Drumul spre izvor
Iesind din Gordes am observat pe dreapta un producator local ce vindea cirese. Am oprit si am cumparat o caserola de 1 kg pentru 3 euro. Mi s-a parut un deal foarte bun, pentru ca de obicei mananc cirese de la 8 euro în sus kg. Dar am observat mai apoi, în timp ce treceam cu masina prin mijlocul unor livezi întinse, ca ciresele sînt foarte populare în zona respectiva. Le lipsea gustul ala de carton cretat pe care îl au fructele cu care sînt eu obisnuit. Mai curand aduceau la gust cu cele pe care le-am furat în copilarie, pe vremea cînd gardurile dintre bunicii mei si vecini erau doar un obstacol temporar menit sa-mi aduca aminte ca ciresele de dincolo de gard sînt întotdeauna mai bune.
De la Gordes la Fontaine de Vaucluse, drumul este taiat adesea prin stanca. Pe masura ce ne apropiam de izvorul râului Sorgue, peretii de stanca se profilau din ce în ce mai amenintatori. Adesea sculptati de mama natura, plini de scobituri în care pasarile si animalele au gasit un loc propice de salas, strajuiesc soseaua de o parte si de alta transformandu-se într-un soi de fortareata naturala care protejeaza un peisaj linistit, prea putin tulburat de prezenta umana. Prea putin cunoscute turistilor, locurile gazduiesc unul din cele mai stranii fenomene geologice.
Râul izvoraste direct de sub falezele de stanca înalte de cîteva sute de metri.
Fontaine de Vaucluse
Izvorul râului, alimentat de apa de ploaie colectata din platoul Vauclusei, este constituit de un puţ natural extrem de adanc. În sezonul ploios, acest puţ se revarsa cu un debit de peste 100 metri cubi pe secunda si creaza râul Sorgue. Fenomenul îl transforma într-unul din cele mai puternice izvoare ale unui râu de pe planeta. Speologii au cautat ani de zile modalitatea prin care izvorul se alimenteaza. La un moment dat au coborât un submarin-robot pâna la 350 de metri adancime fara sa reuseasca sa-i atinga fundul! De curand, alte teste au aratat ca apa se aduna de la distante de pâna la 30 de km, calatorind prin pasaje subterane care înca nu au fost descoperite. Doar utilizarea unor coloranti în Platoul Vaclusei, coloranti descoperiti apoi în acest puţ natural, au aratat cam de unde calatoreste apa.
Asa grai badia Google!
Pe malul rîului
Pe marginea râului se afla foarte multe salcii si gradini care induc o senzatie de liniste direct în moalele capului. Senzatie accentuata de morile de lemn utilizate altadata la fabricarea hartiei. În satul cu o alura oarecum medievala, o gramada de restaurante si terase cu puternic parfum turistic au fost construite pe malurile râului astfel ca doritorii pot admira culoarea de smarald a apei în timp ce-si pun burta la cale. Normal ca aceasta combinatie de terasa, râu de munte si peisaj linistit poate fi fatala pentru buzunare. De altfel Fontaine de Vaucluse este unul din locurile acelea unde nimic nu-i pe gratis. Cînd am ajuns noi p-acolo, erau o multime de gardieni publici si paznici de parcari nemilosi. L-am testat pe unul si i-am spus ca stam doar o juma’ de ora. Nici n-a vrut sa auda. Odata intrat în parcare, deja se taia bilet nerambursabil. Noroc ca eram hotarâti sa lasam masina în acea parcare, altfel erau bani pierduti.
Drumul spre izvor trece prin mijlocul unor dughene din lemn ca acelea care se gasesc si prin Romania pe drumuri de munte, în zone foarte turistice. Si tot ca la noi, erau de vanzare o gramada de cacastuşuri. Fetele s-au oprit sa vada niste sapunuri naturale si plachete din argila realizate pe loc de un artist. Si au reusit sa iasa de acolo si cu sapunuri si cu plachetele respective. În timpul asta eu am vizitat o fabricuta de hartie de altadata, alimentata de o moara de lemn dar am reusit sa ies de acolo si fara hartie si fara vreo bucata din roata cu palete. Desi era interesant rau, ca mestesugarii amestecau flori de lavanda întregi în pasta de hartie si iesea un produs final foarte cochet. Ideal pentru scris biletele de dragoste de catre o femeie îndragostita. De mii de ori mai incitant decât mailurile impersonale din ziua de azi.
