Zice Radu Naum: http://blogsport.gsp.ro/naum/2009/09/21/asta-e/
„Blestemăm cocina de care ne bucurăm”
Revin asupra unui subiect care a supărat pe mulţi. Respect părerea celor care consideră că românii sunt toleranţi şi că nu au nevoie să vină cineva din afară să le dea lecţii. Există unele argumente pertinente în acest sens. Rămân, însă, la părerea mea, că majoritatea românilor sunt intoleranţi şi că reacţia de la concertul Madonnei, dar mai ales curentul de opinie susţinut prin media şi prin blogosferă arată că foarte mulţi sunt chiar mândri de asta.
Iată că opinia mea în legătură cu intoleranţa românilor e susţinută de un studiu http://www.hotnews.ro/stiri-esential-6133644-intoleranta-fata-romi-ramine-ridicata.htm.
Sunt convins că şi acest studiu va fi criticat, în special prin atacuri la persoana autorilor, dar nu asta mă va face să îmi schimb părerea că acest gen de atitudine nu contribuie cu nimic la o schimbare pozitivă în România. Atâta timp cât există ţapi ispăşitori şi prevalează idei de genul „ce merge la ei nu merge la noi”, motivaţia unui efort în sensul progresului general al societăţii este subminată.
PDL şi PSD s-au înţeles asupra propunerii de comisar european din partea României. Este vorba despre…liberalul Dacian Cioloş, fost ministru al agriculturii în guvernul Tăriceanu. O analiză foarte bună pe această temă face Cristian Ghinea în România Liberă http://www.romanialibera.ro/a163859/avem-candidat-la-agricultura-ce-urmeaza.html E adevărat, Dacian Cioloş e la fel de liberal pe cât e PSD-ist sau PDL-ist. E pur şi simplu un domn care, şi cu ceva noroc (o căsnicie oportună cu un alt funcţionar european), a reuşit să câştige respectul birocraţiei de la Bruxelles. Aşa a ajuns şi ministru, după ce aceeaşi birocraţie a semnalat guvernului României, după scandalul Remeş, că doreşte ca banii contribuabilului european să fie gestionaţi de o persoană de încredere.
Nominalizarea arată şi cât de goală e vorbăria politicienilor de la noi, care atunci când trebuie să propună pe cineva care chiar trebuie să facă treabă nu găsesc nimicuţa prin propriile partide şi se bazează tot pe apolitici pe care nimeni nu îi poate contesta. Vârful acestei categorii este Mugur Isărescu, pe care toată lumea îl propune prim-ministru când se împute bostănăria.
E trist, dar există şi o parte plină a paharului şi anume aceea că există români valoroşi şi în (sau pe lângă) clasa politică şi că valoarea acestora este recunoscută chiar şi de promotorii nepotismului sălbatic pentru că cineva trebuie să facă şi treabă.
A venit şi Madonna la Bucureşti şi a zis ce zice mai orice cântăreţ ca să arate că se implică social şi nu e doar o marionetă bine plătită ca să adune gură-cască: a făcut un apel la toleranţă. Desigur, publicul, care venise acolo ca să se afle în treabă şi să fie văzut nu ca să asculte o artistă cunoscută pentru luările ei de atitudine împotriva intoleranţei, s-a supărat şi a huiduit.
Cetăţeni onorabili s-au întors acasă de la concertul la care nu i-a dus nimeni cu de-a sila, au deschis computerul şi au descoperit brusc că Madonna a fost prostituată, că e ţigancă şi că, de fapt, nici nu cântă bine. Dacă eu aş fi avut asemenea probleme cu un artist, aş fi plecat din Bucureşti. Dar ei nu, s-au dus să vadă şi să asculte, probabil pe principiul că e bine să îţi cunoşti duşmanul.
Probabil pe acelaşi principiu s-au înţolit cu haine indecent de scumpe doar pentru că au pe ele etichete de creatori de modă homosexuali declaraţi şi au cumpărat ciungă şi seminţe de la romii de la intrarea din parc.
Au dreptate, Madonna a greşit când a sugerat că românii ar fi intoleranţi, când ei sunt doar ipocriţi. La fel cum sunt atunci când se plâng de corupţie dar dau şpagă atunci când trebuie, când se plâng de nepotism şi primul lucru pe care îl fac când au o treabă cu autorităţile este să îşi întrebe prietenii şi rudele dacă nu au pe cineva în instituţia respectivă, când spun că nu se duc la vot pentru că nu au pe cine alege aşa că se lasă conduşi de cei despre care spun că îi dispreţuiesc.
Nu îmi place Madonna şj am auzit de la tot felul de străini care au văzut-o în acest ultim turneu că face foarte mult play-back şi că mai tot concertul e o înşiruire de pif şi paf şi coregrafie, iar muzică şi trăire aproape deloc. Bravo ei, însă, pentru că a reuşit să trezească o mândrie naţională pe nedrept neglijată atunci când discutăm despre problemele României: mândria de a fi prost.
