Pensiunea rurala

Soarele se strecura prin crapatura dintre cele doua obloane de lemn si-mi cadea exact în ochi, astfel ca a trebuit sa ma rostogolesc în pat pentru ca frigea. Si dintr-o miscare am aterizat pe podea. Pasamite patul era ceva mai mic decît cel pe care-l aveam acasa, iar eu nu prea adaptat la noile dimensiuni. M-am ridicat alene sperând ca nu trezisem toata casa si am coborât pâs-pâs la parter strangând din dinti la fiecare scârtiala a scarilor de lemn. Linistea domina în casa. Am iesit afara si am admirat soarele care se ridicase de câtiva coti pe cer. Pentru ca sosisem noaptea, nu avusesem timp sa ma uit în jur, plus ca era o bezna de s-o tai cu cutitul si numai prezenta stelelor ne facusera sa nimerim casa.

Cîmpul dimineata

Asa ca am început sa arunc cu privirea, roata, cît mai departe cu putinta. Imaginati-va niste câmpuri cultivate cu diverse, de la rosii la ceapa si capsuni. În mijlocul câmpurilor astora eram noi. Undeva între doua straturi statea întepenit un tractor.  În departare se auzeau aspersoarele care irigau o portiune de câmp. Mirosea a pamant reavan si a fân. Prin jur nici tipenie de om desi era ora 8h30. Nu stiu daca lucratorii erau mai lenesi sau pur si simplu lucrau o alta parte de câmp, dar n-am vazut pe nimeni. Am tras aer adanc în piept si m-am bucurat de soare si vacanta.

Între timp se trezise toata lumea, asa ca dupa un mic dejun si o cafea facuta la ibric ca pe vremea cînd eram eu mai tânar si nu se inventasera cafetierele, ne-am suit cu totii în masina si am luat-o catre Aix-en-Provence, oras aflat la vreo 30 de km de noi.

Aix-en-Provence (pronuntat ex-an-provanse pentru chiulangii la orele de franceza) supranumit si orasul celor o mie de fântani, se mândreste a fi orasul lui Cezanne. Cînd am trecut eu pe acolo era o expozitie Picasso-Cezanne pe care am reusit s-o evit cu gratie. Îmi propusesem înca de la plecarea din Canada sa nu ma afund prea mult prin muzee, încercând din contra sa profit de siteurile exterioare, arhitectura, soare si viata în Provence. Ne-am îndreptat cu chiu cu vai spre orasul vechi, trecând prin niste ambuteiaje în care un bucurestean din sectorul cinci s-ar fi simtit ca acasa. Simtind ca pierdem foarte mult timp, R. s-a sacrificat pe altarul luptei pentru un loc de parcare si ne-a desertat pe toti lânga fantana din centrul orasului, plecând singur cu masina s-o propteasca undeva. Aveam sa-l revad abia peste doua ore!

Un oras linistit

Însotit de partea feminina a grupului, am luat-o pe stradutele animate din orasul vechi unde majoritatea caselor dateaza de prin secolul 17-18 amestecate cu constructii datând de prin secolul 14-15. O gramada de hoteluri cochete, buticuri si piatete erau asaltate de turisti si asta desi eram în afara sezonului. Nu vreau sa ma gandesc cam cum arata Provence în varf de sezon. Probabil ca armata a 2-a franceza trebuie sa fie dislocata în zona ca sa asigure fluenta traficului. Ne-am plimbat prin Bourg Saint Saveur care a fost construit pe ruinele vechiului oras roman, am admirat Tour de l’Horologe si ne-am dat coate cu vizitatori veniti din cele patru colturi ale lumii. În timp ce fetele admirau buticurile, eu admiram arhitectura mediteraneeana. În timp ce fetele cascau gura la spectacole stradale si cantareti la acordeon, eu cascam gura la frantuzoaicele bronzate fiind atent totusi sa dau impresia ca ma uit si eu la spectacole.

La Grande Fontaine

La un moment dat mi s-a facut sete, probabil de la prea mult mers pe jos si cascat gura. Caci se stie, cînd tii gura deschisa prea mult ti se usuca. Si am întrebat-o pe C. cum facem cu apa, ca nu se zarea nici tipenie de izvor sau de tzasnitoare, cum eram eu obisnuit din Mtl. Mi-a raspuns foarte natural ca daca vreau apa trebuie sa-mi cumpar, ca asa e în Franta. Totul costa, nimic nu-i pe gratis. Si am ramas eu scarpinandu-ma în varful capului fara sa pricep! Adica cum sa cumpar apa? Da’ ce, sînt în desertul Mojabe sau în Europa? Si da-i si cauta solutii. M-am uitat în stanga, numai magazine. M-am uitat în dreapta, numai hoteluri si buticuri. M-am gandit ca ar fi culmea sa ma sfarsesc de sete fara sa apuc sa vad Franta. Dar tot nu vroiam sa dau bani pe apa. Mama lor de frantuji, cum sa ceara bani pe ceva ce se gaseste pe toate drumurile?

Piateta

Si nu gaseam neam de pompa stradala sau tzasnitoare. La toate fantanile de care-i plin Aix-ul era o nota pentru turisti ca mine care zicea ca apa nu e potabila. Probabil si altii îsi mai frispesera gâtlejurile. La un moment dat, am facut ceea ce face orice barbat puternic si hotarat, ajuns în pragul disperarii. Am trimis-o pe nevasta-mea cu un bidon de plastic la o gelaterie (adica înghetatarie) sa-i faca ochi dulci lu’ frantuzul ala de vanzator si sa-mi vina cu licoarea vietii. Si a venit ca na, se stie ca frantujii nu rezista unei femei. Asa ca m-am salvat de la pieire si am ajuns sa va povestesc si voua despre apa din Franta.

Între timp soarele începuse sa arda binisor. Ne-am oprit la umbra catedralei sa ne manjim cu crema protectoare ca sa nu ni se basice pielea. În calitate de montrealezi, nu prea eram obisnuiti cu soarele, asa ca umblam dupa noi cu ecrane solare sa nu ne topeasca cumva. Între timp ne-a ajuns din urma si R. care reusise sa parcheze si ne-am mai învartit pe stradutele din Cité Comtale încercând sa ne ferim de trenuletul ala  turistic care-i cara pe lenesi sa vada Aix-ul stand pe cur. Si am facut poze. Multe poze, caci locurile sînt foarte frumoase.

Dupa câteva ore în care am admirat cladiri vechi, oameni si flori, fantani si stradute am luat-o catre Marsilia care se afla la 60 km.

- Va urma -

Photo: Cafeina.ro

Episoade:

Episodul 1 – Primul contact

Episodul 2 – De trei ori la dreapta

Episodul 3 – Vederi cu 300 la ora

Episodul 4 – Pichetul cît clondirul