‘’Odata cu vârsta, nu ne mai schimbam. Ne agravam!’’ – Alain Delon în rolul detectivului Frank Riva
Nu am pretentia ca-s perfect. Stiu ca nu-s! Nici macar nu încerc sa fiu. Merg pe burta, în spiritul românesc, încercînd sa scot maximul din fiecare clipa. Sînt un oportunist. Un imperfect. Nu încerc sa ma schimb. Nu am de ce. Ma simt bine în pielea mea, cu ideile mele fixe, cu impresiile atotstiutoare despre viata, cu încapatanarea si reflexele mele. Pur si simplu nu-mi pasa ce cred ceilalti despre mine. Cum ar spune maestrul Federer I don’t give a shit!
Dar nu întotdeauna!
Uite, zilele trecute: eram într-un magazin libanez cu de-ale gurii. Ma uitam dupa niste rahat pt cozonaci, niste tabule si niste tzatziki. Lânga mine, la cîtiva pasi, un grup de patru tineri români, se sfatuiau cu glas scazut. Nu auzeam ce-si spun, în afara de cîteva cuvinte disparate în româna. Nu aveau cosuri de cumparaturi în mâna si nici nu pareau atrasi de brânzeturile din galantarul de lânga ei. Cu toate ca erau îmbracati decent si nu deranjau pe nimeni, am simtit o nevoie stringenta sa-mi trec portofelul din buzunarul de la spate, în cel din fata. Am încercat sa rezist impulsului. Totusi simturile mi s-au concentrat pe buzunarul de la spate, care ma ardea. Stateam cu spatele la ei cînd unul dintre ei s-a desprins de grup, si s-a apropiat indecent de mult de mine, uitându-se pe rafturile de sus. Cu toata rusinea pe care am resimtit-o, mi-am spus ca-i mai sigur sa relocalizez portmoneul.
Tipul m-a vazut, pentru ca nici macar n-am încercat sa ascund gestul. Nu m-am prefacut ca am ceva de cautat în portofel pentru ca apoi sa-l pun în alt buzunar. Nu! Pur si simplu l-am scos de la spate si l-am pus în buzunarul din fata, fara macar sa-i arunc o privire. Lânga mine mai erau doua doamne, care au sesizat si ele gestul meu. Ne-am privit în ochi si le-am sustinut privirea fara sa clipesc sau sa zâmbesc. Urmatoarea miscare a fost ca amândoua si-au trecut posetele din cosul de cumparaturi, cu breteaua peste umar strangandu-le ferm sub brat.
M-am întors si l-am privit pe tânarul meu conational. Ramasese cu o mâna în aer strângând un borcan cu sos de rosii. S-a uitat la mine fara sa spuna nimic. Mi s-a parut ca am vazut o umbra trecîndu-i pe fata. A trecut pe lânga mine, urmat de prietenii lui, a ajuns la casa, a platit si a iesit.
Am ramas privind lung în urma lui. Mi-a parut sincer rau! Mi-a parut foarte rau. Dar obiceiurile proaste mor greu.
Sîntem o natie blestemata!
Gestul potrivit la locul potrivit ! Daca toti am face treaba asta ar fi mult mai bine. Intrebarea e : mai exista alt soi de indivizi care ti-ar genera acelasi gest ? Eu zic ca da…
Nu trebuie sa-ti para rau. Ai pus portofelul acolo unde ar trebui sa-l tii tot timpul. N-am inteles niciodata de ce majoritatea barbatilor il tin in buzunarul din spate (probabil e mai “macho” !) . Altfel de acord cu “natie blestemata”.
E bine că îţi pare rău, dar în acelaşi timp sunt de acord cu Vali că nu ar trebui să ţii portofelul în buzunarul de la spate. Te-ar fi scutit de gestul respectiv.
Cred că asta merge şi în relaţiile cu conaţionalii: cred că nu trebuie să fii nici mai prietenos şi nici mai puţin prietenos decât cu alţii.
Dincolo de consideraţiile teoretice de mai sus, povestea ta m-a emoţionat şi m-am recunoscut în ea ca într-o oglindă.
In cazul asta, mai bine sa-ti para rau decat sa-ti fie rau. Interesant e ca eu nu tin niciodata banii in portofel, ci in buzunar. In portofel tin toate celelalte chestii, carduri, permise, legitimatii, Green Card (mai valoros decat banii…
). Mi-au furat unii odata portofelul din haina lasata pe scaun sub nasul nevestii-mi intr-un fast-food de hypermarket, erau niste araboi jegosi, si l-au aruncat aproape intact la iesirea din parcare dupa ce scosesera cardurile. Am primit un telefon de la un gradinar care taia iarba pe marginea autostrazii si care gasise o carte de vizita de-a mea in portofel si l-am recuperat aproape instantaneu. Atat ca am ramas fara carduri, pe care evident le-am anulat imediat. Si, era inainte de Craciun.
Lumea tinde sa-i priveasca cu mai multa simpatie pe pickpocketi decat pe alti criminali. Eu le-as sparge fatza in egala masura cu cea a hotilor de masini si din case.
Rusinea o gasesc la locul ei doar pentru faptul ca l-ai judecat inainte ca el sa faca ceva, l-ai judecat pur si simplu. Iar el, apropiindu-se indecent de mult de tine arata ca nu e la acelasi grad de civilizatie cu tine (civilizatii asteapta cateva momente sa se elibereze locul, apoi daca sunt in graba eventual isi cer voie samd), nu ca ar fi neaparat hot. Iar tu ai dreptul sa-ti muti portofelul daca nu il simti in siguranta si asta nu ar trebui sa ofenseze pe nimeni.
Nu cred ca suntem o natie blestemata.
E un instinct de aparare datorat unor intimplari din trecut… Cei ce nu au trecut prin astfel de intimplari sint mult mai degajati dar perfect expusi.
Ar trebui sa tina de educatie ceea ce se numeste “spatiu personal” fiindca multi nu stiu ca e politicos sa pastrezi o distanta de macar un pas de celalat. Imi trec prin minte cozile la orice ghiseu de pe la noi unde coada este un corp comun, un organism in sine… unii oameni chiar resimt o profunda umanitate sa iti rasufle in ceafa!
Sunt de acord cu Maria. Hotul ne prins e negustor cinstit, iar paza buna trece primejdia rea, spun 2 proverbe.Aici ambele si-au gasit aplicarea. Cat despre “o natiune de blestemati” cred ca asta tine de scriitorul blogului si familia sa. Romanii sunt un popor civilizat. Din pacate, in Romania traiesc multe gunoaie care incearca sa se numeasca homo sapiens desi apartin speciei Homo erectus. La fel se intampla si in toate celelalte tari de pe glob.
O ZI BUNA TUTUROR!