari pentru Legiunea Straina lipite pe panourile de afisaj aruncau oarecum în ridicol prezenta militarilor. Parea ca ideea generala este nu de protectie a publicului ci de reclama la Legiune. Totusi pistoalele mitraliera cu care umblau respectivii militari, numai la reclama nu duceau cu gandul.

Acum, daca ati vazut filmul Mr. Bean’s Holiday care a constituit de altfel partea principala a documentarii vacantei mele în Sudul Frantei, stiti cam cum arata Gare de Lyon. Arata la toata lumea, cum ziceau Divertis. Lînga restaurantul ala misto din film, de-i zice si Le Cordon Bleu am reusit sa ma agat de un fir de wifi lasat la liber pentru cîrpanosi ca mine si am reusit sa-mi încarc cititorul de RSS si mailurile. Dupa care împreuna cu sotia am iesit din gara cu rucsacii în spate, pe o ploaie din aia cum am prins eu cînd am urcat Ciucasul numai în chiloti pentru ca ma ploua prea tare si nu aveam decît o geaca impermeabila, si am traversat parcarea aia care-i mereu plina de scutere si motociclete si am aterizat la beraria de peste drum, am uitat cum îi zice. Parca ceva gen Brasserie Europe, ca doara nu era sa-i zica America de Sud. Am luat doua sandwich-uri si eu o bere în plus, ne-am pus burtile la cale si apoi am cautat în jur un magazin Orange ca sa ne luam noi o cartela SIM sa ne-o punem în telefonul cu care venisem din Canada.

Ca un adevarat român ce ma aflu, eu nu cunosc alt operator de telefonie mobila în Europa în afara de Orange si Vodafone. Cum ultimul este englez, nu m-am mirat cînd, întreband de Orange – pronuntat ca în engleza, ca ce pana mea, doar eram la Paris – chelnerul ne-a îndrumat catre le boutique Oranj care se afla ia aici, mi-a aratat el cu mâna. Faci la dreapta, dupa aia iar la dreapta si în sfarsit din nou la dreapta si ai ajuns, zice el amabil. Eu eram înca dupa ora Montrealului si nedormit de vreo 30 de ore, plus o bere la bord, asa ca nu am realizat ca de trei ori la dreapta înseamna de fapt o singura data la stanga. Am platit, m-am ridicat si am înconjurat grupul de cladiri ca sa realizez, odata ajuns în pragul buticului ca, bien sur monsieur, acesta se afla la stanga berariei de la care era suficient sa fac coltul în directia opusa.

Am intrat si l-am întrebat pe nenea vanzatorul cu un puternic accent chebecos daca au cartele reîncarcabile SIM si cît costa. El mi-a zis ca cea mai ieftina este 5 euro, plus 15 euro activarea dar ca nu ma sfatuieste sa iau. Da’ de ce? întreb eu mirat. Pentru ca vad ca veniti din afara Frantei si banuiesc ca vreti sa sunati în tara din care veniti. Pai da, în Canada zic eu. De pe cartela va costa 2 euro minutul, zice vanzatorul cu o urma de mila în glas. Si trebuie sa anunt la Orange ca vreti sa sunati în afara, altfel nu aveti acces la convorbiri internationale.

Deci am ramas perplex. Si m-am felicitat în sinea mea ca înainte sa plec din Mtl îmi activasem un serviciu Skype care îmi permitea sa sun nelimitat în Canada si SUA indiferent unde ma aflam. Cum iPod-ul meu avea casti cu microfon, singura problema era sa gasesc o retea wifi de internet. Citisem eu ca în Franta internetul gratuit se gaseste pe toate gardurile, asa ca am refuzat sa mai cumpar cartela si ne-am carat catre tren, ca se facuse ora plecarii.

- Va urma -

Photo: Cafeina.ro

Episoade:

Episodul 1 – Primul contact