Imparatul Zgarie-Norilor

Probabil ca va intrebati pe unde umbla Abaddon de 1 aprilie, si cui ii mai trage cate-o pacaleala, dar si mai probabil ca nu va intrebati. Chiar daca nu va intrebati, va spune tata asa, pre-emptiv: sunt intr-un autobuz ultrameserias cu wifi si un sofer care cunoaste toti gaborii din Manhattan si care-l lasa s-o ia pe scurtatura si pe sens interzis, evident dupa ce a trecut rosu. Nu bre, nu in Bucale, am zis Manhattan, si nu e pacaleala. Abaddon a sarbatorit 1 aprilie la New York, in orasul lui natal.

De ce la New York? Pentru ca e cel mai fain oras din lume, in primu rand, si in al doilea rand, pentru ca intotdeauna a vrut sa blendereasca prin America cu autobuzul, in loc sa conduca in nestire.

Cum Abaddon si-a stabilit cartierul general pentru doua saptamani langa Casa Alba, si cum la Washington era frig de bubuia, hopa-n autobuz, si valea la NYC.

Acum, ce e bun si ce e nashpa in Capitala Lumii. Pai, iti cade fatza de la 50 de km de oras deja, ca  vezi Manhattanul si recunosti linia orizontului. Cand cobori din autobuz, dupa patru ore de relache, iti cade Empire State Buildingul in cap, ca autobuzul trage aproape direct sub el. Apoi, la fiecare colt de strada in Manhattan recunosti cate-o cladire faimoasa, iar atmosfera strazii e fara egal.

Daca ai timp, poti petrece minimum un infinit si ceva ca sa bati tot Manhattanul strad cu strada si parc cu parc. Iar cand strada si parcul fuzioneaza, ele se numesc Park Avenue, probabil cel mai splendid bulevard din lume, cu simfonii arhitecturale care merg de la maiestuos pana la sublim.

Am vrut de mic copil sa ma catar pe Empire State Building mai ceva ca King Kong si sa admir cel mai perfect oras din lume de pe cel mai frumos zgarie-nori din lume. Ma uitam la hotelul Aro vechi din Brasov, si ma multumam cu gandul ca e o copie in miniatura, si neterminata, a lui Empire State Building. Eh, si a meritat sa stau trei ore la 10 cozi ca sa pot admira Fifth Avenue la miezul noptii.

Am vrut sa patinez la Rockefeller Plaza, desi nu stiu sa patinez. Ei, am baut doar o cafea acolo, dar se dadeau altii pe patine, asa ca a fost suficient. In plus, l-am intalnit si pe cel mai amabil politist din lume, un tanar aratos si cat un munte, inarmat pana-n dinti, care s-a oferit sa ne arate personal locul, de parca numai noi am fi fost pe acolo, nu vreo treij” da  ii de oameni. A exclamat, “Ah, cool!” cand i-am zis ca suntem din Romania, si jur ca parea sincer. La fel cum pot sa jur ca, atunci cand ne-am strans mainile la despartire, am vazut, pe sub vesta neagra antiglont  un petic de material rosu cu albastru. Am vrut sa-i fac o poza, dar pana sa ridic aparatul, politistul cel tanar parca intrase in pamant. Sau, poate, in aer?

Mehr Licht!

Am vrut, cand orbecaiam pe strazi in noptile intunecoase de pe  vremea lui Ceasca, in Brasov, in Bucuresti sau in Mamaia, sa pot sa ridic capul si sa vad reclamele din Times Square. Si, credeti-ma, ca aseara in Times Square era lumina cat pentru toata Romania. Si lume, cam tot la fel.

Am visat de multe ori cu ochii deschisi la linia orizontului din Manhattan vazuta de pe East River, cu podul Brooklyn, cu Woolworth Building (cineva il numea Mozart-ul zgarie-norilor), si sa ma uit in ochii lui Miss Liberty de pe vapor, la fel ca toti cioflingarii ceilalti din Estul Europei care veneau cu marfarul de oameni de peste ocean sa scape de foame. Ei, si am avut noroc de o zi cu soare splendid, iar vaporul era plin de cioflingari din Europa de Vest de data asta, care in loc de boccele, aveau bacckpackuri si aparate digitale.

Lumina vine de la Apus

Am vrut, pe cand ma plimbam in Parcul Central din Brasov pe vremuri, sa ma plimb prin Central Park din Manhattan, pe sub blocul San Remo care seamana cu arhitectura stalinista, si pe sub blocul Dakota unde a luat-o-n freza John Lennon. Ei, n-a fost sa fie, pen” ca din lipsa de timp, a trebuit sa sarim intr-o birja si in loc sa ne plimbam, sa ascultam turuiala birjarului italian, un Miron Cozma ceva mai cinstit, dar tot ”otz, ca tot romanul, ca era din Roma. Nu va zic cat ne-a luat sa ne dea cu  caleasca. Oricum, mai mult decat autobzul dus-intors de la Washington la New York.

Am vrut sa beau o cafea la Grand Central Terminal si sa vad Panam building in fundal pe vremea cand in Gara Mare din Brasov, ca navetist, nu aveai nici macar o ceasca de nechezol daca scapai trenul, iar ca fundal aveai blocuri comuniste raioase. Ei, am bifat-o si pe asta… desi Panam nu mai exista, Dar building-ul, da.

Chestii mai nashpa: oamenii e cam hoti, asa cam ca romanii. Si, cam la fel de mitocani. Niciun pic de consideratie pentru turisti. Stai ca boul trei ore la coada, si nu ai nici macar unde sta jos cinci minute. Scump, aproape la fel ca Bucurestiul. Soferi tampiti, iarasi, aproape la fel ca in Bucuresti. Mai multi ciuhapi si ciuciunghezi decat la Mecca si pe Mekong. Foarte multi incompetenti, la fel ca si in Romania.

A, si evident, prea multi nemti! Dar, astia sunt  in general prea multi peste tot, asa ca, e bine ca aici macar nu si-au aruncat prosoapele sa-si tina loc la coada la Empire State Building.

No, hai ca se lasa intunericul si mai avem jdemii de mile pana la Washington pe Tolomac, pardon, Potomac.

Oricum, concluzia finala de incheiere a sfarsitului este urmatoarea: i pak ascultati la ce va dzice Don Abaddon: ce piramide, varza, ce tour Eiffel, spanac, ce Mecca, rumoegous-cous, ce acropole, mizilic. Tata, Manhattanul e locul sacru. Buricul absolut al Pamantului. N-ai vazut Manhattanul, ai trait degeaba. Si nu e pacaleala, chiar daca e 1 aprilie.