La plaja cu familia Kennedy
Saptamâna trecuta, pe cînd ma ascundeam la umbra unui palmier de soarele arzând încercînd sa ma racoresc cu o Tia Maria al carei scop precis era sa înlocuiasca cafeaua zilnica, am cunoscut o familie din Vancouver. Danny si Marisa Kennedy. Aveau amândoi în jur de 30 de ani si erau veniti în Mexic cu fetita lor de 5 ani. Ne-am conversat numai în engleza si am bagat de seama ca au un accent specific pe care cu toate eforturile lor, nu reuseau sa-l ascunda suficient de bine. Sînt un tip suficient de obisnuit cu accentele diverselor natii care au învatat engleza si de obicei reusesc sa identific fara mari probleme regiunea din care provine un anumit vorbitor. Fac ceva confuzii între accentul scotian si welsh, dar în general trag direct la tinta.
Desi identificasem deja accentul tinerilor din fata mea, rezultatul obtinut era atât de bizar încât mi se parea de-a dreptul incredibil. Mai precis, accentul celor doi batea înspre româna! Mai putin al fetitei lor care vorbea o engleza tipica pt British Columbia. Se stie ca engleza vorbita în BC bate spre accentul britanic în timp ce engleza vorbita în Ontario, de exemplu, este aproape americana.
Auzind engleza familiei Kennedy, am ciulit urechile. Si cu toate ca analiza mea ducea spre concluzia neobisnuita ca de fapt sînt români, faptul ca se numeau Kennedy ma cam deruta. La un moment dat dupa vreo doua scalde în ocean, am mers cu Mr. Kennedy la barul de pe plaja sa ne dregem cu ceva combinatii knock-out de alcool. Scopul meu nemarturisit era sa-l fac sa-si dezlege limba, ca-mi parea cam retinut.
Si stând noi la bar si facându-ne de treaba p-acolo cu umbrelute, pahare înalte si continut anesteziant de alcool, mi-am spus ca cel mai sigur este sa-l atac frontal. Caci eram prea curios ca sa am rabdare s-o iau pe ocolite. Asa ca am asteptat momentul potrivit si i-am pus întrebarea în româna:
Cînd ati emigrat din Romania?
M-a privit un pic aiurit si m-a întrebat cum m-am prins? Accentul, na, ce mare scofala! A râs si a continuat în engleza conversatia, spunându-mi ca au emigrat în 2005 si odata ajunsi la Vancouver au vrut atât de mult sa se integreze si sa rupa legaturile cu Romania, încât si-au schimbat numele de familie din Teodorescu în Kennedy si si-au englezit inclusiv prenumele. Pe el chemându-l în realitate Dan si pe nevasta-sa Maria. Dar ca prietenii îi spun Danny si sotiei lui, Marisa. Si ca din momentul în care au pus piciorul în Canada, n-au mai vorbit decît în engleza atât în casa, între ei, cît si în societate. Ca ei sînt canadieni si nu români, ca si-au depus prin posta pasapoartele românesti la Ambasada din Ottawa, renuntând la cetatenia româna si ca fetita lor care nu vorbeste o boaba de româna nu e botezata în religia ortodoxa. Ca ei considera nasterea lor în Romania si viata lor acolo ca pe un accident si ca prefera sa se gândeasca la ei ca la niste canadieni nascuti în afara Canadei. Ca nu au mai fost în Romania de cînd au plecat si nu se vor mai duce vreodata, ca n-au nici un fel de legaturi cu tara si altele pe aceeasi tema. Ca sa accentueze aceasta rupere de Romania, îmi spunea ca nu stie nici macar cine-i presedinte, ca nu citeste ziare românesti si ca sportul lui favorit este baseball-ul.