Si daca tot vorbim de mailuri si internet, sa povestim si despre Francesco Petrarca care si-a tarâit pasii pe aici pe la 1300 si ceva. Dupa ce papa Clement al V-lea aflat în exil la Poitiers i-a decimat pe Cavalerii Templieri la ordinele lui Philip al IV-lea al Frantei, a încercat sa iasa de sub tutela franceza si s-a mutat cu catel si cu purcel la Avignon, care nu era parte a regatului Frantei. Si daca tot s-a mutat, si-a luat cu el toata curtea ca doar nu era sa se spele si sa se îmbrace singur. Iar ta-su lu’ Petrarca a fost obligat sa-l urmeze pe suveranul pontif, ca el era ala care-i tinea ţucalul. Asa ca si-a luat cu el si familia.
Placa memoriala
Peste ani, cînd Petrarca a devenit si el preot, s-a întors în Franta ca sa faca stagiu pe lânga papa Benedict al XII-lea, urmând sa trimita mai apoi niste CV-uri la niste biserici din provincie pentru vreun post de cleric. Cautand el un loc linistit la mica distanta de Avignon, un loc unde sa se relaxeze si sa se gandeasca la Laura de Noves, nevasta contelui de Sade, stramosul marchizului cu acelasi nume, l-a gasit la Vallis Clausa, adica Valea Închisa. Unde s-a apucat sa scrie niscaiva sonete si sa corespondeze cu Boccacio cel cu Decameronul ca sa-l barfeasca pe Dante, ala cu Divina Commedia. Mai tarziu, niste membri ai Ministerului Turismului din Franta au instalat o placa memoriala pe locul unde altadata primul turist din istorie – despre Petrarca se spune ca ar fi calatorit pentru placere pe cînd con-ţaranii lui calatoreau în interes de servici sau fugariti cu sabiile – a dormit la umbra salciilor si a scris multe din operele lui nemuritoare din care eu n-am citit nici una.
Am urcat cu totii pâna la izvorul râului si am admirat ştioalna. Nivelul apei era scazut, nimerindu-ne noi în sezonul secetos. Deci ţîsnitoarea naturala pe care ne asteptam s-o vedem, era lipsa la apel. Cu toate acestea, râul din aval parea sa se simta bine, motiv de reflexii la coridoare subterane care-l alimenteaza. Am cascat gura pe acolo avand grija sa n-o luam la vale catre puţul fara fund si dupa o plimbarica pe la umbra salciilor si aruncat cu pietre dupa ratele care îsi faceau de lucru pe oglinda apei, ne-am întors la masina.
Era deja ora cinci dupa-amiaza si ne propuseseram sa ajungem la Pont de Gard, unde ne gandeam sa luam si cina. La ora aia habar n-aveam ca Pont du Gard este se afla în mijlocul unui parc natural si ca lucru bizar pentru unul din cele mai vizitate obiective turistice din Franta, nu aveam sa gasim nici un restaurant la picioarele lui.
- Va urma (probabil) -
Photo: Cafeina.ro
Episoadele precedente le gasiti AICI
Sorin Gherghelas, de 34 de ani, inginer de profesie si sef de serviciu la Inspectia Silvică si de Vînătoare, a fost prins în flagrant cînd încasa suma de 300 de euro, bani marcati cu substantă fluorescentă. Totul s-a întîmplat marti, 10 februarie 2009, cînd denuntătorul a mers la anchetatori si le-a povestit ce i s-a întîmplat. Cel mai probabil, omul, patron al unei firme cu activitate în domeniul forestier, ar fi plătit suma cerută, dacă inculpatul nu l-ar fi umilit. Omul de afaceri nu se conformase unor prevederi legale si risca o amendă cu mult mai mare, respectiv 4.500 de lei. Văzînd că patronul s-a speriat de amenda pe care urma să o primească, Gherghelas i-a spus că poate să închidă ochii, însă contra unei sume de bani, respectiv 1.500 de lei, adică o treime din minimul amenzii. Neavînd suficienti bani, patronul i-a oferit lui Gherghelas numai 500 de lei, ca să stingă „datoria“. Functionarul s-a supărat cînd a văzut o treime din suma pretinsă si i-a aruncat bancnotele în fată spunîndu-i că are bani de sosete…
Din presa locala
Stirea de mai sus ar fi trecut absolut neobservata în Readerul meu daca nu as fi vazut numele si varsta sefului de serviciu care a luat mita. Dar le-am vazut si deodata au navalit peste mine amintiri negre!
