My Garden Rocks

Era mai demult un cantec, In gradina lu”” Abaddon… ah, pardon, ala era cu Ion, si cu ceva beton, turnat de turnatorii lui Ceasca in gradina respectivului satean in timpul sistematizarii, pardon, demolarii satelor, peste pasaricile care dormeau…  Dar, sa nu divagam.

Altceva voiam sa va aduc la cunostinta acum, in prag de vara, cand e mai frumos afara, aoleu, ce poetic! Nu, nu situatia berii, aia e OK, am adapostit in diverse debarale si in garaj vreo 1000 de sticle, ca se anunta calduri majore, si weekendul e lung.

Ci, uite, voiam sa va arat ce am comis in ultimele doua-trei weekenduri, ca sa nu mai ziceti ca trag chiulul de la blog, si am abandonat societatea civila pentru societatea cu vila.

Ca sa va explic, acum cativa ani, am decis sa transformam o parte din gradina intr-o gradina de/cu pietre/stanci. Nu stiu cum se zice pe romaneste la rock garden (hai, nu fiti rai, ca eu sunt mai demult afara decat Raducioiu care umbla cu ””ma come se dice en Rumeno”” la o luna dupa ce plecase sa joace la Bari. Dar, ma rog, baiatul macar dadea goluri).

 Am adunat atunci cu masina de prin imprejurimi tot felul de bolovani, pe care i-am ””plantat”” pe o panta a gradinii.

Printre pietroaie, cataroaie si alte roci, am pus flori si plante perene, cum ar fi levantica (nu lavanda, bah, levantica) garofitze ale Pietrei Craiului (adica primite cadou de mine) si tot felul de tufisuri si ferigi aduse tot din paduri.  In plus, cate-un ghiveci ratacit printre pietre, vase de lut, recipiente de lemn in diverse forme, eh, treaba multa.

Dupa care, cativa ani buni, nu am mai avut timp de asta. Anul asta insa, ne-am promis ca o sa continuam si chiar o sa terminam proiectul. Intre timp, sotia mea a vrut sa montam porti pentru trandafiri peste scari, si o pergola pe care sa intindem vita de vie si flori. Pergola am facut-o anul trecut, si o poarta pentru trandafiri tot atunci. Pergola am luat-o bucati, am vopsit-o cu doua straturi de baitz, si apoi am montat-o. Iarna a folosit ca superb suport pentru beculete.

Anul asta, am continuat, cum s-a incalzit, cu inca o poarta pentru trandafiri, si chiar am incercat sa transplantam un trandafir superb din curtea din fatza in gradina, dar din pacate, s-a uscat.

Apoi, am curatat tonele de fulgi de polistiren expandat trimisi cu generozitate de un vecin bou care si-a imbracat casa intr-un prezervativ de zapada artificiala. Pentru asta, am folosit un aspirator de frunze.

Am taiat iarba, si ne-am pus pe reparat gazonul, stricat in fiecare an cu regularitate de mujahedinul afgan cu coada care ne face onoarea sa-i fim stapani. Bietul caine, acum e atat de stresat sa nu paseasca pe unde nu are voie, incat nici nu mai are curaj sa iasa in gradina.

Da, sa mergem mai departe. Iarba se repara asa: cumperi tone de compost si kile de seminte, apoi racai locul respectiv, arunci compost, pui seminte, batatoresti, stropesti si stai de paza sa nu se usureze animalul acolo.

Daca ai noroc si mai si ploua si e cald, cam in doua-trei saptamani apare deja un strat de iarba in aparenta consistent, dar atentie la tunsul ierbii, firele sint fragile si solul nu e inca suficent consolidat, asa ca o setare prea joasa a masinii poate distruge toata munca, si imprastia solul, care va ajunge in cutia colectoare de iarba.

Mai departe. Am spalat dalele de pe jos din gradina cu peria si cu detergent. Apoi, am cumparat o bascula de flori, si alti 10 saci de compost, plus ghivece, opt bucati thuja, sau cum le-o spune, am pus mana pe lopata, tata, tata, am sadit, udat, curatat, ingrjiit samd.

Si, acum vine partea cea mai interesanta, cu ultimul efort supraomenesc.

In doua weekenduri consecutive am blenderit iar prin imprejurimi cu masina si am recoltat pietroaie. Am gabjit chiar una care are vreo 70 de kg, de mi-a sarit paduchele din cap pana am carat-o la portbagaj si mi s-a rupt catarama cand am saltat-o in masina.

Am gasit chiar si o lespede de lamanit, care si ea bate spre vreo 40 de kg, dar fiind plata, a fost usor de apucat si de carat.

Apoi, m-am pus pe spalat pietre. Pen-ca, nu stiu daca intelegeti, dar chietroaiele astea nu sunt decat niste bolovani obositi daca nu sunt curate si stralucitoare.

Asa ca, furtun, apa, si iar perie, nene, la greu. Am rupt vreo trei perechi de manusi de cauciuc, si pe langa ele, mi-am mai rupt si pielea in vreo 40 de mii de locuri.

