În timp ce majoritatea canalelor TV românesti se bateau în discutarea coloratelor stenograme ale lui Gigi Becali dă Realitatea – pe numele sau S.O. Vântu – scurse în presa portocalie de baietasii cu ochi albastri ai lui Zeus, TVR International difuza una din cele mai misto emisiuni pe care am vazut-o pe postul national în ultimul timp: un documentar despre Cerbul de Aur 1968 – 1971 realizat aproape exclusiv din montaje de epoca. Am avut astfel prilejul de a le vedea pe Angela Similea si Corina Chiriac la vârsta adolescentei, pe Alexandru Bocanet bagându-le ardei iute in fund angajatilor televiziunii, pe Anda Calugareanu cântând si dansînd, pe Cliff Richard cu ochelari cu rama groasa, pe Sanda Taranu la 20 si ceva de ani, pe foarte multi dintre cei care au facut televiziune în Romania într-o vreme în care majoritatea nici nu ne nascusem.
Si nici un cuvânt despre regimul comunist, despre partid si tara în cele 60 de minute cât a durat emisiunea cu interviurile si melodiile de atunci. Nici unul, întelegeti? Am ramas tablou.
Sile Dinicu îsi exprima o parere despre nu stiu ce mare jazz-man (n-am retinut numele). Mihaela Mihai se declara bucuroasa ca a învins-o pe o rusoaica ‘’ca si asa era rece cu restul concurentelor, era cu nasul pe sus’’. Niste gagici cu parul în vânt si blugi evazati (gagici care acum sînt probabil bunicute la 70 si de ani) discutau despre grupul lor rock cu reporterul televiziunii. Juliette Greco, care la vremea aia era o super vedeta europeana, cânta în franceza si sala cânta cu ea. Margareta Pâslaru avea aerul unei fetite si se tinea numai în trena Doinei Badea.
Pe majoritatea dintre cei de mai sus, foarte multi nici nu i-au vazut vreodata în actiune, ca sa nu mai spun ca as fi uimit daca ar sti cine sînt. Nu despre celebritatea lor vreau sa va vorbesc sau despre cât de buni artisti erau.
Ceea ce m-a fascinat de-a dreptul si m-a facut sa nu ma ridic din fata televizorului cît timp a durat emisiunea a fost relaxarea si bucuria care razbateau din acele imagini vechi de 40 de ani. Nu era glamourul si vedetismul american. Nu era nici încrâncenarea si egoul vedetelor actuale. Era exaltarea. Se vedea de la sapte poste ca majoritatea erau artisti amatori dar vorbeau cu o asemenea încântare despre cântecele lui Julio Iglesias care nu se clasase nici macar pe podium, despre prietenia dintre concurentii români sau despre repetitiile la care-i supunea Alexandru Bocanet, încat entuziasmul ala copilaresc nu avea cum sa treaca neobservat. Camerele televiziunii îl urmareau pe Dumitru Morosanu prin culise, pe Tudor Vornicu discutând foarte serios de la egal la egal cu majoritatea vedetelor internationale, pe creatorul trofeului facîndu-si de lucru pe scena sau pe Stela Popescu si Iurie Darie care se pregateau sa intre la prezentare facând glume si ascunzându-si unul altuia microfonul. Se plimbau prin sala aduncând în fata ochilor barbatii care erau toti la costum si femeile majoritatea cu coc sau cu plete pe umeri, îmbracate în taioare încheiate pâna la gât.
Documentarul asta mi-a aratat o alta Romanie, cea a tineretii parintilor mei (mama avea 26 de ani pe atunci), o Romanie înainte sa intre sub papucul sotilor Ceausescu. Romania aia care parea ca se deschisese catre Vest, cu 25 de televiziuni din toata lumea care preluau în direct Festivalul de la Brasov. O Romanie în care sala cânta împreuna cu Josephine Baker sau Dalida.
O Romanie foarte diferita de asta a tineretii mele.
Ce vroiam sa va spun, ca dupa aia uit : în Canada nu exista facultati de jurnalism. Toti jurnalistii termina alte facultati. Sociologie, litere, psihologie, comunicare, literatura si altele. Dupa care, daca au talent si vor sa devina jurnalisti, sînt angajati de ziare. Si întotdeauna încep de jos. Era un serial în cel mai mare cotidian francofon din America, La Presse, în care toti editorialistii si cronicarii povesteau cum au început in viata. Unii au fost profesori, altii zetari (tipografii care culegeau litere), altii corectori, scriitori sau au venit din publicitate sau de la companii de comunicare. Chiar si de la firme de resurse umane.
