Aventurile lui Stash în Galia – La calănci

Nu stiu cîti turisti în Marsilia reusesc sa se ciocneasca de o procesiune funerara exact cînd fotografiaza fatada unei biserici din secolul XI. În mod evident, nu prea multi. Era o gramada de lume, barbatii îmbracati cu camasi albe si pantaloni negri si femeile cu valuri pe fata. Noi eram în pantaloni scurti, tricouri în culori vii si aparate foto la gât. Ieseam în evidenta de la doua poste. Vazand câta lume e acolo si luand în considerare ca procesiunea se desfasura la o biserica istorica alaturi de Fort St Jean în ditamai portul vechi, m-am gândit ca mortu’ trebuie sa fie vreun jmec. Vreunul foarte cunoscut. R. si-a dat cu parerea ca mai probabil era foarte cunoscut printre ai lui. Eu tot ma gandeam ca trebuie sa fie vreo vedeta si am vrut sa-mi fac o poza cu mortu’, ca lumea era oricum ocupata sa-l asculte pe preot si-l uitasera pe asta în strada.

Atunci nevasta-mea m-a amenintat ca daca vede vreun sicriu în pozele ei de vacanta, dă divort. Am ridicat doua degete timid în sus si i-am spus ca fotografiasem deja niste sarcofage din epoca merovingiană. În alea se odihnesc marii regi ai Frantei, nu un smecher de Marsilia, mi-a replicat ea. Am încercat sa-i explic ca smecheri de Marsilia au fost si René de Anjou si Charlemagne si contii Baux. În afara de cazul cînd ăsta e urmasul Contelui de Monte Cristo căzut în mizerie, sa nu te prind cu poze, a transat ea discutia.

Ne-am strecurat din multime si ne-am retras spre terasa care domina Portul Vechi. Privelistea era taietoare de respirate, lucru facil pe caldura aia. Într-o parte se vedea Palais Pharo, construit pe un platou care domina intrarea în portul vechi. Am tras cîteva instantanee si am coborât în Port. Plimbandu-ne pe langa iahturile albe si admirând marea de catarge, am vazut un afis care anunta croaziere pe Mediterana pâna la Calanques de Cassis. Adica falezele calcaroase de la Cassis, un sat de pe coastă lânga Marsilia.

Calăncile faceau parte din programul meu de vacanta, înscrise la categoria must see! Croaziera dura cam doua ore, doua ore jumate. M-am uitat pe cer – ca nu port ceas la mana – si am vazut ca mai erau cîteva ore bune de lumina. M-am uitat înspre munti, nu erau pic de nori. Am bagat degetul în gura si dupa aia l-am tinut în sus, vantul adia usor dinspre continent. M-am uitat înspre Mediterana, hula era inexistenta. Asigurat, am decis sa mergem cu vaporul sa vedem calăncile si insulele stancoase de lânga coasta Marsiliei.

Zis si facut! Am decartat 18 euro de caciula si tuşti pe vapor sa prindem locurile cele mai bune. Si le-am prins, în special pe alea în picioare rezemati de balustrada si batuti de briză si de stropii valurilor facute de vapor. Noroc ca nu erau decît 35 de grade si eram dati cu crema bronzanta pâna în ochi, asa ca baia pe care o faceam regulat cînd vaporul mai salta pe cîte o creasta de val era binevenita. Am iesit din port si ne-am avantat în Mediterana, trecînd aproape de insula stancoasa pe care se înalta Château d’If, celebra închisoare marseileza desfiintata în 1950. Vazută de aproape, cetatea impenetrabilă parea ruda mai saraca a Alcatrazului. Si m-am gandit ce misto ar fi sa o reactiveze Sarkozy si sa-i trimita acolo pe agerii hoti de buzunare din Marsilia, mandria lumii interlope franceze, descrisi cu grija si migală în mai toate ghidurile europene online alaturi de disclaimer-ul Noi v-am informat, mai departe e treaba voastra!

Vaporasul nostru de croaziera înainta acum prin apa de culoarea turcoazului, paralel cu La Corniche si Pont de la Fausse Monaie apropiindu-se de arhipeleagul Frioul. De pe punte puteam zari, daca ne încordam globii oculari pâna la iesirea din orbite, un port de agrement în care erau o gramada de vase cu catarg si chiar cîteva constructii ce pareau locuite. Din pacate aveam la mine doar aparatul foto compact si nu al meu Rebel xTi cu obiectivul 20x zoom pe care de multe ori îl folosesc ca binoclu. Asa ca nu prea reuseam sa vad foarte clar pe insule. Trist, am mai scris un rând în carnetelul meu de voiaj : nu mai pleca în vacanta fara binoclu, ca nu mai ai ochii ca la 18 ani cînd vedeai de la Universitate numarul tramvaiului în varful Copoului!