În timp ce el vorbea, ma gândeam ca am în fata mea un caz tipic de lunatec grandoman. Baseball, sportul favorit? C’mon! Îmi analizam sentimentele si realizam ca povestea asta ma irita desi nu simteam la adresa lui dispret, ci mai curând un soi de mila profunda pentru zbaterile lui launtrice. Indiferent de întrebarile mele legate de Romania, avea un singur raspuns : Romania nu ma intereseaza. Eu sînt canadian! Ma gândeam ca fiecare om are dreptul sa-si aleaga viata pe care o doreste, dar în mod cert îl priveam pe tipul din fata mea ca pe un fenomen. L-am întrebat daca are prieteni români în Vancouver si mi-a spus ca nu. Cunoaste cîtiva, dar nu se socializeaza neaparat cu ei. Ma gândeam în sinea mea ca era mult mai probabil sa nu vrea aia sa se socializeze cu el cînd i-ar fi auzit numele de familie si s-ar fi prins ca-i de fapt român. Mi-a spus ca are prieteni buni canadieni, dar cumva am niste îndoieli legate de aceasta declaratie a lui.
Timp de o jumatate de ora am încercat sa-mi dau seama ce e în capul lui. Printre sorbituri de rom, i-am spus ca nu poate deveni canadian pur sânge cînd vrea el, fara cultura si traditiile poporului alaturi de care a ales sa traiasca, ca este si va fi mereu un outsider atât pt societatea româneasca cît si pt cea canadiana, ca pasaportul canadian nu sterge automat trecutul legat de Romania si l-am întrebat ce l-a împiedicat sa emigreze pâna la 30 de ani daca uraste Romania atât de tare încît e gata sa-si faca o lobotomie numai sa uite de unde provine?
A parut oarecum deranjat, numai ca mie nu-mi prea pasa. Mi-a raspuns ca asa simt ei, ca e decizia lor, ca abia în 2005 au putut sa plece si ca asta e. Ne-am despartit, fiecare cu o senzatie stranie. Eu cu un gust amar ca exista personaje ca el, dar întelegând ca o parte din deciziile lui se leaga poate de politica meseriasa dusa de cei care au condus Romania dupa 1989. El cu ideea clara ca nu sînt omul alaturi de care sa-si petreaca vacanta, rezon pt care în zilele urmatoare m-a evitat cu mare grija. Chestie care a avut darul sa ma relaxeze teribil.
Nu de alta, dar nu-mi place s-o fac pe psihologul în vacanta.
Daca v-a placut acest articol, va invit sa lasati un comentariu sau sa va abonati la acest blog si sa primiti viitoarele articole direct in RSS readerul dvs.
Daca nu dispuneti de un RSS reader, va puteti abona prin e-mail iar astfel veti primi ultimele articole de pe blog in fiecare dimineata: click aici pentru abonament.
La Multi Ani Stash !
Si de ce ma rog sa fii atat de deranjat? E ciudat tipul, nimic de zis, dar, traim intr-o societate deschisa, ai uitat asta ? Unde , atata vreme cat nu te deranjeaza pe tine ca vecin si companion de baut un cocktail, democratia lui este la fel de valabila ca si a ta.
Eu unul ii respect alegerea, din punctul de vedere al canadianului din mine. Dpdv al romanului din mine il consider un ciudat…dar atat, in nici un caz un gunoi. Ah, si nu, nu consider ca scuipa deloc pe RO ( asta daca nu a fost mai agresiv decat il descrii tu), in orice caz nu mai mult decat cei care se dau mari romani si fac tara (Romania) de cacao pe unde se duc. Asta nici macar nu se mai dadea roman, au moins !
Quebecosfier, n-am scris nicaieri ca as considera ca scuipa pe Ro. Sau ca-l consider un gunoi. M-a iritat modul cum a inteles sa-si renege radacinile, atata tot. Pt mine era la fel de bizar ca preferinta exclusiva pt blonde a lui Tiger Woods sau innalbirea lui Michael Jackson.
La multi ani si tie!
