Nu prea scriu eu mult, pentru că, de fapt, nu îmi place să scriu și trebuie ceva deosebit să mă scoată din lene. Iar această inițiativă: http://www.romanialibera.ro/opinii/regal-rl/exclusiv-10-mai-ar-putea-redeveni-sarbatoare-nationala-222136.html pentru mine e deosebită. Simt nevoia să o susțin și simt nevoia să explic de ce.
Voi începe însă prin a spune că eu nu sunt sigur că mă voi mai întoarce vreodată în România și că la nivel ideal sunt federalist, adică îmi doresc o Uniune Europeană mai puternică decât statele naționale. În același timp, însă, sunt realist: știu că voi fi român toată viața, indiferent unde voi trăi, și că mă va interesa întotdeauna ce se întâmplă în România. În plus, nu cred că statele naționale vor dispărea pe parcursul vieții mele, așa că mă gândesc că ar trebui să îmbunătățim ceea ce avem.
Și iată de ce cred eu că 10 mai e o zi mai bună de sărbătoare decât 1 decembrie. Zic unii că e mai bună pentru că e primăvara și oamenii pot sărbători fără să tremure de frig. Mie chestia asta mi se pare trivială. Eu cred că 10 mai e o zi mai bună pentru că ar fi ziua națională a României și nu ziua națională a românilor.
10 mai e ziua de naștere a României. Atunci s-a făcut certificatul de naștere. 1 decembrie este, pentru câteva milioane de cetățeni români, o zi care amintește că țara lor mamă a pierdut războiul. Ei nu se pot bucura în această zi și ar fi crud și ipocrit să le cerem să o facă, indiferent cât de tare credem că în războiul respectiv noi am fost băieții buni și ei cei răi. În plus, peste ani și ani, în România, ca în toată Europa, sângele lui Decebal și Traian va deveni tot mai diluat și va fi nevoie ca mândria națională să își găsească alte surse.
10 mai nu e o zi în care românii le-au tras-o altora, chiar dacă a fost o zi care a marcat începutul unui război. E o zi în care România și-a manifestat, cu curaj, dorința de a-și decide soarta și de a fi europeană. Cred că pot să mă mândresc cu asta și cred că cineva se poate mândri că trăiește într-o astfel de țară indiferent de culoarea pielii sau de prima limbă pe care a auzit-o când s-a născut. Mi-aș dori să ne gândim cu toții măcar o dată pe an la semnificația a ceea ce s-a întâmplat atunci și sunt sigur că ne-am privi atunci cu alți ochi și ca popor și ca țară.
Din aceleași motive, aș milita și pentru schimbarea imnului cu un cântec în care să lăsăm dușmanii în pace și să exprimăm pur și simplu bucuria de a trăi într-o țară frumoasă și hotărârea de a face ca ea să rămână frumoasă și respectată și pomenită de bine.
Am zis. Acu dați.
Nişte domni, care apar la televizor din motive care îmi scapă, au sugerat că noi, ăştia din diaspora, nu ar trebui să mai avem drept să votăm, pentru că nu mai cunoaştem realităţile din ţară, pentru că nu mai plătim taxe şi impozite şi pentru că nu ar mai trebui să ne intereseze de vreme ce am plecat. La început m-am înfuriat, apoi mi-am dat seama că e doar vârful icebergului, că vor mai fi mulţi care gândesc la fel şi că unii chiar merită nişte explicaţii.
În primul rând, ideea că cei aflaţi în afara ţării nu votează nu e unică. O aplică şi ţări mai democrate şi ţări mai puţin democrate, deci putem spune că e o decizie politică. Eu nu aş fi, însă, de acord cu ea, din principiu, dar şi din motive care ţin de cazul particular al României.
Din principiu, pentru că un om născut într-o ţară, pe care nu a ales-o, poartă cu el oriunde se duce amprenta ţării lui, cu bune şi cu rele. Această amprentă nu se poate şterge până la moarte şi influenţează puternic traiectoria individului respectiv în noua sa comunitate. Prin urmare cred că omul respectiv are dreptul de a influenţa comunitatea din care a plecat, de care este legat vrând-nevrând, pentru că schimbările din aceasta se repercutează asupra sa.
În cazul particular al României, pentru că majoritatea imigranţilor care votează sunt de dată recentă sau temporari, dreptul de vot rezultă şi din interesele pe care individul continuă să le aibă în ţară (rude, prieteni, dar şi bunuri materiale). Despre acestea a vorbit foarte bine Stash într-un post precedent. Mai adaug că mulţi dintre cei plecaţi afară îşi întreţin prin banii câştigaţi familiile din ţară, iar contribuţia adusă prin aceasta la dezvoltarea economică nu este deloc de neglijat. Dacă li s-ar interzice să voteze pe motiv că nu contribuie ar trebui, după cum argumentează Alex Mihăileanu, să revenim la un fel de vot cenzitar, pe acelaşi principiu. În ultimul rând, trebuie să ţinem cont de vârsta fragedă şi trecutul zbuciumat al democraţiei româneşti, în care poate că nu strică perspectiva unora care trăiesc în nişte sisteme ceva mai bine aşezate.
