Din lipsa de timp, lene profunda si schimbare de strategie – încerc sa ma las de blogging-ul de conjunctura – am ajuns sa scriu lunea dimineata toate articolele care vor apare în cursul saptamânii pe Cafeina.ro. Nefiind o persoana matinala nu pot functiona în parametrii ideali înainte de ora 9h30 si cum uneori trebuie sa fiu la birou la 8h00, îmi intru în ritm cu o cafea si scris de articole. Sa începem :

Astazi vom discuta despre paranormalul din vietile nostre. Nu despre flacari violet si alte tâmpenii de care a fost plina Romania pâna de curând, ci despre situatia aceea specifica cel mai bine definita de expresia ‘’Today, just isn’t may day!’’. Despre ghinion. Am observat ca cel putin odata pe an am o zi în care toate merg de-a-ndoaselea. Una din aceste zile am avut eu vinerea trecuta. O zi în care ghinionul s-a tinut scai de mine. Abia am asteptat sa se sfârseasca, va spun drept.

Dinimeata aceea a început excelent, peste noapte având loc o pana de curent care resetat toate ceasurile aparatelor din casa inclusiv pe cel desteptator de la capul patului. Asa ca în loc sa ma trezesc la 6h45 ca de obicei, m-am trezit la 7h30. Nu m-am panicat, pt ca aveam o întâlnire cu echipa unui birou de proiectare în cealalta parte a orasului, la ora 10h00. Timp suficient, mai ales ca urma sa plec cu masina si nu cu trenul. Mi-am baut cafeaua, am citit stirile si scrierile unor bloguri pe care le urmaresc, am scris doua-trei e-mailuri, mi-am luat geanta si am iesit pe usa. M-am suit în masina, am dat la cheie si pauza. Nici un fâs, nici un pâs. Nici lumini în bord, nici nimic.

M-am amuzat cam o fractiune de secunda, gândindu-ma ca pana de curent de peste noapte mi-a afectat bateria. Am pus mâna pe telefon si mi-am sunat un prieten sa se opreasca la mine în drumul lui care ducea la gara, prin fata casei mele. Amicul a ajuns dupa cinci minute, a tras hardughia lui de masina alaturi, mi-a dat un ‘’jump-start’’ (curent de la baterie) si s-a carat în drumul lui. Ca si mine de altfel caci bateria urma sa se încarce în timpul mersului. Am ajuns la prima intersectie, era blocata de politie din cauza unui accident. Abia în acel moment am realizat ca s-ar putea sa fie una din zilele alea. Una din zilele cînd totul merge pe dos, indiferent ce ai face. Curios sa vad daca am sau nu dreptate, am hotarât sa-mi continui drumul cu ochii deschisi la maxim si atentia sporita. Eram foarte sigur ca ghinionul trebuie sa ma pândeasca de undeva, poate de dupa colt, dar eram hotarât sa nu ma las învins.

Am întors masina si am luat-o pe alt drum îndreptându-ma catre podul peste fluviul St Laurent si apoi spre centru. Pe drum am reusit sa prind aproape toate semafoarele pe rosu. Ca am mers cu 40 la ora sau cu 80, n-a contat. Rosu peste rosu. Cel mai uimit am fost cînd am ajuns la podul peste fluviu si am observat ca accesul era închis, o coloana de masini de cîtiva km asteptând cuminte la coada. A fost prima data în trei ani de zile cînd am prins accesul barat pe pod. Dupa un sfert de ora s-a facut verde si am pornit mai departe. Nu stiu nici acum care a fost motivul pt care traficul fusese oprit. Totul parea în regula, la prima vedere!

De obicei fac 35 spre 45 de minute cu masina de acasa pâna la birou. Vineri, trecusera deja 45 de minute si eu abia ieseam de pe pod. Lucru foarte curios în sine deoarece vinerea dimineata traficul e lejer si pot scoate chiar si sub o jumatate de ora. Am intrat pe o autoruta de corespondenta, trafic brici. Cînd ajung aproape de Gara Centrala din Mtl, s-a rupt filmul. Zeci de masini bara la bara, se miscau cu cîtiva metri pe minut. Buja venea din partea lucratorilor de la primarie care se apucasera de niste reparatii în mijlocul strazii asa ca patru benzi de circulatie trebuiau sa se strânga spre dreapta, pe una singura. Politia încurca si ea traficul cît mai profesionist, ce sa mai, era balamuc. Mi-a trebuit jumatate de ora numai sa trec de acea zona care nu putea fi ocolita deoarece lucrarile se desfasurau într-o parte a autostrazii care nu avea benzi de iesire laterale. Se facuse deja ora 9h15 si înca nu eram la birou. Iar la ora 10h00 trebuia sa fiu la acea întalnire la iesirea din Montreal spre Toronto, la ‘’doar’’ 40 km de biroul meu.

