Azi e 4 iulie, ziua mea nationala*, si ma uit la un concert al Madonnei pe  Sky in HD, inregistrat la Buenos Aires pe 7 decembrie (ati prins ironia, ziua Americii, si ziua cand ciuciunghezii au atacat Pearl Harbor) 2008. Ieri nu era nicio zi importanta, atat ca era ajunul venirii fii-mii in vacanta de la studii, asa ca la sfrasitul unei zile istovitoare de curatenie generala, am decis sa vad “Shine A Light”, pe care-l inregistrasem tot de pe Sky de vreo saptamana-doua.  Ei, copiii mosului, si in 24 de ore, am intinerit, dupa ce imbatranisem 1000 de ani la “Mamma Mia” tot de curand. Deci, avem, in cateva propozitii, cam aproape tot ce a fost succes in muzica (mai mult sau mai putin) comerciala din ultimele patru decenii si ceva.

Am avut nevoie de o noapte intreaga sa-mi revin din socul provocat de Scorsese cu filmul lui ravasitor, un eseu filosofic despre rostul vietii, pe muzica de Rolling Stones, interpretat de Mick, Keith, Ronnie si Charlie, filmat de vreo sapte operatori castigatori de Oscaruri, introdus de Bill Clinton (era si el pe-acolo, tot cu textele lui gaunoase si la fel de simpatic)…

…aaaa, ce spuneam? Huh, am ramas cu buricele destelor incremenite pe taste, ca Madonna tocmai si-a bagat pe tzeava finalul apoteotic, cu “Give it to me” si mi-a cazut falca.

Adica, n-oi fi eu fan Madonna, dar femeia asta, care-i mai batrana ca mine si cred ca o viziteaza tanti Meno, danseaza si canta in fata unui stadion intreg, River Plate, cred, cu mai multa lume decat la finala din 1978, si boy, mult mai fanatica. Si, performeaza cam cat un meci de fotbal, in care joaca numai ea. Si, joaca de rupe locul…

Dar, Madonna e doar o pubera pe langa Mick Jagger, pe care il idolatrizau parintii lui Michael Jackson, care… ei, dar sa-l vedeti pe Mick, la 63 de ani, cum trepideaza scena de pe Broadway sub cele 50 de kg ale lui, si cum, cand baga voce, se aprinde lumina in faclia  Statuii Libertatii, iar unii spun chiar ca au surprins-o pe Miss Liberty, care e doooar cu un pic mai batrana decat Mick si Keith, schitzand o miscare din buric, pe ”””Satisfaction”, in arsita noptii, numai asa, ca o parere, sa atraga emigrantii din toate zarile, the huddled masses yearning to be free… zau, nu va mint!

Iar Meryl Streep, care tocmai a facut si ea 60 de ani, baga tzopaita ca la Shirnea cu flacaul ala irlandez, fostul James Bond, pe muzica de ABBA si nici macar nu-i e rusine, ba mai face si cateva bulioane de dolari pe chestia asta…

Mai copii, ce voiam sa va spun, ideea e ca astora le-a pus cineva ceva in pensie, un fel de viagra pentru minte, inima si cantat din gura, de sunt capabili sa faca aceleasi lucruri ca acum 25 de ani. E oare inceputul unei alte epoci? Biologic vorbind, am atins noi oamenii acel prag, acel quantum leap de unde longevitatea e doar o chestie de bani? Da, da, stiu, viata sanatoasa, beauty sleep, texte… Keith Richards a fumat pe scena aproape neintrerupt tot concertul, iar Mick, care are la activ peste 1000 de domnisoare, doamne si doamne-doamne, (cam la fel cat are Madonna la pasiv…) era mai elastic decat Mutu in meciul cu Italia de anul trecut.

Oricum, de-o fi un salt calitativ dpdv biologic sau psihologic, doua lucruri sunt clare: unu la mana, ca acel salt nu se obtine  belind vremea in vreun birou si facand naveta, ci traind cu adevarat, iar doi la mana, ca de fapt, ei ma fac pe mine sa ma simt mai tanar, pentru ca ii stiu de-o viata. Go Mick, mamma mia, Meryl, arde-o, Madonna. Give it to us.

*Mi-am ales 4 iulie pentru ca pica vara, iar Neagu Djuvara spune ca o tara cu sarbatoarea nationala iarna, e o tara trista. Nu ma deranja 23 august, desi, fusese furata de comunisti. Era ziua in care Regele Mihai a salvat ce se mai putea salva din Romania. Dar, cum nu mai era disponibila, am zisa ca, fie ce-o fi, merg pe mana americanilor. Ei castiga intotdeauna, chiar si cand pierd. Deci, Happy 4th of July!