În sfârşit, hai să apelăm şi la coarda sentimentală. Dorim să interzicem dreptul la vot al românilor care în străinătate fac descoperiri ştiinţifice, se afirmă pe plan politic, cântă, dansează, joacă fotbal sau pur şi simplu muncesc bine şi demonstrează zi de zi celor din jurul lor că a fi român mai înseamnă şi altceva decât să întinzi mâna la colţul străzii, altceva decât corupţie şi mizerie şi înapoiere? Cum ar fi dacă, drept răspuns, toţi aceştia ar renega ţara în care s-au născut şi ar spune nu, ne scuzaţi, noi nu suntem români, pentru că cei din ţara numită România nu ne mai consideră demni să ne spunem părerea alături de ei?
Nu suntem mulţi, cei care votăm. E şi greu. Pentru unii înseamnă drum de sute de kilometri cu maşina sau cu trenul. S-a întâmplat anul acesta să decidem noi pentru că ţara nu s-a putut decide, altfel am fi fost doar o picătură într-un pahar cu apă. Ne scuzaţi, dar atâta timp cât vom avea acest drept, vom face la fel. Iar domnilor furioşi, care apar la televizor, propun şi eu să li se confişte paşaportul, ca nu cumva să se desprindă prin trecerea graniţei de lumea aceea a lor, în care trăiesc.
Am ajuns aseară acasă şi am dat pe TVR Internaţional. Era deja târziu, se comentau rezultatele exit-pollurilor şi singurul om din platou cu picioarele pe pământ era, surpriză, Meleşcanu. Apoi au apărut Geoană şi Antonescu în direct de la sediul PNL şi ne-au povestit ce bine s-au înţeles, cum au făcut adepţii lor schimb de geci roşii cu cele galbene, cum sunt ei buni prieteni, cum fac guvernul până la Crăciun. Apoi şi-au mulţumit unii altora, au mulţumit alegătorilor lor şi Geoană i-a spus lui Antonescu că el va fi liderul dreptei, care, într-o zi, va constitui alternativa la puterea stângii.
Mă uitam stupefiat. Cei doi îşi împărţeau ţara, jumate tu, jumate eu, fără să zică nimic despre proştii ceilalţi care votaseră cu altcineva. Ca şi cum ceilalţi nu ar fi existat.
Mi-a fost greu să bag în urnă buletinul ştampilat Băsescu. Mi-a fost aproape greaţă. Aseară, însă, am înţeles că asta trebuia să fac şi că asta trebuia să facem toţi cei din diaspora care mai credem că ţara din care am plecat poate fi, cândva, din nou a noastră. Trebuia să le arătăm că existăm şi noi, ceilalţi.
Poate e puţin cam devreme, poate ar trebui să ne mobilizăm, poate ar trebui să continuăm să ne facem sânge rău, aşa cum face Abbadon, văzând cum se mânjesc şi ultimele simboluri în care am crezut, dar eu cred că trebuie să începem să ne gândim la felul în care va arăta România şi lumea noastră cu preşedintele Geoană.
În primul rând, lumea noastră nu se va schimba. Eu cel puţin, mă voi bucura pentru părinţii mei, care mă vor primi acasă fericiţi că Ion Iliescu a mai învins o dată şi că peste ţara pe care nu au vrut niciodată să o părăsească se va aşterne liniştea. Nu le voi strica plăcerea, deşi aş putea să le spun că cei care au stat lângă Băsescu până la capăt, chiar când acesta i-a dezamăgit, nu vor închide gura şi că cei pe care i-a unit numai ura împotriva marinarului nu vor pregeta să sară unul la gâtul altuia când vor vedea că nu prea e caşcaval de împărţit.
Apoi mă voi întoarce şi mai fericit în locul pe care acum îl numesc acasă. Mă voi simţi şi mai departe de ţara în care m-am născut şi îmi va părea şi mai puţin rău că sunt departe.