Eh, acum am exagerat si eu putin, deh, remanentele de aldehida acetica din sange post-sarbatori, care aldehida, batu-o-ar vina, se stie este toxica nevoie mare de la natura dansei ! Stiu ca la o prima vedere lucrurile ar trebui sa ramana in ordinea lor fireasca, asa cum le-a lasat Dumnezo”” dragutzu, niegrii cu niegrii, albii cu albii, si romanii cu tzuica, sarmalele, recte soccer-ul si nicidecum cu basseball-ul. Dar intre astea doua, sau cel putin asa vad eu , (hai nu-mi spune ca nu ai intzeles ce voiam sa zic, ca atunci inseamna ca am o mare problema de comunicare !) exista nuante.
Si daca vorbim de poli si de nuantze, da, omul tau era la un pol…dar el nu supara pe nimeni, cu chestia asta ,sau ….?
El a ales sa se integreze intr-un mod destul de original. Unii dintre noi mai cauta si dupa 20 de ani modul in care s-o faca. Daca este bine si sanatos pentru el si familia lui, o sa vada in momentul in care trage linie. Daca stai sa te gandesti din perspectiva urmasilor lui, tot acolo se va ajunge. Nu in prima generatie, dar intr-a treia , desigur. Sper ca nu ai nevoie de detalii. Daca da, du-te si trage cu urechea cum vorbesc copii nostri intre ei , cand se joaca. Romaneste ? In nici un caz. Este pretul pe care il platim cu totii, Stash si eu si tu si nefericitul tau domn Kennedy….in fiecare secunda pe care o castigam in Canada, o mica Romanie moare in fiecare din noi…
La Multi Ani in primul rand!
Frumos mod de a-ti petrece sarbatorile de iarna. La soare
Cred ca fiecare emigrant are cate o faza de genul descris de tine, doar ca in cazul fam. K este pusa pe post de lege.
La fel cum fiecare simte dorul de casa, la fel simt si ei, doar ca o spun altfel.
Faptul ca te-ai simtit bine pentru ca ai spus ce ai avut de spus, liber, e ceva ce merita repetat. Acolo oamenii, chiar daca romani, prefera sa pastreze distanta, aici in Ro te poti alege cu conflicte pe cinste. Asa e spiritul “latin” la el acasa.
Numai bine si curaj in noul an!
Stash,
Bine ai venit…te-am asteptat cu mare interes!
Trist intr-adevar complexul care ii tine prizonieri. Personal cred ca se va dovedi doar o faza in viata lor, pentru ca asa cum spui tu, e greu sa traiesti intre doua culturi.
Insa asta doar imi aminteste ca am si eu tarele mele, rusinile mele, piticii mei si ca trebuie sa-mi imbratisez trecutul si obarsia pentru ca nu e asa…datorita a tot ce mi s-a intamplat vreodata sunt ceea ce sunt azi…
Oh, sa nu uit uite citeste aici ce zici de asta.
hotnews.ro/stir...se-mama-mea.htm
Amuzant, nu?
@ Andrei – Thanks! La fel si tie
@ Lumi – Articolul ala e bizar. Bizar pt ca tipa care l-a dat nu-i de încredere. E o fatuca care declara chestii dupa cum bate vântul.
Cu toate astea, nu-i în întregime neadevarat. Canada nu-i Suedia sau Germania, asta-i 100% sigur. Nu pot sa apreciez daca ce spune ea despre sistemul de învatamânt e adevarat sau nu, pt ca habar n-am. Dar e sigur ca emigrarea e socanta pt cineva nepregatit. Si la fel de sigura este diferenta dintre capitalism (unde se plateste totul) si comunism. Din punctul de vedere al unuia care-i obisnuit sa primeasca mura-n gura, comunismul e uber-cool.