Între timp, nenea capitanul de vapor începuse sa ne povesteasca istoria Marsiliei si sa ne explice cam ce vad ochii nostri în stanga si în dreapta. Prima data am crezut ca este o banda de magnetofon, asa de frumos si cursiv vorbea în franceza lui cu accent marseilez, durandu-l la o bataie de cîteva leghe marine în spate ca pe nava lui erau o gramada de turisti care nu pricepeau o iota din limba lui Cézanne. Ceea ce arata ca frantujii s’en fiche de turisti non-francofoni! Nici macar odata în toata vacanta mea n-am auzit o singura explicatie a vreunui ghid în engleza, italiana sau spaniola. Stii franceza, te-ai scos! Nu stii, domage!

Dar n-am lasat atata lucru sa ma indispuna, pentru ca spre deosebire de celelalte trei sferturi dintre turistii de pe vaporasul de croaziera, eu mai întelegeam ce zice capitanul. Si în timp ce ne apropiam de primele calănci si de restaurantul de la baza lor, unul din cele mai apreciate de fostul presedinte francez Jaques Chirac, eu ma întrebam daca e corect sa te numesti capitan de vas în conditiile în care tu esti singurul marinar de pe nava. Mi se parea similar cu Basescu care-si zice presedintele tuturor romanilor, în conditiile în care în curand n-o sa mai fie români în Romania. Am îndepartat aceste ganduri barbare dintr-o fluturare a mâinii care era sa-mi zboare aparatul foto în apa si am admirat falezele verticale care se înaltau pana la 400 de metri deasupra marii albastre si insulele colturoase alaturi de care se zarea cîte vas cu vele ratacit.

Peisajul era de vis! Pasari care-si facusera cuib pe stanci, grote în faleza, vetetatie crescuta pe stanci si în crapaturi si din loc în loc cîte un turn din Evul Mediu stingher. Am facut cîteva fotografii, unele din ele erau atat de reusite încît daca as fi pus o banda neagra sus si jos lînga fotografie as fi avut impresia ca este o imagine de generic de sfarsit de film cu Yves Montand si Simone Signoret. Si stiu ca n-o sa ma credeti, dar fiecare calancă are numele ei. Cel mai mult mi-a placut La Calanque d’Escu. Auzindu-i numele, am simtit o gheară în maruntaiele mele nationaliste.

Vaporasul înainta la viteza mica printre stanci si a intrat într-un golf paradisiac. Apa era atat de limpede si de albastra, încat daca nu ma tinea R. as fi sarit îmbracat în ea. Totusi ideea de a face autostopul la vapoare ca sa ma întorc pe uscat nu-mi suradea foarte tare. M-am multumit sa admir, oftând, iahturile din golf si vilele de pe mal, stancile abrupte si soarele reflectat în mare. Pe una din barcile cu panze trase la ancora în golf facea plaja complet goala o tanara superba. Cînd ne-a vazut l-a îmbratisat pe tipul alaturi de care era întinsa ca sa-si ascunda nuditatea. Ochelarii de soare mi s-au aburit brusc, probabil din cauza faptului ca vaporasul nostru tocmai trecea printr-o portiune aflata la umbra falezelor înalte, dar spre cinstea lor nici unul din turisti n-a fluierat sau n-a facut comentarii obscene. Nu, toti au fotografiat în draci de parca o armata de paparazzi ar fi vazut-o pe Angelina Jolie iesind din mare la St-Tropez. Noroc ca era soare, altfel sarmana tânara ar fi orbit de la flashurile aparatelor. Da’ asa merita daca face plaja goala pe traseul vapoarelor de croaziera. Ia sa fi parcat barca colea între insulele aflate la o distanta relativa de tarm, nu venea nici dreaq sa-o vada. Capitanul tocmai ne povestea ca la 500 de metri de acolo fusese gasita epava avionului lui Saint-Exupery, dar cine naiba avea urechi sa-l auda cînd toti erau cu ochii la gagica?

