Aventurile lui Stash în Galia – Cu gura plina de caise

În dimineata aceea m-am trezit la opt fara sa ma mai simt atât de obosit cum ma simtisem cu o zi înainte. Era clar ca programul încarcat din ajun ma ajutase sa-mi sterg rapid din vene diferenta de fus orar, dusmanul primelor zile ale unui calator nord-american în Europa. Am coborât vioi scarile catre bucataria de la parter, calcînd în trecere peste un paianjen care tocmai îsi pregatea lasoul încercând sa se catere pe perete. Cînd sînt multi locatari într-o casa, este inevitabil ca unul din ei sa-l calce pe picior pe altul. Nu-i vina mea ca eu am 43 la pantof si cînd calc pe altcineva pe picior îl calc pâna la cap.

Am iesit afara sa ma bucur de soare si mirosuri pâna se trezea toata lumea. Prin fata mea tocmai trecea cu tractorul gazda noastra. Din mers mi-a facut din mâna niste semne bizare, pe care le-am interpretat ca fiind de salut, asa ca i-am raspuns cu aceleasi semne. M-am prins mai pe urma ca-mi atragea atentia la unul din cîinii lui cît un vitel care venise din spate sa ma miroasa. Noroc ca era învatat cu strainii, pentru ca la ce colti avea, nu cred ca as fi avut sanse sa scap necapsat. M-am refugiat înapoi în bucatarie si asteptând sa se faca cafeaua, am facut planul de bataie pe ziua care tocmai începea. Pentru ca tocmai ne umpluseram ochii de peisaje urbane în Marsilia si Aix-en-Provence, si pentru ca de-a lungul calatoriei noastre urma sa mai petrecem ceva timp pe malul Mediteranei, am hotârat de comun acord cu mine însumi ca-i cazul sa vedem la Provence profonde. Si ce poate fi mai tipic pentru Provence decît niste lanuri de lavanda si niste sate catarate pe stânci?

La distanta de doar 30 de km de noi, dincolo de crestele muntoase care strajuiesc la nord valea rîului Durance, se afla Gordes, unul din cele mai frumoase sate din Franta. Frecventat altadata de artisti ca Matisse, Renoir, Van Gogh, sau Picasso care au baut si ei un vin la vreun auberge din sat, atrage în fiecare an o gramada de turisti si gura-casca ca mine curiosi sa vada locurile care i-au inspirat pe clasici. Cînd a coborât si restul trupei, le-am propus sa mergem în Luberon. Toata lumea a fost de acord, asa ca dupa micul dejun ne-am blindat cu crema anti-solara si cu apa plata - poate va aduceti aminte din episoadele anterioare ca apa de baut e o substanta magica care nu este disponibila oriunde în Franta - am fixat radioul din masina pe Nostalgie care transmitea numai muzica franceza de altadata, cu Edith Piaf, Dalida, Maurice Chevalier si Mireille Mathieu si am luat-o catre Gordes.

Drumul trecea prin munti si nu odata am avut impresia de déjà-vu. Zona aduce mult cu Transilvania, cu defileul Muresului. Iar oraselele de pe drum îmi aduceau aminte de localitati din judetul Mures. Nu-mi vin în minte locatii specifice, dar memoria mea mi-a spus foarte clar ca de judetul Mures e vorba. La un moment dat ne-am oprit într-un punct de bellevedere ca sa admiram platoul Vauclusei care se întindea la picioarele noastre. In zare se zareau alti munti, de care Franta nu duce deloc lipsa. Dupa înca cîteva zeci de km, iesind din ultima curba am zarit în fata noastra Gordes, catarat pe dealurile Luberonului.

Cu un puternic iz medieval, perfect restaurat si conservat, satul se afla situat pe un deal stancos, avand în varf o cetate. Piata centrala se afla în fata cetatii iar casele sînt asezate pe pantele dealului. Ceea ce da impresia de centrare a satului în jurul cetatii. Pantele sînt destul de abrupte, aproape fiecare casa fiind construita deasupra alteia. Desigur, acest tip de asezare ofera tuturor locuitorilor o priveliste superba asupra platoului Luberon si a lanurilor de lavanda si maci de la poalele satului. Majoritatea gradinilor sînt terasate, taiate în stanca. Stradutele sînt pavate cu piatra cubica, înguste si abrupte. Practic în tot satul nu ai decât doua directii de mers. În sus, sau în jos. Aproape ca nu exista alee care sa înceapa si sa se termine la acelasi nivel.