Cu chiu cu vai peste înca zece minute am reusit sa parchez în parcarea suspendata de lânga cladirea de birouri unde lucrez. Parcarea ocupa primele 5 etaje ale unei cladiri, etajele superioare fiind birouri. Informatia asta e importanta, deoarece exact în secunda cînd m-am dat jos din masina si am închis usile cu telecomanda, a pornit alarma de incendiu. N-am dat importanta, am spus ca trebuie sa fiu un exercitiu, asa ca m-am îndreptat spre lifturi. Care bineînteles ca nu mergeau, pt ca în caz de alarma se blocheaza la parter. Am dat sa cobor pe scara de incendiu dar am dat peste ocupantii etajelor superioare care evacuau cladirea. Se mergea în sir indian si deloc repede. Mi-a mai luat înca cîteva minute bune sa ma vad afara din cladire, numai ca sa observ cinci masini de pompieri cu furtunele întinse. Am realizat ca alarma e pe bune si gândindu-ma la masina mea care poate urma sa arda în cladire, am ridicat din umeri (e asigurata asa ca who cares?) si m-am carat în birou sa sun la cei cu care urma sa ma întâlnesc si sa amân întalnirea cu jumatate de ora. Verificat mailuri, raspuns la vreo cîteva, luat laptopul si un vraf de acte la spinare si înapoi la masina.

Si desi pare inimaginabil, stiam ca momentele extraordinare ale acestei zile magice sînt departe de a se fi terminat. Alarma de incendiu fusese ridicata, asa ca mi-am luat masina si am dat sa ies din parcare. Numai ca meseriasul ala care ia banii de parcare, a uitat sa-mi dea bon sa-l decontez pe cheltuieli. Asa ca desi bariera era ridicata, am dat cu spatele sa-l întreb de sanatatea lu’ ma-sa. Bariera s-a lasat la loc si nenea mi-a dat chitanta stringându-mi furios ca acum trebuie sa astept sa vina urmatoarea masina pt ca el n-are cheie sa deschida bariera si nici nu poate s-o faca manual. Ca daca vroiam bon, trebuia sa ies si sa parchez dupa bariera si abia apoi sa vin sa i-l cer. I-am spus ca bou este el ca nu mi-a dat bonul fara sa i-l cer si ca din punctul meu de vedere consider ca a bagat banii în buzunar. S-a uitat la mine nervos si s-a retras în cascarabeta lui fara sa-mi mai dea atentie.

L-am înjurat în gând, am oprit motorul si m-am pus pe asteptat. Dupa douazeci de minute a aparut o alta masina si ala a fost în stare sa deschida bariera. Deja eram super relaxat, pentru mine era mai mult decît evident ca vinerea aia era o zi cu ghinion. Ca indiferent ce as face si cum mi-as gândi urmatoarele miscari, patzaniile urmau sa se tina lant si poate era mai bine sa ma întorc acasa si sa ma culc.

Am avut dreptate, asa a fost pâna seara. Am întârziat la întalnire si unul din aia cu care trebuia sa discut, plecase, n-am gasit loc de parcare la firma unde aveam treaba si asta desi aia aveau parcare cît un stadion, am mâncat la restaurant si cînd sa platesc am remarcat ca mi-am uitat portofelul în geaca iar geaca am lasat-o în masina si tot asa. Pâna seara ghinionul s-a tinut scai de mine.

Trebuie sa spun ca nu sînt un tip superstitios, nu cred în ghicitorii si vraji sau în chestii ezoterice si flacari mov. Pt mine cartile lui Pavel Corut erau un motiv de râs cu gura pâna la urechi. Nu ma întorc din drum cînd vad pisici negre care-mi taie calea, nu ma panic cînd rastorn solnita sau mai stiu eu ce alte chestii din astea. Dar nu ma pot împiedica sa constat macar de doua ori pe an ca exista ghinion. Chiar exista. Ce anume poate explica o înlantuire atât de bizara de întamplari? De obicei mi se întampla sa uit ceva acasa – cum ar fi astazi cînd am realizat în tren ca mi-am uitat portofelul cu toate actele si abonamentul de transport în geaca de schi – dar nu consider ghinion, pt ca acesta întamplare nu este urmata de o alta la fel de nasoala – cum ar fi fost astazi existenta unui control pe tren. Însa cînd mi se întampla chestii bizare la rând, într-o înlantuire care pare fara sfârsit, ajung sa spun ca da, exista ghinion!