Ţara, ea, va supravieţui aşa cum a făcut-o mereu până acum, fără glorie. Se va face un guvern condus de Klaus Johannis care va începe prin a da două ordonanţe de urgenţă: una prin care i se păstrează premierului timp de şase luni sau mai mult locul la primărie şi cealaltă care anulează situaţia de incompatibilitate în care se află (pentru cei care nu ştiu despre ce este vorba iată aici şi aici). În guvern vor intra de la PSD amicii lui Vanghelie şi de la PNL amicii lui Patriciu. Băsescu va fi mătrăşit la primul congres şi cred că PDL-ul se va sparge pentru că nu văd cum pot să coexiste într-un partid Traian Ungureanu cu Elena Udrea dacă nu e cineva puternic să îi ţină la un loc, iar lui Gheorghe Ştefan nu-i place în opoziţie.
Cel mai câştigat va fi, până la urmă, Dinu Patriciu, căruia Vladimir Putin îi va oferi drept răsplată un loc de cinste între oligarhii spaţiului post-sovietic din care şi România va face parte o vreme. O vreme, pentru că după cum s-a văzut în cazul Bulgariei, nici ruşii nu mai sunt ce au fost, mai ales când nu au ce fura. Vanghelie se va pregăti să ajungă prim-ministru, Voiculescu şi Vântu se vor împunge amical în audienţe iar angajaţii lor vor preda cursuri de jurnalism tot mai multor doritori să se apuce de această meserie în care nu trebuie să ştii nimic, e suficient să anticipezi ce vrea patronul şi să fii mai rău şi mai spurcat la gură decât ar fi putut acesta să-şi imagineze. Sorin Ioniţă descrie situaţia perfect aici.
Iar noi, ce vom face? Păi tot ce am făcut şi până acum. Ne va fi mai uşor să vorbim despre felul în care încercăm să trăim în noua noastră lume şi despre felul în care vedem, de departe, lumea din care am plecat, fără să trebuiască să alegem, cel puţin o vreme, răul cel mai mic. Şi vom vota.
Mai e o săptămână până la primul tur, în care putem să votăm pe cine ne place. În turul doi vom vota, din nou, răul cel mai mic, mai mult împotriva unuia decât pentru celălalt.
Eu încă nu știu pe cine votez. În primul rând, pentru că nu sunt direct interesat. Am stat de vorbă cu părinții, cu prietenii, și fiecare mi-a povestit câte o experiență personală din care, printr-o înlănțuire mai mult sau mai puțin logică, a rezultat o motivație prezentă pentru care preferă un candidat sau altul. Experiențele mele sunt toate la trecut și se bat cap în cap. În plus, nu mai merg în România decât în vizită așa că aș putea să spun că îi votez în turul doi și pe Vadim sau pe Becali, ca să nu iasă Băsescu.
În al doilea rând, nu știu pe cine votez pentru că mie îmi place să merg dincolo de Băsescu – Tiran, Antonescu – Chiulangiu, Geoană – Prostănac, Vadim – Comunist, Becali – Afară de la Steaua, Oprescu – Autostradă suspendată, Kelemen – Ungur, Potircă – Țigan, Manole – Nimeni, dar a mai candidat și acum cinci ani, Cernea – Ce mai vrea și ăsta. Aș fi interesat de părerile lor politice și mass-media românească, minunata, nu îmi spune nimic. Nu îmi spune nimic mai ales în legătură cu poziția României în Europa, care m-ar fi interesat cel mai tare? Poate au răspunsuri săracii, dar nimeni nu pune, de pildă, întrebarea cu privire la persoana pe care o consideră potrivită să fie comisar. Nici măcar Evenimentul Zilei, care face, totuși, un exercițiu util aici.
Ce văd în media și pe bloguri e mai ales un exercițiu de ură și admirație. Ura față de Băsescu merge până la asemuirea lui cu diavolul și sugestia că ar trebui împușcat. De cealaltă parte, admiratorii îl privesc ca pe un trimis al Domnului pe pământ, a cărui alegere va rezolva imediat toate problemele României, începând cu spulberarea tuturor mogulilor, a parlamentarilor care dorm în scaune, a jurnaliștilor vânduți, fără să țină cont că pe 7 decembrie aceștia vor fi tot acolo și că până la urmă sfântul va ajunge la o înțelegere cu ei, așa cum a mai făcut-o în cei cinci ani de mandat.
Mă indignez la câte o prostie gogonată, gen: Băsescu votat numai de bețivi, drogați și prostituate, doar ca să aflu a doua zi că Geoană s-a dus la Moscova în vizită privată să discute viitorul relației cu Rusia, fără mandat de la CSAT, cu un consilier al lui Medvedev și să îl aud apoi pe președintele românilor cum face mișto de moartea fostei soții a lui Crin.