Dupa ce am parcat, ne-am ferit de un autocar plin de turisti si am facut cîteva fotografii. Vremea era superba, nici prea cald, nici prea frig. În timp ce fetele s-au oprit la un magazin cu antichitati iar R. admira cetatea, eu am început sa studiez gardurile de piatra. Ce mi se parea absolut fabulos la acele garduri era modul în care fusesera construite. Practic toate erau alcatuite din blocuri de piatra culese din vreo albie de râu, asezate simplu unul peste altul iar la partea superioara piatra fusese sparta în felii si asezata în picioare ca niste farfurii puse la uscat. Rezultatul era uimitor. Aceste felii de piatra ale caror colturi si muchii erau destul de taioase, actionau ca sârma ghimpata. Practic nu te puteai nici urca si nici aseza pe ele. Si nu doar oamenii, nici animalele nu s-ar fi simtit mai confortabil. Gardurile din Gordes mi s-au parut un excelent exemplu de folosire a resurselor naturale cu minim de prelucrare.

La pas, satul este foarte misto! Impresia de cetate medievala este accentuata de faptul ca toate casele sînt construite din blocuri de piatra, fara finisaje moderne. E ca si cum toate ar dainui de pe vremea razboiului de treizeci de ani. Stradutele sînt umbrite iar printre case exista din loc în loc un soi de pasaje si arcade care sa te ajute sa treci dintr-o straduta în alta fara sa trebuiasca sa cobori si apoi sa urci. Ne-am plimbat cu totii admirand privelistea si diverse case mai deosebite. Am trecut pe lînga un cais care daduse în rod si pentru ca nu-l culesese nimeni iar Fluture tocmai ce se plansese de ciresele de la el din sat pe care nu le culege nimeni, am zis ca-i pacat sa ramana fructele nemancate de niste guri flamande. Ca doara nu numai Viena sa aiba tiganii ei care sa-i manance lebedele din parc, pot si eu sa rad un cais decorativ din mijlocul Frantei. Asa ca am tras de o creanga care atarna deasupra strazii, mi-am înnodat tricoul si mi-am umplut poala cu caise. Erau calde si zemoase, o binecuvantare pentru niste gatlejuri uscate.

Nevasta-mea m-a certat ca am stricat estetica caisului!

Poftim?!? Era sa ma înnec cu un sâmbure cînd am auzit-o!

Mi-a aratat copacul ramas în urma. De unde înainte era de un verde viu cu pete portocalii, acum deasupra strazii era doar verde viu. Doar în curte mai avea fructe, p-alea din strada le rasesem eu. Daca as fi avut simtul estetic al lui Picasso poate ca as fi suferit pentru aceasta debalansare a culorilor. Da’ eu am adesea simtul estetic atrofiat si înlocuit de simtul stocului gol, asa ca nu am plans. Dar va plânge cultura universala ca am lasat un cais la Gordes fara fructe si poate un viitor Matisse nu va mai avea ce sa picteze.

Dupa o promenada prin sat ne-am întors în piata centrala. Fetele au observat un atelier de pictura al unui Radu Focsa, artist român stabilit la Gordes si au intrat hotarate la el sa schimbe o vorba. Sperând ca tipul nu-i specializat în nuduri, mi-am înghitit spaimele interioare si am dat sa intru în curtea unui palat de alaturi. Dar exact atunci mi-au cazut ochii pe cîteva din lucrarile artistului agatate pe peretii atelierului si pe care le puteti vedea si voi dînd click aici. Spaimele interioare mi-au revenit cu putere si mi l-am imaginat pe pictor ca pe Javier Bardem în Vicky, Cristina, Barcelona gata sa le invite pe fete sa mearga cu avionul lui la Dijon sa guste împreuna niste cultura si mustar la borcan.

Am intrat într-o cafenea de vis-a-vis sa-mi înnec spaimele cu un cappucino glacé. Dupa cîteva minute, timp în care masurasem din ochi înaltimea usii artistului dându-mi cu parerea asupra rezistentei ei si derulasem în minte niste faze de kung-fu pe care le-am prins din filmele cu perversu’ de Carradine înainte sa-si lege juvaţul de ce-i era lui mai drag, fetele au iesit în strada râzand, fiecare avand în mâna o carte de vizita a pictorului. M-am uitat la ele prin geam si am iesit si eu din cafenea dupa ce dadusera coltul spre castel. Am alergat repede la palatul ale carui curti vroiam sa le admir, am tras cinci poze una dupa alta ca sa am un alibi pentru lipsa mea si apoi am urcat relaxat spre locul de întalnire, de la fantana din piata castelului.

Fetele tocmai negociau pretul la niste saculeti cu seminte de lavanda, asa ca le-am asteptat si dupa ce ni s-a alaturat si R. care fusese sa inspecteze nu-s ce monumente, am luat masina si am plecat catre Fontaine de Vaucluse, locul de reculegere si comuniune cu natura si din cînd în cînd cu nevasta contelui de Sade a lui Petrarca, tatal Renascentismului si al limbii italiene moderne.

- Va urma -

Photo: Cafeina.ro

Episoadele precedente le gasiti AICI

Pe aceeasi tema

• Un dolar si doua secole de istorie (3)
• Sîntem neam de vandali (7)
• Serialus interuptus (7)