Diminetile de iunie la cota 1000 în Alpi seamana foarte mult cu diminetile racoroase de acasa. Soarele reusea sa-si faca greu loc prin ceata care se ridica usor si odata cu ea ni se dezvaluiau treptat satele agatate pe crestele muntoase care ne înconjurau din toate partile. Am iesit afara cu o cana de cafea aburinda în mâna si am încercat sa-mi dau seama mai bine unde ne aflam. Ajunsesem noaptea în arriere-pays niçoise si nu reusiseram sa admiram peisajul care ne înconjura.
În fata mea se afla livada de maslini în trepte, sapate direct în coasta. În dreapta o gradina de legume în care rosiile erau majoritare. În stanga, în aleea de lânga pensiune se odiheau Fabia noastra si o Dacia Sandero. Daca n-as fi stiut ca francezii au ajuns sa prefere Dacia în locul Renault-ului cînd vine vorba de utilitare, as fi crezut ca odata cu noi sînt cazati si alti români la pensiune. Dar nu, Dacia era a proprietarului si în ciuda finisajelor care lasau de dorit, parea ca face fata cu brio nevoilor de aprovizionare ale pensiunii.
Pâna s-au trezit fetele, am fixat programul zilei împreuna cu R. Fiind foarte aproape de Italia, ne tenta o incursiune pâna la San Remo, aflat la vreo 60 de km distanta de Nisa pe autoruta. De acolo urma sa ne întoarcem spre Franta, pe Cornisa Mediana, catre Monte Carlo. Zis si facut, dupa un mic dejun frugal în care au dominat sucul de portocale si pâinea de cereale cu gem de capsuni, ne-am suit în masina si am luat-o catre Nisa si apoi spre granita italiana.
Autostrada dintre Italia si Franta este de vis. La fiecare cîtiva kilometri se afla un tunel sau un viaduct care traverseaza cîte o vale. Fosta granita dintre cele doua state este indicata de panourile în italiana si de catre statia de taxare pentru autostrada. Uitandu-ma mai aproape la panouul indicator am bagat de seama ca Genova se afla la doar 150 de km mai la vale. Si da, mi-ar fi placut sa ajung si acolo, dar nu puteam sa le fac pe toate! Asa ca m-am multumit sa admir Mediterana de la înaltimea soselei si sa ascult radioul care dintr-o data nu mai vorbea franceza ci italiana.
San Remo se afla la o aruncatura de bat de granita. Denumit si Orasul Florilor, îmi era cunoscut – la fel ca majoritatii românilor, banuiesc – doar datorita celebrului Festival. De o aglomeratie fantastica, cu carabinieri la fiecare colt de strada si cu o gramada de mascaltzzone cu lanturi de aur la gât si vorbind la celular în mijlocul strazii, mi-a lasat o impresie foarte familiara. În doar 100 de metri am vazut patru BMW X6, în conditiile în care în Franta nu vazusem nici unul iar în Montreal doar unul singur. Centrul orasului nu se remarca prin nimic, daca las la o parte zecile de terase si de magazine. Undeva, lânga o fântâna arteziana si un inscriptie unde scria San Remo 2009, am zarit o casa boiereasca cam ca aia care gazduieste Muzeul de Stiinte ale Naturii din orasul meu natal. Numai ca în timp ce casa din orasul meu era refacuta în întregime si îngrijita, asta arata de parca abia iesie dintr-un razboi între bande de mafioti. Si se potrivea exact ca nuca în perete cu arhitectura un pic neinspirata a cladirilor din jur, cu balcoanele lor pline de rufe întinse la uscat ca într-un Bucuresti nereusit.
Singurul punct de interes major din San Remo este Cazinoul. Probabil locul unde se tine(a) Festivalul. Iar florile pentru care e cunoscut orasul, împanzeau locul de parca terasa din fata casinoului ar fi fost pregatita pentru vreo nunta. Dupa pozele de rigoare de pe scarile Casinoului, am renuntat sa intram sa-l vedem pe dinauntru si ne-am îndreptat catre portul vechi alaturi de care ochisem o plaja super-misto. Ajuns în parcare, biata noastra masinuta a fost luata cu asalt de o gramada de negri care se plictiseau la umbra unui palmier. Nici n-am apucat sa oprim motorul si deja ni se bagasera sub nas zeci de genti, ochelari de soare si tricouri ale cunoscutelor case de moda Dulce Gabana, Prado sau Armany. Cînd am vrut sa-i spun unuia ca Armany se scrie altfel si ca în mod sigur nu face genti, am realizat ca nu vorbesc italiana. Asa ca am ridicat din umeri si i-am spus în româna sa ne lase naibii în pace. Am sperat ca la auzul limbii române negrii se vor speria si vor da înapoi, ca se stie ca romanii sînt ai dracu prin Italia. Dar ei nu si nu. Continuau sa ne asalteze cu rahaturile lor pline de sclipici. Si deloc uimitor, afurisitii aia de carabinieri erau la exact cinci metri mai încolo, scriind o amenda unei gagici. I-a durut fix la cascheta ca niste vanzatori ambulanti asalteaza niste turisti nevinovati care n-aveau de gând oricum sa contribuie nici macar cu un euro la economia locala. Care în mod evident se bazeaza pe fabricatul de produse de moda. Moda cocalarilor!