În urmatorul golf întins la umbra falezelor era sa calcam cu vaporasul niste înotatori care sareau de pe o stanca. Pare-mi-se ca era un drum care ducea pâna aproape de un platou si cu chiu-cu-vai coborau pâna pe o stanca suspendata deasupra apei. Si de acolo se aruncau în apa limpede si calda a golfului. Cînd am ajuns noi, erau trei tinere pregatite de sarituri, asa ca am avut spectacol. Din pacate pentru barbatii de pe vapor, nu si-a pierdut nici una costumul de baie în apa, cum am vazut eu prin filme.

Ne-am continuat drumul spre vest si deja ma întrebam daca nu cumva excursia la calănci trecea prin Corsica, locul de nastere al lui Napoleon. Ca nu mi-ar fi parut rau, numai ca nu aveam suficienta apa potabila la mine. Deja insula se profila majestuoasa la orizont. Dar nu, vaporasul a întors si mergand cu viteza maxima permisa de motoarele care urlau sub punte, ne-a transportat înapoi în Vieux Port. Mergea atat de tare fara sa tina cont de valuri, încât eram leoarca de la brâu în jos. Dar mi-am înghitit pernirile ucigase la adresa capitanului cînd m-am uitat înspre Africa de unde venea mama furtunilor. Norii negri si fulgerele gonisera majoritatea iahturilor în port la adapost si nu stiu nici pâna în ziua de azi daca asta a fost motivul pentru care am întors sau chiar urma sa ajungem în Corsica.

Pâna la urma furtuna a ramas departe de mal, dar din cauza marsului fortat s-a stricat ceva la vaporasul nostru si n-a mai putut amara unde era locul lui, asa ca ne-am dat jos de pe el catarandu-ne pe alt vas tras la mal si de acolo pe chei. Normal ca m-am considerat baftos, caci daca era sa se strice în larg si tridentul lui Poseidon sa agite putin marea, am fi avut parte poate de varianta interactiva a serialului Crusoe, de pe NBC.

Excursia durase trei ore, mai mult decît era prevazut, însa mai aveam timp. Am luat masina si am plecat catre Basilica Notre-Dame-de-la-Garde care se înalta majestuoasa deasupra Marsiliei. Ne-am încadrat pe strazile care duceau acolo si pe drum am fost complet înghititi de o mare de scutere. Cred ca era 7 jumatate si parca tot orasul iesie pe scuter. Nu respectau nici o regula de circulatie, unde era loc între masini, acolo se bagau. Vreo doi chiar ne-au lovit retrovizoarele, dar nici macar nu s-au uitat în spate. Disperati, am reusit sa ne strecuram si s-o luam pe stradute mai mici în sus catre Basilica. Pantele erau din ce în ce mai abrupte si motorul tragea din greu. Am reusit sa ajungem în curtea bisericii, la punctul de belvedere asupra orasului. Si ce belle vedere!

În fata se zarea portul, arhipelagul Frioul si Château d’If. Departe în mare, mai era o insula mica cu un far. În stanga, dincolo de golf se însirau muntii si se zareau niste viaducte mici cît o furnica. În dreapta se zareau calăncile. În spate, deasupra noatra Basilica, cu statuia aurita din vârf. iar sub noi se desfasura maiestuos un teren de fotbal cu gazon artificial, înghesuit între blocuri! Si ne mai miram ca Olympique Marseille îi cafteste pe toti prin campionatul Frantei. Pai daca toti pustanii au teren de fotbal profesionist sub geamul blocului, apai putem noi mult si bine spera sa batem Franta. Si cînd îmi rasuceam gâtul mai bine ca sa-l prind în poza, a iesit un nene si a dat stingerea. Toata lumea afara din curte ca se închid portile! Nici biserica asta n-am mai apucat s-o vad pe dinauntru. Another dream bites the dust! Dar nu puteam sa le am pe toate. Iar vizita mea la Marsilia se apropia de sfarsit. În mod cert, va trebui sa revin pe meleagurile astea sa aprofundez experientele.

Am coborât dealul si am luat-o catre Aix-en-Provence. Din cauza lipsei de GPS si pentru ca se lasase noaptea, am ratat de doua ori iesirile însa pâna la urma ne-am descurcat. Am ajuns noaptea pe la 23h00 la pensiunea noastra de la ferma si am cazut cu totii lati de oboseala.

- Va urma -

Photo: Cafeina.ro

Episoadele precedente le gasiti AICI