Îmi pare rău că unul dintre acești oameni va reprezenta în lume țara în care m-am născut. Nu cred, cum crede Radu Moraru, că de votul ăsta depinde viitorul copiilor români. Dimpotrivă, cred că nu se va schimba nimic. Dacă iese Băsescu vom avea parte de încă cinci ani de șuturi între el și clica lui și mogulii care sunt mult prea puternici ca să fie atinși în vreun fel și chiar ca să se lase momiți să cadă la vreo înțelegere. Dacă iese Geoană, dispare Băsescu dar nu dispar cei care cred în el, mai mult sau mai puțin interesat, dar cu o retorică a idealismului și nici puținii oameni cu capetele pe umeri care se mai manifestă, atunci când pot, prin spațiul public. Dimpotrivă, aceștia vor deveni mai puternici atunci când nu vor mai fi nevoiți să se compromită așa cum o fac acum susținând un individ care nu crede cu adevărat în ce cred ei și îi folosește ca pe niște cârpe de șters pantofi.
Asta nu înseamnă că nu mă voi duce la vot. Mă voi duce, pentru că nu am uitat cum era România acum 20 de ani și pentru că libertatea de a pleca fără să trec Dunărea înot și votul sunt singurele lucruri palpabile pe care le-am câștigat.
Gigi Becali și-a depus și el candidatura la președinție. Mi-e greu să găsesc lucruri pozitive de spus despre el, dar, consecvent principiului inițial, voi încerca.
1. Cea mai importantă calitate a lui Gigi Becali este faptul că e foarte reprezentativ pentru o mare parte a românilor. Gata să își dea cu părerea despre orice, certăreț, superficial, parvenit, simbol al ideii că nu trebuie să ai prea multă carte ca să reușești, caritabil fără consecvență și bisericos fără profunzime.
2. Cel mai reprezentativ candidat al curentului religios în România. Este omul pe care ar trebui să îl sprijine BOR dacă ar fi să ne luăm numai după declarații și gesturi publice.
3. Faptul că e prea simplu pentru mari intrigi îl poate face atrăgător pentru o anumită parte a publicului care s-a săturat de teoria conspirației. Are tendința de a spune ceea ce gândește. În plus, a dat dovadă până acum de un bun instinct economic fără de care nu ar fi ajuns ceea ce a ajuns.
Are și el un site: http://georgebecali.ro/index_en_old.html
Primul candidat oficial la preşedinţia României este Crin Antonescu. Am aşteptat acest gest oficial pentru a începe o discuţie care se va întinde pe mai multe luni de zile. Sunt convins că va participa multă lume, pentru că politica românească ne scârbeşte dar ne interesează şi pentru că alegerile prezidenţiale reprezintă, de 20 de ani, evenimentul cel mai semnificativ, adevăratul transfer de putere.
Ca de fiecare dată, vom alege răul cel mai mic. Tocmai de aceea vă las pe voi să le găsiţi păcate şi încerc să menţionez trei calităţi ale fiecăruia dintre candidaţi pe măsură ce ies de la Biroul Electoral Central. Apoi discutăm.
Aşadar, Crin Antonescu.
1. Cel mai bun orator din Parlamentul României. Pentru cei care nu l-au ascultat niciodată, iată un exemplu: http://www.senat.ro/FisaSenator.aspx?ParlamentarID=63448cc8-50e8-4c3a-9f9b-eb3c65ddfdbc
2. Un politician care, cel puţin până acum, nu a dat semne că ar fi interesat de avantajele economice ale politicii. Mai mult, a dovedit, prin modestia cu care şi-a organizat nunta, evitând cu stricteţe să facă din ea un eveniment public, că nu este dispus să amestece exercitarea puterii cu viaţa personală. Prin tot ce a făcut până acum, omul pare că face politică din pasiune, o raritate printre politicienii români.
3. A dovedit că poate face faţă mediului politic dâmboviţean prin propunerea lui Klaus Johannis drept candidat la funcţia de prim-ministru. L-a pus, astfel, pe Traian Băsescu în situaţia de a respinge o soluţie populară, agreată nu doar de parlamentari ci şi de o mare parte a populaţiei şi l-a adus pe contracandidatul său cel mai puternic pentru turul 2, Mircea Geoană, în situaţia de remorcă la iniţiativa liberală deşi este preşedintele unui partid cu mult mai mare greutate în Parlament şi cu mult mai mari pretenţii.
Mai multe amănunte despre el, tot pozitive, desigur, la www.crinantonescu.ro.
După cum probabil ştiţi, astăzi, pentru prima dată în istoria democraţiei post-decembriste, un guvern a fost cenzurat de Parlament. Să însemne asta, oare, pragul pe care îl prevedea Silviu Brucan?
Din punct de vedere instituţional, lucrurile par să stea chiar aşa. Poate că aşa va rămâne marcat evenimentul şi în istorie. Că realitatea este cu mult mai complexă ştim doar noi, cei contemporani cu ea şi chiar şi noi vom uita peste câţiva ani.
