Aventurile lui Stash în Galia – Vederi cu 300 la ora

Ajunsi în zona Galbena a garii, de unde pleca trenul nostru, am observat ca TGV-ul trasese la linie si ca îmbarcarea începuse, asa ca ne-am grabit sa ne urcam în el. Rucsacii ma cocosasera, asa ca m-am bucurat ca aveam locuri în ultimul vagon – adica cel mai apropiat de gara – la etaj. Ne-am asezat în fotolii admirand curatenia din jur. Era prima mea calatorie cu TGV-ul asa ca am fost oarecum impresionat. Mi s-a parut cel mai misto mijloc de transport inventat vreodata, dupa nava lui Obi-Wan Kenobi din Star Wars, pe care eu înca astept s-o fabrice aia de la Airbus. însa am impresia ca în perioada asta sînt ocupati cu altceva.

Si cum stateam noi relaxati si ne uitam pe geam în capul calatorilor care treceau prin fata noastra, observ ca majoritatea se opreau la o chestie galbena si dupa aia îsi continuau drumul spre vagoane. Se opreste unul, se opresc doi, se opresc zece. Mai sa fie, ma gandesc, poate am uitat ceva. Si încep sa studiez biletele pe care le cumparasem prin internet de pe Voyages-SNCF.com si care-mi fusesera livrate acasa în Canada via adresa prietenului meu din Franta.

Pentru ca la Mtl fusesem foarte ocupat înaintea plecarii, nu apucasem sa studiez biletele. Adica le-am verificat la vreo trei saptamani dupa ce le-am primit, erau patru bucati în plic, era în regula. Dar nu le citisem. Stiam locurile si vagonul de cînd le cumparasem pe net. Dar abia asezat în tren am început sa ma uit pe ele mai atent. Locuri, vagon, ora plecare, destinatie, numar tren, totul era OK. Cînd îl întorc pe verso, sa-mi pice fata. Scria acolo ca biletele trebuie compostate la urcarea în tren, mai exact la accesul pe peron, altfel desi le aveam, se considera ca merg fara bilet si eram pasibil de o amenda care putea ajunge la de doua ori costul biletelor daca mai tin minte bine. Si ca amenda era mai mica numai daca ma duceam si ma predam la conductor înainte sa ma prinda el, drept un calator fraudulos care desi a dat o gramada de bani pe bilet, este considerat borfas pentru ca a uitat sa le composteze. Sau ceva de genul! Cum tocmai observasem desantul batalionului de controlori  în trenul local care ma adusese de la aeroport, mi-am spus ca nu-i cazul sa risc, asa ca m-am uitat la ceas sa vad daca am timp sa cobor sa le compostez.

Mai era un minut pana la plecarea trenului. Am tasnit de pe scaun cu biletele într-o mana si cu cealalta facandu-mi loc printre ceilalti calatori care-si aranjau bagajele, rasturnand o baba si calcand alti doi calatori pe picioare, si dintr-un salt am coborat scarile de la etaj la parterul vagonului, am iesit în fuga din vagon si am franat dupa cîteva secunde în fata aparatului de compostat. Nu m-am mai uitat ca trebuia sa le bag într-un anume fel, le-am bagat cum am apucat. Dupa ce mi s-a incriptionat data si ora, am luat-o la fuga înapoi catre vagon sarind înauntru tocmai la timp înainte sa se închida usile. Initial m-am gandit ca ma lua naiba daca mi se închideau în nas, as fi ramas fara nevasta, bagaje, pasapoarte si portofel în mijlocul Parisului, al nimanui. Un soi de Cuore modern. M-au trecut transpiratiile la gandul asta spăimos, însa apoi mi-am amintit ca vazusem un soi de angajat al garii pe peron care se uitase în stanga si în dreapta pe lungimea trenului si-i daduse semnalul conductorului de tren sa închida usile. Am sperat, spre binele altor aiuriti ca mine, ca usile alea care s-au închis imediat dupa ce am fost înapoi în vagon, au facut-o dupa ce angajatul ala a vazut ca m-am urcat în tren. Daca ma însel, atunci treaba e cam oablă!