Imediat după ce am citit http://romaniadeieri.blogspot.com/2009/08/sefii-de-partid.html pe blogul lui Dan Şelaru, România Obiectivă, am decis că va fi punctul de pornire pentru primul meu post pe cafeina.ro. De fapt, ceea ce am citit eu era doar ultima parte, despre lupta între adevăraţii şefi de partid Elena Udrea şi Marian Vanghelie.
Iniţial m-am gândit să scriu o elegie despre cum a ajuns România obiect de dispută între un simbol al tupeului şi al lipsei de educaţie şi un simbol al parvenitismului pe bază de atuuri fizice şi al nepotismului. Apoi am vrut să scriu o pledoarie pentru prezenţa la vot, ca singură armă de luptă împotriva ascensiunii unor astfel de personaje. Până la urmă, nu mai vreau să scriu nici despre una, nici despre alta.
La urma-urmei, nu am fi singura ţară condusă de un incult cu tupeu, iar de femei şi bărbaţi care s-au căţărat pe umerii protectorilor până în vârful piramidei e plină istoria. Unii chiar au fost, până la urmă, mari conducători. Mai curând e trist că ajungem să privim cu nostalgie vremurile în care luptau pentru putere Ion Iliescu şi Corneliu Coposu, ambii chiar având idei şi asumându-le. L-am urât pe Iliescu, dar am ştiut întotdeauna cine e şi uite că, prin comparaţie şi fără voia mea, încep să îl respect.
Tocmai asta e problema, că nu ştim ce gândeşte Marian Vanghelie şi nici Elena Udrea. Nu ştim decât că unul face greşeli gramaticale şi cealaltă are decolteu şi fustă scurtă. Nici ei nu prea ne ajută în acest sens pentru că nu ne spun decât părerile lor despre adversarii politici şi, din când în când, în cadru organizat, despre parteneri. Dacă tot e să fie conduşi de Marian Vanghelie sau Elena Udrea poate ar avea dreptul şi românii să afle ce cred respectivii despre rolul statului în economie, despre relaţia cu Rusia, despre impozitul unic sau despre legalizarea drogurilor uşoare. Nu auzim altceva decât ironii golăneşti şi nu vedem decât grimase.
Cad în elegie? Ei bine, nu. Nu e încă un bocet pe fotografia sărmanei ţărişoare rămase departe pradă ulilor şi şacalilor. Aş vrea să încerc şi să încercăm împreună altceva.
Dintre cei care urmăresc acest blog (în care îi mulţumesc lui Stash pentru că îmi oferă privilegiul să scriu), cei mai mulţi au plecat în străinătate pentru că simţeau că au valoare prin ei înşişi şi mai simţeau că această valoare nu poate fi preţuită în ţara lor la justa ei valoare. Acelaşi sentiment îi animă pe toţi cei care pleacă, de la studenţii eminenţi care ajung mai apoi profesori, ingineri, medici de elită şi până la ţăranul care pleacă în Italia să se facă zugrav. Alţii, care simt acelaşi lucru, nu au plecat sau nu au plecat încă. Şi unii dintre ei citesc ce scrie pe aici. Cu toţii mai avem ceva în comun: dincolo de faptul că am plecat sau vrem să plecăm, de scârba declarată sau sugerată, de lipsa de speranţă că s-ar mai putea schimba ceva, ne pasă de România. Nu putem să ne abţinem să aflăm ce se mai întâmplă acolo, cu aceeaşi dependenţă şi fascinaţie bolnavă pe care o resimt unii intelectuali faţă de OTV sau telenovele. Am putea să ne asimilăm comod în locurile în care trăim sau să ne integrăm cuminţi în sistem, dar ceva nu ne dă pace.
Mă întreb dacă nu am putea să facem ceva cu aceste două însuşiri comune, ceva pozitiv. Mă întreb dacă nu putem schimba şi idei despre ceea ce s-ar putea face pentru ca Marian Vanghelie şi Elena Udrea să nu conducă România sau să fie măcar obligaţi să spună încotro vor să o conducă. Mă întreb dacă nu putem să avem cumva o influenţă, pentru că suntem destul de mulţi şi nu tocmai mărunţi. Poate încercăm să căutăm oameni care merită admiraţi şi susţinuţi, nu pentru întregul lor, dar măcar pentru o idee. Poate găsim o idee sau chiar mai multe şi le promovăm cumva. Poate facem un gest prin care să semnalizăm celorlalţi că existăm. Măcar haideţi să discutăm altfel, să încercăm să tragem măcar cu coada ochiului către înainte. Poate vedem ceva sau, dacă nu, măcar mai schimbăm subiectul.