Cam asta as avea de zis.
hai la multi ani popor! io-s de acord 100% cu quebecosul cel mandru. incepand de la faza cu tzuica si sarmalele (desi prefer un Carolans in loc de tzuica) si terminand cu mica romania care moare. a murit si in sufletul nostru, ca acum vreo 3 ani ne juram in barba sa nu mai auzim de ea sau sa ii mai calcam vreodata solul. dar timpul le vindeca pe toate. sau le face mai usor de tolerat. (dar de uitat, eu nu uit…
)
parerea mea e ca omu” a venit in Canada tocma” pentru ca aici _poate_ sa faca treaba asta. o spun pentru ca recunosc, am gandit”o si eu inainte sa emigram. realizez ca situatia frizeaza un pic absurdul (imi plac sarmalele cu mamaliga si micii), realizez ca nu as putea sa duc personal o asemenea viata – e mai ceva decat armata, daca stai sa te gandesti – dar nu”l acuz pe Kennedy. poate doar mi se pare un pic ciudat numele pe care si l”a ales.
Andix, dupa cum am scris, nu mi se pare ciudat doar numele. Mi se pare ciudat si ca s-a plasat cu buna stiinta în afara poporului din care se trage. Pt ca fiind prima generatie de imigrant, nu va fi integrat si acceptat pe deplin, chiar daca Canada e super toleranta si primitoare. Odata ales numele ala e ca o declaratie de renegare. Si romanii o sa-l dispretuiasca si canadienii. Pt ca nici unora nici altora nu le plac dezradacinatii care-si reneaga originile.
Canada nu a fost construita de imigranti care au uitat cine sînt.
Ciudat “caz” dar la fel de ciudati pot fi “romanii” care se duc la vot desi traiesc la mii de mile distanta de Romania. La fel putem spune despre ei ca nici romani nu prea mai sunt (cumva am sentimentul ca o societate diferita te face sa gandesti altfel ceea ce te indeparteaza cumva de grupul din care provii), nici canadieni “veritabili” cum bine zici.
Ca fapt divers si eu intentionez sa-mi schimb numele o data ajuns acolo. Stiu sa iau ce e bun din fiecare imprejurare si poate tocmai de asta prefer sa-mi “consum” energia incercand sa ma integrez intr-o societate care imi place decat sa ma agat de una cu care nu am nimic in comun ca mentalitate, mod de viata, valori, samd.
Numele este doar ceva care te incurca teribil cand dai peste un functionar care se chinuie cate 15 min sa-l scrie corect. Prefer ceva care se poate intelege usor din prima incercare fara sa fie nevoie sa il pronunt pe litere de 10 ori. Mi se pare o forma de courtesy si fata de oamenii care se vor chinui cu el in diverse ocazii.
Înţeleg ce zice Mircea, dar mi se pare cam prea pragmatic. Mă întreb dacă te mai poţi defini după ce îţi schimbi numele şi îţi renegi trecutul. Sau poate nu mai e necesar să te defineşti?
Noi, cei care mergem în continuare la vot pentru alegerile din România deşi nu intenţionăm să ne întoarcem acolo, o facem pentru că ne definim, printre altele, şi prin aceea că suntem români. Asta ne crează probleme, e adevărat, dar eu personal am şi satisfacţii atunci când oamenii constată că am o experienţă diferită de a lor.
Un văr al meu, care trăieşte la Paris de mai multă vreme, mi-a spus că la început a încercat să îşi piardă accentul, crezând că se va integra astfel mai bine. Asta până când cineva i-a spus că accentul lui poate fi singurul lucru de care oamenii pe care îi întâlneşte îşi amintesc. Şi, orice aţi spune, e util ca oamenii să îşi amintească de tine.
E valabil şi pentru numele schimbat. Poate e greu pentru străini să scrie numele româneşti, dar tocmai această dificultate se imprimă în memorie. Sunt convins că în Canada sunt mii de Kennedy şi că funcţionarii care scriu foarte uşor numele acesta se chinuie, în schimb, să selecţioneze dosarul din multele similare pe care le au în faţă. Apropo, s-or fi gândit soţii Kennedy cât de greu va fi să îi găsească cineva în cartea de telefon? Sau asta o fi şi ideea?