Chestia asta ridica un semn de întrebare cînd privim calitatea jurnalismului în Romania, ca sa dau un exemplu la întâmplare.
Scoala nu poate forma jurnalisti. Asa cum scoala nu poate forma gânditori, intelectuali sau filozofi. Jurnalist, gânditor sau filozof devii, nu te formezi. Poate ca asta-i problema calitatii execrabile a jurnalistilor din Romania. O adunatura de prostanaci (în marea lor majoritate) care îsi închipuie ca daca au terminat Facultatea de Jurnalism, vor sparge avioane în vreo redactie de ziar. E si vina mogulilor ca nu pun conditii la angajare, este adevarat. Dar e si vina lor, a celor ce termina facultatile fara o pregatire temeinica în ceva.
Cam asa i-am explicat unui prieten jurnalist care m-a întrebat ce sanse are sa-si gaseasca job în Canada. Zero, i-am spus. Canada cauta abilitati transferabile, ori abilitatea profesionala a jurnalismului din Romania are valoare doar în Romania. Asa cum un politician român are valoare doar în ochii românilor, în afara nu l-ar alege nimeni nici macar ca administrator de bloc.
Criza profunda prin care trec cei din Romania care lucreaza în bransa asta, li se datoreaza în mare parte. Dupa ce ca nu stiu sa faca nimic concret în afara de a-si da cu parerea, în momentul în care sînt pusi pe liber o cam baga pe mâneca. Singurul job in care experienta lor face mai mult decât o ceapa degerata este tot in presa. Si ca sa manânce si ei o pâine, pleaca capul, fac rabat la calitate si devini simpli executanti ai dorintelor patronale.
Iar noi ne plângem de calitatea actului jurnalistic în Romania! Sau ne miram ca TRU a intrat sub pulpana portocalie si nu mai vede altceva decât oranj in fata ochilor. Pai cum bre, daca altceva nu stie sa faca decât sa analizeze, recte, sa-si dea cu parerea?
Cunosc jurnalisti români emigrati in Canada. Guess what? Nici unul nu lucreaza în presea montrealeza, dar aproape toti traiesc la limita din colaborarea lor la presa comunitara. Opusul acestui fapt, cunosc fosti jurnalisti români care mai stiau sa faca si altceva decât sa se dea dupa puternicii zilei. Asa ca s-au întors la meseriile lor de baza: traducatori, profesori, în comunicare, angajati ai unor biblioteci, etc. Pt ca aia aveau abilitati transferabile. Unii chiar au plecat din tara (se mai pregatesc si altii, chiar foarte cunoscuti) dar si în noua lor patrie tot în meseriile lor de baza lucreaza.
Cam atât am avut sa va spun, acum am treaba sa bag la ghiozdan o fajitas de pui udata din belsug cu bere ambrée productie maison, alcolizata cu doua degetare de whiski.
Americanii-s tâmpiti. Probabil nu d-aia sînt cea mai puternica tara a planetei (foarte posibil are ceva de-a face cu imigratia, dar e doar o banuiala) dar în mod sigur d-aia l-au ales pe Bush. Dupa articolul meu Viraje gânduale, un cititor mi-a trimis un link de pe ehow.com în care se explica femeilor cum sa fie ‘’gold-digger’’, sa umble dupa banii barbatilor. Hai sa facem analiza pe text, ca am experienta de pe vremea când analizam Cezara si fecioria ei în orele de româna. Ia fiti atenti :
1. Look attractive. Most men, especially those who are wealthy, aren’t going to be interested in a woman who looks like trash. Keep your hair maintained. Only wear enough makeup to enhance your natural beauty.
Sfatul asta e beton armat. Vreau sa-l vad si eu pe ala care-i interesat de o femeie care se îmbraca în zdrente, cu parul ciufulit si cu machiajul de parca abia a parasit circul Globus (apropo, mai exista?). De ce most men? All men, ba datatorule de sfaturi! Tot din aceasta explicatie plina de întelepciune trasa parca de pe fundul butoiului de vin, rezulta urmatoarea concluzie evidenta: ca sa-ti placa o femeie îngrijita trebuie sa ai bani. A? Este ca e o filozofie adânca?
