Acum doua saptamani un agent al serviciilor secrete libiene, Abdel Basset al-Megrahi, care era întemnitat pe viata pentru aruncarea în aer a unei curse PanAm deasupra localitatii Lockerbie din Scotia în 1988, a fost eliberat si gratiat de catre Scotia pe baza de ‘’considerente umanitare’’. Are cancer si durata lui de viata este estimata la maxim trei luni. Probabil ca ati citit despre subiectul asta prin presa. Guvernele occidentale, în frunte cu Anglia si US au tunat si fulgerat contra Scotiei. Ca sa se afle mai tarziu ca Al-Megrahi a fost internat in stare grava în spital – imaginile de televiziune îl aratau respirând cu masca de oxigen – si ca în realitate guvernul britanic a facut presiuni asupra Scotiei ca acesta sa fie eliberat, în schimbul unor aranjamente comerciale cu arme si petrol dintre Libia si Marea Britanie. Pentru ca interesul poarta fesul!
Ei bine, citeam ieri un articol pe blogul lui Eric Margolis, columnist la New York Times despre dedesubturile afacerii Lockerbie. Si fara sa vreau am fost surprins înca odata de ipocrizia Vestului. Mai jos va redau un scurt rezumat al ideilor din articolul lui Margolis.
***
Putina lume stie ca povestea atentatului asupra cursei PanAm 103 este una sordida si ca acest atentat se datoreaza în mare parte politicii Vestului fata de Orientul Mijlociu. Cîteva date esentiale din istoria recenta ne arata ca atentatul n-a fost întamplator:
1986: Libia este acuzata de bombardarea unei discoteci din Berlin, în care au murit doi angajati americani. Un transfug din serviciile secrete israeliene, Mossad, pe nume Viktor Ostrovsky declara ca Israel a înscenat atentatul Libiei si ca i-a facut pe americani sa creada ca aceasta este vinovata de terorism. Israel a negat acuzatiile.
Cîteva luni mai tarziu, Gadaffi comite ofensa suprema. A acuzat monarhiile arabe din Golf ca sînt marionete manipulate de americani si le-a cerut sa mareasca pretul la petrol. Washingtonul s-a simtit atins si l-a pus pe Gadaffi în capul listei lor negre.
1987: SUA încearca fara succes sa-l omoare pe Gadaffi, bombardând Tripoli. 88 de civili libieni, printre care si fica adoptiva de doi ani a liderului libian sînt ucise în bombardament.
1988: Franta începe un razboi secret contra Libiei în desertul Ciadului. Motivul disputei era o fasie de pamînt bogata în uraniu pe care Libia vroia s-o exploateze. Legionari din Legiunea Straina se îmbraca în nomazi Tuaregi si ataca fara declaratie de razboi unitati ale armatei libiene, reusind sa le goneasca în afara zonei disputate.
În aceeasi perioada, Serviciul Secret francez SDECE, primeste ordin sa-l omoare pe Gadaffi. Fostul director al serviciului, contele Alexandre de Marenches a declarat într-un interviu dupa multi ani, ca agentii sai plasasera o bomba la bordul avionului personal al lui Gadaffi, fara sa reuseasca totusi sa-l faca pe Gadaffi sa urce la bordul avionului. Dupa ce relatiile franco-libiene s-au îmbunatatit, agentilor francezi li s-a ordonat sa îndeparteze bomba.
1988: Statele Unite intervin de partea Irakului în razboiul de opt ani cu Iranul, pe care tot ei l-au ajutat sa înceapa. Un crucisator american de razboi, ‘’Vincennes’’ violeaza apele teritoriale ale Iranului si doboara ‘din greseala’ o cursa iraniana civila Airbus aflata în spatiul aerian al Iranului. 228 de civili sînt ucisi de rachetele americane.
Cîteva zile mai tarziu, vice-presedintele de atunci al SUA, George H. Bush jura: “Nu-mi voi cere scuze niciodata…Nu ma intereseaza care-i adevarul!” Se pare ca încapatânarea e o trasatura de familie la Bush. Capitanul vasului ‘’Vincennes’’ este decorat mai târziu cu medalia Legiunea de Onoare pentru aceasta ‘’fapta de arme’’ chiar de catre Presedintele Bush Senior. Dupa care Washingtonul plateste pe tacute suma de 132 milioane de dolari familiilor victimelor iraniene, fara sa-si ceara scuze oficial nici în ziua de azi.
