Halesc in medie un film pe zi, din alea noi, ca reluarile nu le mai pun la socoteala. In ultimii trei-patru ani am inceput sa ma uit cu juma” de atentie la multe pelicule de supermarket, venite pe internet si prin USB stick-urile prietenilor. Marturisesc, domnilor jurati, ultimul film vazut normal, in sala, a fost tampenia aia cu Pianu Reeves robot, nu mai stiu cum ii zice, sau nu vreau sa ma fac de ras recunoscand ca stiu titlul. A stat lumea-n loc in ziua aia, insa, asa de tare mi-a parut rau dupa timpul irosit.

Orishcat, nu asta era ideea. Se intampla, cate-o data, vorba lui Dan Spataru, sa incepi sa te uiti la un film in sila, fie pentru ca e cu… sau e regizat de… dar, ma rog, sa trecem peste asta. Te uiti, o vezi pe Jennifer Aniston goala, incerci sa uiti, apoi iti apare in cosmar mecla de gulie oparita a lui Vince Vaughn, cracii lungi ai camionului Diaz, scalambaielile penibile a l”abba ale unei foste actrite, Meryl, care s-a streep de bun simt, adormi de 300 de ori cu Leonidas, ultimul rege al Scotiei sau cu ciorba rece a sotiei si in cele din urma, te multumesti cu un cascat imens, radioactiv, revoltat, te intrebi de ce te-a blestemat Palas Athena sa-ti placa filmul, te gandesti la Lenin, iti bagi picioarele in el de Born on the 4th of July, renunti la bere si mergi la culcare cu un sentiment de…

CUT, CUT, CUT! Arn0ld e inca terminatorul Californiei, Romania e deja in NATO, nu avem nevoie de vize, numai de devize, iar cei 20 de ani de la revolutie au insemnat ceva! TRAIM! Ma supar pe depresia mea provocata de viata prea buna, de suferintele goethiene cauzate de dilema Diesel-benzina si dihotomia SUV-station wagon, imi recit in sinea mea interioara si personala un citat din Parazitii — acesti Marius Oprea Winfrey ai Romaniei — si dau pe Sky movies, pe care platesc lunar cam cat salariul meu de prof amarat cand am terminat geografia.

Si, ce vad? Pai, vad un anti-actor, Casey, dirijat de fra”su mai mare, tot anti-actor, dar in acelasi timp si anti-regizor, Ben, cantand pe un scenariu inspirat de un autor cam rasuflat, Dennis Dehane, acompaniat de eternul numar doi Ed Harris, cu un cameo gen “hai-ca-fac-si-eu-un-ban-in-plus” marca Morgan Freeman si o frumoasa de conjunctura care nu face nimic decat sa-si ranjeasca guritza ca crocodilu” inainte de atac — da-da, Michelle Monahan. Mai adaugati si gaboru”””””””” de acum 25 de ani din Beverley Hlls Cop care acum ocupa un widescreen intreg si o sa va dati seama ca filmuletul asta de doua parale, cu titlu de hitparade german, nu merita vremea, vreo 109 minute bune ca dolarul american (ha, aud, ceva ironie din randurile din spate?) si o sa va vedeti de treaba pe alt canal, BBC, ca sa mai gasiti si entertainment, nu numai hard news, right? Wrong. Wrong. Wrong.

Gone Baby Gone e un film exceptional, in pofida celor insirate mai sus. Desi meandrele concretului (ptiu, mai draga) sunt abundente, finalul e taietor de respiratie, dar din fericire nu si de nod gordian. Alexandru Macedon era un nou nascut cu sunatoare noua si ochi albastri cand se gandea cum sa desfaca nodul. Filmul, insa, prezinta o dilema pentru care nicio minte — ca sa nu mai spun de sabie — nu e prea ascutita, iar daca incerci sa te pui in pielea personajului te-ai procopsit fara tagada cu ceea ce nici nu visai, pen”” ca nu se poate — o noapte de insomnie. Nu va spun mai mult, insa va asigur ca de la “O floare si doi gradinari” pana la “Lucas Tanner” nu ati vazut ceva atat de lacrimogen. Diferenta? Pai, diferenta e cea dintre gloantele oarbe si cele adevarate. Go baby go. Go watch the movie. Now. Wow.