2. Wear nice clothes. This doesn’t mean that you have to buy expensive things (a gold digger has a man to do this for her), but you do need to keep things in good condition. Iron out wrinkles and remove stains. Make sure your outfits match. Don’t dress like an old woman, but also don’t wear clothes that make you look like a prostitute
Acest al doilea sfat m-a lasat lat. Trebuie sa va calcati hainele doamnelor, daca vreti sa puneti mâna pe un barbat cu bani. Cred ca fostele mele prietene m-au confundat cu Patriciu sau ceva. Toate erau super aranjate si îngrijite si abia acum înteleg de ce. Proiectam imaginea unui om bogat, cînd eu abia aveam bani sa le scot la un suc. Deci da! Apropo, ce înseamna sa te îmbraci ca o batrâna? Basma în cap? Sosoni în picioare? Taior în doua piese? Desigur, foarte important pentru femeia care vrea sa puna mâna pe un barbat, nu trebuie sa se îmbrace ca o prostituata. La aia un barbat îi da singur banii, nu-i nevoie sa sape ea dupa ei.
3. Hide the fact that you want to be a gold digger. Men don’t want women who are after their money. When getting to know a man, ask about his interests rather than about how much money he makes or how many nice things he has.
Nu asta fac toate femeile? Ce femeie întreaba un barbat cât câstiga, în afara de nevasta? Doamnele stiu ca e ca si cum ai lovi un clopotel la intrarea într-un magazin sau ca si cum ai declansa alarma într-un muzeu dupa ora închiderii. Si cum adica ‘’ascunde faptul ca umbli dupa bani’’? Pai daca femeia deschide gura despre bani e retrogradata imediat într-o liga inferioara, aia unde barbatul deschide portofelul dupa o noapte pasionala.
4. Find a career that gets you in contact with rich men. For example, be a personal trainer or an interior designer. You can get to know him without the pressures of the dating scene. You’ll also have a job; so it won’t look like you need money.
I-auziti la asta! Repeta ba, dupa mine: asistenta tv. Sau top model. Ce milionar român si-o trage cu antrenorul personal? Pai daca are antrenor personal, înseamna ca n-are burta. Si daca n-are burta, înseamna ca e Mircea Badea si locuieste înca cu parintii. Nu, milionarii în Romania trebuie sa aiba burta musai. Si nici de decorator de interioare n-au nevoie, ca ei îsi fac case de vacanta cu trei etaje din marmura de Carrara pe malul lacului Snagov si oricum stau numai la parter. La ce sa decoreze restul casei? A, ca Adrian Nastase si-a tapetat peretii cu maestri renascentisti, e o exceptie. N-a mai gasit tapet la Praktiker.
5. Attend fundraisers, grand openings or other events that attract the rich. While mingling, you might find a rich man looking for love. If you impress someone, you might at least get a free dinner on a date.
Singurele evenimente publice care atrag barbati bogati în Romania sînt a) congresele partidelor politice si b) concertele marilor vedete. Tot din sfatul de mai sus rezulta ca bogatii umbla întotdeauna dupa love. Indiferent de vârsta, ei nu se uita niciodata la sânii tari si fundul ferm, nu admira picioarele lungi si parul matasos, buzele pline si ochii obraznici si plini de viata. Nu, ei cauta doar love. Numai saracii fac sex, bogatii fac dragoste. Si doar bogatii platesc cina, desigur, saracii o sterg pe geamul de la buda chiar înainte sa vina chelnerul cu nota.
6. Marry someone that you can at least imagine yourself loving. While your intention is to be a gold digger, your rich man may end up losing all of his money. You don’t want to be stuck in a loveless marriage if there’s nothing left to keep you happy.
Sfatul asta face toti banii. Deci ochitoarele de averi trebuie sa nu fie 100% materialiste, trebuie sa existe si olecuta de dragoste. Hai sa ne imaginam pe Amalia Nastase (27 ani la data casatoriei) în pat cu cu Ilie (57 ani la data casatoriei). Sau pe Ana-Maria Ferent cu Ion Tiriac. Cum? Toaleta e la capatul coridorului, a treia usa pe dreapta.Dar chiar nu va înteleg reactia. Cum adica, sigur ca s-au iubit. Ele le-au iubit portofelele iar ei formele. Tot dragoste se cheama.
Concluzia e ca sfaturile de mai sus or functiona la americani, ca ei au oricum IQ-ul prabusit din motive nedeslusite de stiinta contemporana, dar cu siguranta n-ar functiona la români. La români, regula numarul unu e ca sapatoarea dupa averi trebuie sa apara la TV. Daca apare pe sticla, vin ei milionarii singuri. Regula numarul doi e sa nu-ti fie greata cînd îl vezi gol. Si regula numarul trei, neaparat trebuie lovit un milionar deja casatorit. Astia cedeaza mai usor la santaje de genul ‘’daca nu treci casa de vacanta pe numele meu, te parasesc’’, ‘’daca nu-mi iei bemveu ics sase, îi spun ofiliturii de nevesta-ta’’ si favorita mea, ‘’daca nu divortezi si ma iei de nevasta, ma apuc de cântat. La presa de scandal’’.