Domne cate discutii pentru un caz tipic de basini romanesti.
Adica ala nu mai vrea sa auda nimic de Romanica, dar a pastrat basinile romanesti.
Gen:
Si-a schimbat numele in Kennedy…
Depus pasapoartele…. wtf…putin pragmatism nu strica pastreaza-l ca poate iti mai trebuie cine stie cand…
Evitarea romanilor…
Sunt doar basini… caz clasic…
Salutare si bine ai revenit. La Multi ani frumosi.
Ce sa zic, si pe mine m-ar irita un astfel de personaj, dar pe undeva nu pot sa nu-l inteleg. Mai ales ca, Stash, draga, tu nu ii sti toata povestea si nici relatia lui reala cu Romania. Poate ca familia lui a avut probleme mari cu Romania – de-a lungul vremii – poate ca el personal a avut probleme cu justitia desi a fost total nevinovat. Poate ca unul din parinti a facut puscarie tot asa, nevinovat. Pana la urma, si Elie Wiesel e nascut in Romania, dar nu zice niciodata asta.
Eu zic ca omul e cumva coerent in “ciudatenia” lui. Nu vorbeste Romania de rau si asta e deja un lucru bun. Sigur, mi se pare o tampenie sa zici ca-ti place baseball-ul (ca sport preferat), doar ca sa fii “si mai” integrat. Ca mai tarziu – cum ar zice Lulu – o sa aiba ceva probleme, asta e foarte probabil. Copiii, ajunsi adulti, vor dori sa-si caute originile, la fel ca un copil adoptat. Mai ales daca exista si un bunic, o bunica, o ruda in Romania.
In rest, mi se pare un pic penibil numele de familie, Kennedy… eu as fi ales unul mult mai comun daca ma voiam asa de integrat. Plus ca, sa-ti alegi numele asta e ca si cum ti-ai dori, un pic, destinul lor… Auch.
PS. Sper ca nu le-ai pus numele reale aici!
Treaba asta cu nationalismul e o mare tampenie.
N””o fi oare mai simplu ca, inainte de toate, sa tinem cont ca suntem toti oameni – fiecare cu defecte si calitati in loc de origini mai mult sau mai putin colorate?
Poate ma ajuta si pe mine cineva sa-mi amintesc ce lucruri fantastice ne-a adus nationalismele in afara de 2 razboaie modiale, fabricile mortii (remember “Arbeit Macht Frei”) si Al Qaeda.
Ce faci o data ajuns in Canada tine de modul in care vrei sa-ti consumi energia si timpul: agatandu-te de trecut si “origini” sau incercand sa te integrezi cat mai bine in societatea in care ai ales sa-ti continui viata. Eu sustin mai mult decat orice dreptul omului la alegere: calea in viata, numele, tara. Chiar nu vad de ce ar trebui sa ne petrecem restul vietii intr-o cutiuta est-europeana auto-impusa. Decat sa-mi petrec restul vietii in Bronx NY mai bine raman in Roma si scutesc deranjul mutarii
)
@Mircea
De acord că naţionalismul e o tâmpenie, dar e o mare diferenţă între naţionalism şi identitate. Integrarea nu presupune renunţarea la identitate. Poţi să fii un bun canadian şi să rămâi, în acelaşi timp, român. După mine, dealtfel, rămâi român toată viaţa o dată ce te-ai născut acolo, chiar dacă îţi schimbi numele şi vorbeşti numai în engleză.
Eu, de exemplu, nu mă omor după ideea că sunt român, dar îmi place să îmi amintesc de oraşul în care m-am născut, de satul bunicilor în care făceam tot felul de năzbâtii şi de munţii prin care am umblat în liceu şi facultate. Sunt mândru, de asemenea, de bunicii mei greci şi fac chiar caz de asta.
În acelaşi timp resping ideea că apartenenţa la o anumită naţie înseamnă anumite trăsături. Nu înseamnă nimic, decât o întregire a identităţii.