Pe cînd aveam 18 ani si ma pregateam cu colegii de balul de sfarsit de an si de majorate, prin orasul meu natal umbla o banda de batausi. Capul bandei era acest Sorin Gherghelas. La toti baietii din oras ne era absolut groaza de tipul asta, pentru ca atunci cînd se îmbata, cauta scandal si futea niste batai asa de violente, de-i baga în spital pe nefericiti. Desi era cu 2 ani mai mic ca noi, avea o forta iesita din comun, o tehnica de bataie bolnava si o agresivitate ireala. Obisnuia sa mearga cu gashca prin oras si unde vedea un majorat, spargea usa la apartament – la propriu – si navalea peste tineri, de multe ori lasandu-i cu ochii umflati. De fete nu se atingea niciodata, trebuie sa recunosc. Politia era absolut neputincioasa, cred ca din cauza ca parintii lui Gherghelas aveau relatii, nu mai stiu. Mai avea un frate, daca-mi amintesc bine, foarte cuninte. Dar renumele batausului de frate-su i-a facut nu odata probleme si lui.
Prin 1990 cred ca nu era week-end sau seara de vacanta sa nu aud ca Gherghelas a mai batut pe careva, ca a distrus un bar în oras sau ca s-a batut într-o discoteca. Putini din adolescentii de atunci reuseau sa-i faca fata. Pe vremea aia aveam un fost coleg care nu umbla cu batausul asta, dar care si asta era super-caftangiu. Din pacate avea sa moara doi ani mai tarziu în caminul Facultatii de Marina din Constanta, înjunghiat în urma unei altercatii. Ei, la majoratul meu l-am invitat si pe fostul meu coleg, nu pentru ca eram prieten cu el ci pentru ca puteam sa-l folosesc ca bodyguard. Si bineînteles ca dupa o vreme, cînd bairamul la mine acasa era în toi, l-am vazut de pe balcon pe Gherghelas în fata blocului, cu toata trupa lui de batausi.
M-am prins atunci ca printre invitaii mei erau si tradatori. Genul ala de oameni de nimic care ar vinde-o si pe ma-sa numai sa le fie lor bine. Unii din astia îl serveau cu ponturi pe Gherghelas, despre bairamele din oras, asa ca asta venea acolo, exact ca un mafiot, si cerea taxa de protectie. De obicei cerea de baut! Unii dadeau ca sa nu o încaseze. Altii se dadeau cocosi si sfarseau la urgenta.
Gherghelas statea în fata blocului cracanat si urla amenintari cum ca vine sus peste mine. Avea niste bocanci grei carora usa de la apartamentul parintilor mei nu ar fi rezistat. L-am trimis jos pe colegul meu, bodyguardul. Ala se cunostea cu Gherghelas si aveau asa, o stima unul pentru altul, cum au capii de gashti interlope între ei. S-au înteles ca trupa de batausi sa se care de acolo contra a trei sticle de vin. Le-am trimis jos si dusi au fost, în alte parti de oras unde sa mai bata pe careva. Aceeasi tehnica am aplicat-o mai tarziu la balul de sfarsit de clasa a XII-a cînd o alta banda de batausi, condusa de alt dobitoc, vroia sa intre peste noi în sala unde era petrecerea. Cu aceleasi tehnici de negociere si mita, i-am convins sa stea deoparte. Iar ei au stat, drojdind la bautura împrastiati în jurul salii unde avea loc balul, «pazindu-ne» de cealalta banda, a lui Gherghelas.
Dupa cîtiva ani i-am pierdut urma. Cred ca intrase la facultate la Bucuresti si facea dezastru prin campusurile de acolo. La un moment data am auzit ca încercase sa distruga o discoteca acolo si bodyguarzii îl pisasera atat de bine, ca-l bagasera în spital. Uitasem de el, desi de cîte ori ma gandeam la cum a fost majoratul meu, acolo într-un colt al mintii vedeau abia profilata umbra lui Gherghelas, doar ca uitasem si cum îl cheama si cu ce se ocupa. Abia azi cînd am citit stirea din ziar mi-am amintit de tipul asta care altadata speriase orasul.
Nu stiu ce fel de om a ajuns tipul asta, desi este evident din stirea de mai sus, dar n-as putea niciodata sa-i adresez doua vorbe sau sa-i dau mâna. Tocmai din cauza terorii pe care a raspandit-o cînd era adolescent.