Începând de ieri, Google Mail ofera posibilitatea de a suna GRATUIT in Canada si SUA pe telefoanele fixe si mobile direct din casuta de mail. Optiunea apare doar daca Google Mail este setat pe limba engleza (iconita cu telefonul este la chat). Trebuie instalat un mic plugin si gata.
Daca aveti prieteni sau cunostinte în Canada si SUA si vreti sa-i stresati, do it! Pâna la sfârsitul lui 2010 apelurile sînt gratuite. Dar luati în considerare ca exista o diferenta de fus orar fata de Bucuresti de minus 7 ore pe Coasta de Est si minus 10 ore pe cea de Vest. Nimeni nu vrea sa primeasca telefoane la doua noaptea de sa-i sara inima din piept si sa auda în receptor un glas dulce si sexy ‘’Ce faci iubire? Te mai gândesti la mine?’’.
De fapt mint, sigur ca toti vrem sa auzim asa ceva în receptor la doua noaptea cînd dormim dusi, frânti de oboseala.
Baietii astia de la Google încep sa ma cam agaseze. Au dus conexiunile sociale atât de departe, ca-i fac pâna si p-aia de la Facebook sa para niste copii de mingi. Bunaoara sa va povestesc ce poate face serviciul de e-mail de la Google.
Am cont de e-mail personal pe Gmail. Am si cont de mail pentru bloc, prin Google Apps. Adresa de mail a blogului, desi e pe domeniul cafeina.ro e trecuta prin serviciul Google. Acum, Google ofera posibilitatea de ‘’all in one’’ pentru e-mail. Toate adresele de mail legate de Google pot fi citite dintr-un singur cont, ala personal.
M-ati urmarit pâna aici? OK.
Primesc multe mailuri pe zi. Personale plus blog, cam 25 spre 30. O gramada de mailuri de la oameni pe care nu i-am vazut în viata vietii mele. Pe lânga asta, primesc cacaturile alea de chain mails pe care le primeste toata lumea. Am eu niste contacte care numa’ asta fac toata ziua.
Snapanul asta de google tine minte TOT. Toate adresele de e-mail se memorizeaza automat. Nimic de facut aici. Ïn memoria cache a e-mailului meu am 500 de contacte, repet, 80% nu le-am vazut în viata mea si nu stiu cine sânt.
Va mai tineti de mine? Booon!
Photos prin Google. Picassa and shit. Toata lumea are cont si-si uploadeaza fotografii personale. Baietii destepti, securizeaza (pe cât posibil) tot. Nimic nu e public. Nici o poza. Altii, mai putin învatati cu netul, nu. Au albume publice. Ok?
Ei bine, din pagina Home a serviciului de Google Photos, se poate intra printr-un simplu click pe oricare din contactele din Google mail (cu conditia ca acele contacte sa aiba adresa pe google.com) si de acolo pe oricare din albumele publice ale anumitilor. Din exact trei clickuri se ajunge pe fotografia pe care si-a facut-o, sa zicem asa, absolut la întamplare, un oarecare nene în momentul în care era cam baut si cu chilotii cam cazuti. Fotografie clar dedicata doar ochilor prietenilor lu’ nenea ala, dar care iaca, poate ajunge pe net la liber.
Cam nasol, nu?
N-o sa discut despre meciul absolut anost pe care l-a desfasurat Anglia în fata Algeriei, ci o sa va dau câteva titluri din presa engleza, care mi s-au parut de foarte mare efect.
Printul William si Harry siderati în fata prestatiei propriei echipe
The Sun: ‘’Never, in the field of World Cup conflict has so little been offered by so few to so many’’ – o parafrazare a unuia din cele mai celebre citate ale lui Wiston Churchill
The Mirror: ‘’The World Cup must liven up – it can’t get any duller’’
The Sun : ‘’Sorry Sven (Goran Ericsson), it seems that your reign was the golden era of the last 40 years, after all’’
BBC: ‘’Fabio Capello – This is not the same team I know from the training.’’
News of the World: ‘’Shocking – England booed by its own supporters after one of the worst ever performances in World Cup performances’’
The Sunday Times: ‘’A poor excuse for a performance’’
Daily Mirror: ‘’Cape Clowns’’
The Guardian: ‘’Slovenia will hand England their backsides’’
The Telegraph: ‘’England fail to deliver’’
Ïn LaPresse de ieri, cronica la filmul lui Cristian Mungiu – Amintiri din epoca de aur. Filmul va intra în salile de cinema din Quebec în 14 mai.
Cronica integrala, o gasiti AICI