Am ajuns la locul meu si sotia vazandu-ma gâfaind m-a întrebat grijulie ce s-a întamplat. Nu i-am spus ca iesisem din vagon si ca era sa plece fara mine ca sa nu se sperie, asa ca i-am spus ca am fost la toaleta de la parter si am dat vina pe afurisitele de scari din vagon. S-a mirat sincer ca ce rezistenta fizica scazuta am daca cinci trepte m-au facut sa transpir atata si asta a fost tot. Trenul a plecat finut, abia simtit si aproape fara zgomot si dupa cîtiva km a prins aripi si probabil ca s-a fixat la viteza de croaziera care-i în jur de 300 km pe ora, cum am citit eu în pliantul pe care l-am gasit în buzunarul scaunului din fata mea. Afara ploua torential iar picaturile curgeau pe geam orizontal din cauza vitezei, chestie de fizica si mecanica cu care nu vreau sa va împui capul la ora asta.

As fi vrut sa vad Franta din TGV, asta fiind motivul pt care alesesem locurile în tren la etajul superior, dar cu ploaia de afara nu se vedea mare lucru si as fi putut la fel de bine sa-mi închipui ca ne aflam pe Emeraude, unul din submarinele atomice al Frantei care a reusit pana azi performanta sa nu se ciocneasca cu alt submarin, cum am auzit eu ca au obiceiul sa mai faca vasele astea. Am scos iPod-ul cu gand sa scriu ceva pt blog, dar m-am razgandit repede dupa ce am citit cîteva din stirile si articolele din RSS-urile pe care mi le încarcasem în gara. N-as fi putut egala niciodata în har pe Mordechai care tocmai o bascalea pe EBA. Am început sa citesc National Geographic în timp ce trenul mergea lin, clatinandu-se usor cînd întalnea din sens opus un alt tren. Era o liniste neobisnuita pentru un tren, nici un telefon mobil nu suna, calatorii vorbeau între ei cu voce scazuta care ajungeau la mine ca un zumzet, lumina era usor difuza, afara ploua, trenul se legana, se legana….si am adormit, rupt fiind de oboseala.

M-am trezit dupa ce trecusem bine de Lyon. Trenul era unul cu destinatie directa Avignon, fara oprire. M-am uitat în jur, apoi pe geam. Nu mai ploua însa vremea era mohorata. Am început sa casc gura pe geam avand mare grija sa nu mi se vada plombele si observand la un moment dat o biserica interesanta, i-am aratat-o si sotiei. I-a luat o medie de cam 3 secunde sa întoarca capul, timp în care eram deja la 2.5 km distanta de obiectivul pe care i-l aratasem eu. Iar ea ma întreba inocenta Unde? Pai unde, ia acolo cu doi km juma’ mai în spate, am raspuns eu oarecum îmbufnat. Cînd mergi cu TGV-ul, obiectivele aflate la distante medii ti se arata pt max o secunda, doua. Alea apropiate, pt o fractiune de secunda. Tot ce poti admira la viteza aia sînt muntii din departare, orasele sau cîmpurile.

Dupa doua ore si jumatate de drum, am ajuns la Avignon în Provence, unde tocmai am citit ca a fost si Simona Tache de la Catavencu ca sa se uite la televizor si sa aiba subiecte pentru blog, lucru care m-a impresionat foarte tare. Pentru ca si eu tot de aia m-am dus. Avignion se afla cam la 700 km de Paris. Informatia asta e pentru aia dintre voi care nu stiu sa joace la afla distantele pe Google Maps. Dupa ce am ajuns, am coborat – ca doara nu era sa raman în vagon si sa ma duc la Marsilia – si am iesit în fata terminalului garii TGV care arata ca un soi de navodrom spatial unde parcheaza klingonienii cînd le vine chef sa bea o cafea si sa faca pipi. La Avignon era soare total, desi era 19h30. Noi eram bien sur îmbracati cu gecile impermeabile pe care le purtasem în Paris, motiv pentru care m-am încins instant. În departare se vedeau crestele Alpilor pe fundalul altor creste ale Alpilor. Ca muntii astia formati prin încretirea scoartei terestre au prostul obicei sa aiba mai multe randuri de creste. Ne-am întalnit cu prietenii nostri din Franta cu care urma sa ne petrecem vacanta si am luat-o cu masina catre centrul orasului sa ne plimbam putin ca sa ne dezmortim dupa atatia amar de kilometri.

Iar în Avignon ai tot timpul ce vedea.

- Va urma –

Photo: Cafeina.ro

Episoade:

Episodul 1 – Primul contact

Episodul 2 – De trei ori la dreapta