1988: Cinci luni mai târziu, zborul Pan Am 103 cu 270 pasageri la bord este aruncat în aer deasupra localitatii Lockerbie. SUA si Anglia fac presiuni asupra Scotiei – care are un sistem juridic separat si independent – sa-l condamne pe Megrhai, care sustine ca este nevinovat. Un alt agent secret libian acuzat în acelasi atentat, este achitat în cadrul aceluiasi proces, în care serioase întrebari asupra probelor au fost ridicate de avocatii apararii. Criticii au acuzat CIA ca a fabricat si falsificat problele ca sa acuze Libia.
Un numar destul de mare de experti au subliniat ca foarte probabil atacul este razbunarea Iranului pentru avionul sau civil doborât de crucisatorul american. Se pare ca Teheranul a încredintat contractul unor mercenari din Orientul Mijlociu. în ultimii ani, tot mai multe dovezi au aparut în sprijinul nevinovatiei lui Meghrahi si un apel la sentinta era în curs de judecare cînd acesta a fost eliberat. Libienii de rând cred ca Meghrahi a fost doar un pion de sacrificiu predat justitiei în scopul protejarii Libiei de catre un embargou international al exportului de petrol libian.
1989: Un avion civil francez cu 180 de civili la bord explodeaza deasupra Ciadului. Un agent congolez si unul libian sînt acuzati. Printr-o decizie care a surprins lumea occidentala, Gadaffi permite investigatorilor francezi sa arunce un ochi în documentele secrete ale serviciilor de informatii libiene. Francezii îl acuza de atentat pe cumnatul lui Gadaffi, Abdullah Senoussi, seful serviciilor secrete. Libia da vina pe agenti ai ei care ar fi actionat fara ordin si plateste familiilor victimelor 170 milioane de dolari despagubiri.
Nu vom sti niciodata adevarul din spatele acestor mistere. Probabil ca Megrahi este nevinovat, dar este foarte sigur ca Libia este vinovata de atentatul asupra avionului francez. Probabil ca razbunare pentru razboiul din Ciad si atentatul nereusit asupra avionului lui Gadaffi. La fel, este posibil ca Iranul sa se fi razbunat la Lockerbie pe SUA pentru doborârea avionului Airbus în spatiul sau aerian. Fie si din considerente umanitare, Scotia avea dreptate sa-l elibereze pe Meghrahi.
Probabil oamenii vor spune ca atentatul asupra PanAm a fost o crima în timp ce doborârea avionului iranian a fost un accident. Poate ar trebui sa încercati sa-i spuneti asta Iranului. Cum ar fi daca o nava de razboi iraniana ar stationa apele americane, largul orasului Miami si ar doborî cu o racheta un avion civil american? Credeti ca am accepta explicatii de genul ‘’Ups, a fost un accident?’’ Sau ne-am trimite toata flota peste ei încercând sa ne razbunam?
Si ca sa închei, de curând puterile occidentale au realizat ca au nevoie de petrolul de calitate libian. Libia si-a cumparat linistea cu 2.7 miliarde platite SUA, Marii Britanii si Frantei în urma carora a fost scutita de sanctiuni internationale. Apoi a cumparat o gramada de gunoaie nucleare de pe piata neagra din Dubai si le-a predat americanilor alaturi de explicatia ‘’uite, ne-am lasat de programul nuclear’’ iar noi ne-am prefacut ca-i credem. Dupa care am investit alaturi de Marea Britanie si Franta 8 miliarde în industria petroliera a Libiei si am declarat-o ‘’our new best friend’’. Iar Libia a semnat contracte pentru noi arme cumparate din Vest si reactoare nucleare civile.
Iar acum Gadaffi, pe care altadata îl urmareau jumatate din serviciile secrete ale Vestului sperând sa-l ucida, se pregateste sa vina luna viitoare la sediul ONU unde va tine un discurs.
Nu-i asa ca sîntem cu totii niste ipocriti?
Politica internationala este mult mai complicata decat “Ce se vede” . Ca un joc de strategie, luptele nu se dau direct ci pe resurse si pe influente. Ar fi o tactica gresita sa faci totul “ca la carte” si sa respecti toate regulile. Intradevar este ipocrizie dar o ipocrizie calculata, rece, care e mai presus de regulile obisnuite al democratiei. Teroretic toate dictaturile s-au folosit de practicile democrate pentru a ajunge la putere. De ce nu ar trebui folosite niste practici dictatoriale pentru a mentine democratia? Probabil, moral, gresesc in ce am scris pana acum, dar realist s-ar putea sa am dreptate.