În Montreal sînt câteva companii de inginerie al caror numar de angajati frizeaza zecile de mii. Toate au divizii internationale care sînt specializate în proiectare si manageriere de proiecte de infrastructura mamut în tari în curs de dezvoltare. Toate sînt prezente pe santierele din Algeria, Tunisia, Maroc si Libia. Toate au trimis zeci de specialisti în zona, multi dintre ei români-canadieni. Nelinistea recenta din zonele respective a obligat însa angajatorii fie sa-si repatrieze angajatii, fie sa le mareasca nivelul de securitate care era oricum ridicat.
Algeria este unul din cei mai mari clienti ai companiilor de constructii canadiene. Este o tara care desfasoara investitii de miliarde de dolari în infrastructura. Autostrazi prin desert, hidrocentrale cu câte zece turbine, alimentari cu apa, alimentari cu energie, poduri, viaducte, terminale portuare sau aeroporturi. Toate sînt construite si dirijate de catre companii straine care angajeaza localnici. Spaniolii si canadienii sînt cei mai prezenti in zona. Vine puternic din urma China care a reusit deja sa detroneze companii occidentale în Gabon, Niger sau Camerun si acum are ca tinta precisa Nordul Africii.
Algeria, Libia si Tunisia erau niste tari periculoase si înainte de revolutiile de iasomie însa acum ameninta de-a dreptul pozitia Irakului în topul riscului de a încasa un glont în cap în timp ce-ti vezi linistit de treburile tale. Care Irak este la rândul lui depasit la mare distanta de catre Mexic cu al sau Ciudad de Juarez (278 de asasinate la mia de locuitori vs 38 în Baghdad). Toti angajatii straini si familiile lor din aceste tari africane stau în campusuri – orasele construite la o distanta rezonabila de santier si pazite de forte de securitate înarmate. În oraselele astea viata de zi cu zi este copiata dupa cele din tarile de origine. Cinematografe, magazine, scoli, gradinite, restaurante, case si peluze verzi irigate. Copiii merg la scoala, se joaca între ei, parintii mai beau si ei o bere si mai fac un gratar împreuna, chestii din astea. Zonele sînt înconjurate cu ziduri înalte si sârma ghimpata electrificata de nici pasarea nu trece daca n-are card de identitate.
Toate iesirile si intrarile în aceste campusuri sînt controlate de militari sau politie. Mersul pe santiere se face în convoi cu jeepuri pline de militari în fata si în spate. Cu toate acestea, nimeni nu-i în perfecta siguranta. Politia instaleaza baraje rutiere pentru control însa câteodata politaii sînt împuscati de catre teroristi care le iau apoi locul pe pozitie. Cînd se apropie convoiul, cer actele la control si pâna se cauta respectivii de hârtii, îi curata pe toti. Acum un an, o companie din Mtl a pierdut 11 angajati în acest fel iar acum câteva luni un autobuz plin de muncitori algerieni angajati pe un santier canadian, a sarit în aer chiar la intrarea pe santier. Un român care este sef de proiect la constructia unei hidrocentrale din Algeria îmi spunea recent ca nici macar pe santier nu se plimba fara sa aiba în permanenta lânga el doua garzi de securitate înarmate pâna-n dinti si glumea pe tema faptului ca bucatarul de la cantina santierului era de fapt un membru al trupelor speciale canadiene, specialist în mânuirea cutitului. În Libia, tara un pic mai linistita pâna mai acum câteva zile, angajatii straini pot iesi în oras la cumparaturi prin Tripoli. Însa si ei sînt însotiti în permanenta de catre militari sau forte de securitate privata înarmati pâna-n dinti. Jeep în fata cu militari, jeep la mijloc cu angajati, jeep în spate cu militari. În general fiecarui angajat îi corespunde un pazitor.
Cînd vine vorba despre asigurarile de sanatate/viata care trebuie încheiate de catre firmele cu angajati în aceste zone, problema devine delicata. Asigurarile în zone cu risc maxim sînt oferite doar de câteva companii de asigurari, pentru niste cotizatii anuale exorbitante. De obicei asigurarile astea sînt speciale si includ pe lânga repatrieri de urgenta sau în cosciug (dupa caz) si acoperirea costurilor legate de angajarea unor mercenari din categoria ‘’ find and extract’’ pentru cazul când angajatul este rapit de o grupare terorista. De exemplu imediat dupa cutremurul din Haiti, companiile din Mtl cu birouri la Port-au-Prince au trimis specialisti însarcinati cu cautarea si repatrierea tuturor angajatilor care nu au raspuns la apel si nu au dat semne de viata într-un termen de 48 de ore.
Daca va întrebati cum de totusi sînt oameni care aleg sa traiasca în aceste conditii, raspunsul e simplu : banii. Bani multi. Realitatea este ca joburile de sef de misiune sau de proiect prin Coasta de Fildes sau Sudan sînt foarte cautate printre canadieni deoarece sînt foarte bine platite.
Daca ma întrebati ce sentimente am eu fata de un posibil job în aceste conditii, mi-e teama ca nu voi sti ce sa raspund. Oportunitati exista si vor exista, fara îndoiala. Pe de-o parte m-as baga la la un job din asta pentru o perioada de maxim doi ani pentru ca ar fi o experienta interesanta cu adrenalina la maxim ca sa nu mai vorbesc de partea financiara. Pe de alta, parca nu mi-ar place sa-mi expun familia la riscuri de genul asta deci ar trebui sa plec singur. Cred ca voi prefera sa lucrez in diviziile internationale ale companiilor canadiene, stând cuminte la caldurica în biroul meu din centrul Montrealului macar pâna pe la 50 sau 55 de ani. Dupa aia, voi vedea!