Am reusit sa scapam de ei aruncîndu-le niste priviri sictirito/încruntate si ne-am scos din portbagaj prosoapele de baie si rogojinele pregatite special pentru scalda în Mediterana. Am ales o plaja publica gratuita, dar care oferea cabine de schimb si ne-am întins la plaja. Soarele ardea, marea era calda si linistita si mirosea a sare. În larg se zaream mai multe iahturi si chiar si un vas de croisiera cu vreo cinci punti. În timp ce înnotam pe spate, ma uitam catre tarm si la privelistea care mi se deschidea în fata ochilor.
În jurul orasului, pe dealurile din jur se zareau ceea ce parea a fi sere. Mii de sere, în toate directiile. Dar nu unitare, ci împrastiate care pe unde avusese loc proprietarul. Mai fiecare casa avea cîte o hidosenie din asta. Impactul vizual era dramatic. As fi vrut sa strig ‘’Oh, my eyes, my eyes!’’, daca nu mi-ar fi fost frica ca ma iau salvamarii în serios si ca vor încerca sa ma scoata din apa ca sa-mi dea primul ajutor. Urâtenia la modul absolut domina dealurile din San Remo. Am preferat sa-mi întorc ochii catre portul vechi care se zarea la vreo cîtiva kilometri mai încolo si la barcile care pluteau în toate directiile. Apa calda si soarele mi-au cîstigat în scurt timp gândurile.
Dupa trei ore de balaceala, am luat-o cu totii catre Franta, pe soseaua de la malul marii. Si mergând catre Bordighera, unde aveam de gînd sa luam masa de pranz, am nimerit într-o zona rezidentiala a orasului San Remo. Ce vile! Ce de flori, portocali si palmieri laolalta într-o armonie fara margini! Am ramas uimit ca orasul în sine poate fi atât de nasol în timp ce zonele rezidentiale atât de frumoase. Iar privelistea pe care o aveau aceste case catre mare ar fi stârnit invidia oricui. Ne-am oprit în trafic sa admiram un pic zona si dupa ce am fost claxonati ca blocam drumul ne-am dat dusi de acolo.
Urmatoarea oprire a fost Bordighera, un orasel mai putin cunoscut, dar nu mai putin asaltat de turisti. În special englezii si-au facut prostul obicei sa vina în aceasta localitate înca de pe la 1800. La ora aceea a amiezii la care am ajuns noi, oraselul era pustiu. Si cînd spun pustiu, exact asta înseamna. Nu era tipenie de om pe strazi iar toate magazinele si majoritatea restaurantelor si teraselor erau închise. Cei cîtiva turisti sau localnici pe care i-am vazut, erau toti pe malul marii la plaja. Desi eram cu foamea-n glanda, am gasit timp sa admiram zona. De-o frumusete rara, orasul este plin de portocali si flori si foarte curat. Caldura ne coplesise, cred ca erau vreo 32 de grade, însa linistea din jur era atât de adânca încît ne inducea o impresie de relaxare totala. Am facut mai multe fotografii cu gradinile din jur si chiar cu o masina a politiei italiene, parcata în fata sediului din oras, ca un soi de dovada ca statiunea aceea de pe coasta ligura apartine totusi Italiei.
Pe la trei si ceva, dupa ce cautasem într-o disperare un restaurant sau o terasa cu ceva papa de mâncare sau macar care sa fie deschisa, la un mosulica i s-a facut mila de noi ca ne-a vazut asa de lesinati si ne-a îndrumat catre faleza si plaje în speranta ca macar acele terase erau deschise. Am trecut printr-un pasaj pietonal pe sub calea ferata – care în zona Bordighera serpuieste exact pe lânga mare – si am ajuns pe faleza. Unde era liniste si pace! Nu tu o manea, nu tu un fum de la un gratar sau hamsii la cornet, nimic! Chiar eram uimiti ca fratii nostri întru latinitate sînt atât de putin cocalari fata de cum ni-i închipuisem noi. De unde am tras concluzia ca ori romanii n-au ajuns pe acolo, ori influenta engleza era prea puternica.
Am gasit o terasa chiar pe plaja, terasa care mai avea si altceva la ora aia în afara de grisine. Ne-am comandat cîte o bere si sa fi vazut ce ochi a facut ospatarul, de parca l-am fi înjurat de mama! Destul de probabil sa fi crezut ca-i vom comanda vreun vin, dar ne-a surprins totusi prin faptul ca berea chiar exista, nu era numai pe lista de bauturi. Am cerut si cîte o salata pentru fete si niscaiva fructe de mare pentru noi – mai traziu caracatita aia avea sa-mi faca niste sapaturi prin stomac care au fost la un fir de par sa ma rapuna – si am mancat într-o ambianta de vacanta si o liniste deosebita. Dupa care am platit, lasandu-i si bacsisul de rigoare, pentru ca, asa cum îmi atrasese atentia R. ‘’nu mai sîntem în Franta!’’
Am lasat în urma Bordighera, cu o mare parere de rau. Este un loc atât de misto, încît nu m-as jena sa ma retrag acolo la pensie. Peisajul, marea, soarele, portocalii, culorile si linistea sînt absolut fantastice! Dar trebuia sa ne continuam drumul catre paradisul miliardarilor de pretutindeni, capitala mondenitatilor si a banilor aruncati pe fereastra, sediul celei mai vechi dinastii domnitoare din Europa si locul unde Mihaela Radulescu ar fi trebuit sa ne astepte la o cafea fierbinte.
Vorbesc desigur despre Monte Carlo!
- Va urma -
Photo: Cafeina.ro
Episoadele precedente le gasiti AICI