Plus ca a mai trebuit si sa rearanjez toate pietroaiele de vreo douazeci de ori, la indicatiile nevesti-mii: ””N-ai putea sa muti stanca aia numai cu doi metri mai sus, draga Sisif?”” (am vrut sa raspund, ””cum sa nu, nu vrei si sa mut si Vf. Omu cu vreo doispe kilometri mai sus?”” dar in loc de asta a iesit, yes darling, of course…””)

 Dar, a meritat. Admirati si voi rezultatele. Eu, deocamdata, desfac o bere, ingrijorat, si ma pregatesc de niste mici meseriasi, tot de casa, arsi pe jar de fag combinat cu mangal bine frecat. Cum, de ce ingrijorat? Pai, nu mai am decat 999 de beri!

Lucescu trebuie sa vina tuns zero, si cu tata de mana!

Nationala de fotbal a Romaniei a avut multi antrenori penibili de-alungul timpului, daca ar fi sa-i amintim in treacat, doar, pe Angelo Niculescu (care nu l-a folosit pe Dobrin in 1970 la Guadalajara si a inventat temporizarea), Valentin Stanescu, Cernaianu, Dragusin si alte mediocritati crase, sau mai noile catastrofe  Piturca si Cornel Dinu.

Dar, de bine de rau, astia  erau barbati, asa slabi cum erau ei profesional. Insa niciodata incompetenta nu a fost mai intrinsec legata de un comportament penibil, de pustiulica cretinut, ca in cazul lui Razvan Lucescu. Ce-o fi cautand la nationala nulitatea asta, un fost portar ultraslab, un tip nu prea inteligent, si care are o singura calitate, daca asa se poate numi, aceea ca e copilul nereusit al unui fost mare jucator, acum mare antrenor, Mircea Lucescu?

A fost clar de la primele meciuri ca baietzica asta, cu figura lui de licean seralist corigent la educatie fizica, nu face doua parale ca antrenor, chiar mai putin decat facea ca rezervist pe banca Rapidului. Brasovul a inceput sa mearga bine dupa ce a scapat de el, dar nationala a ajuns de rasul curului.

Mai mult decat bataia nemaiauzita pe care ne-au tras-o sirbii cu 5-0, m-a infuriat la culme felul in care panarama aia de antrenor sirb, caruia i-as sparge fatza cu mare placere, l-a batut, parinteste, cu palma pe obraz pe pustiulicul Razvanel, la finalul meciului de la Belgrad, cand baietelul parea ratacit pe marginea terenului. Daca m-ar fi atins pe mine, i-as fi tras un cap in gura sirbului care ar fi putut conta drept golul de onoare al echipei Romaniei. Dar boul asta peltic, a inghitit. Numai pentru atat, si  merita dat afara in primul sfert de ora dupa meci.

Insa hahalerele corupte care conduc maidanbalul romanesc, il tin in functie.  A ajuns sa ne bata Bosnia, si sa tremuram cu Luxemburgul, prima o znamenie care nici nu ar trebui sa existe, iar a doua o echipa care de la noi incasa cu regularitate intre 9 si 11 goluri. Prin anii 70,  luxemburghezii ar fi fost gata sa declare sarbatoare nationala ziua in care ar fi dat un gol Romaniei. Acum, si prapaditii astia ne tin in sah acasa (!), iar dirigintele lor, ca antrenor nu poti sa-i spui, se crede indreptatit sa-si dea cu parerea ca Rumunia nu are nicio sansa la calificare.

In apararea lui, pustiulica cel peltic, fericit ca l-a lasat mama sa poarte costum la meci, zice ca ”thanthele noathtre thunt intacte.”  Mai, gheorghitza, ”thanthele noathtre” or fi ele intacte, dar cu un asemenea joc si asemenea echipa, care ar lua na-na la funduletz si de la echipa de la scoala ajutatoare de la Olteni, jud. Covasna, cum iesi spre Miercurea Ciuc pe dreapta, nu avem ce sa cautam la competitii internationale decat eventual ca turisti veniti la furat de prin supermarketuri.

Sfatul meu, cat nu e prea tarziu, este pentru  Nenea Mircea, cel mai mare antrenor pe care l-a avut Romania (si o extrema dreapta data naibii, in tinerete) este sa treaca de dragostea de tata la cea de tara, adica sa-l puna la colt pe coji de nuci pe copilashul cel tembelutz, sa lase lozul lui Rinat, si sa vina, dom”le, acasa, sa reconstruiasca din nou nationala, asa cum a facut-o in 1982.

Nea Mircea, geniile nu nasc genii! Deci, treci la treaba.

Debandada

Exact acum un an, pe 16 septembrie 2008, intineream cu 22 de ani, cand roma imperiala napoca sa se dezmeticeasca in fata cefereilor unguresti si lua acasa o bataie de-i sarea smaltul de pe columna lui traian, ba, se scula toata Romania sa-i admire pe the coolios din clujul argentinianului culio.

In seara asta, am sperat ca ciumetii de campie antrenati de bursucul nervos Dan Petrescu sa-i urzice pe barbierii cu brice boante din Sevilla si sa reaprinda lumina in pestera umeda a fotbalului si etosului romanesc.

In loc de asta, am avut parte de un meci penibil, un fel de “Fotbal minut cu minut” radiofonic de deceniu 8 al secolului 20, numai ca in loc de Dobrin, involua Apostol, in loc de Ghitulescu sau Tzopescu, comentau, sau dementau doi handicapati (un fel de Capatosi si Dandiaconesti ai sportului, Bocanaciu si Hossu-Longin) iar in loc de “Sevilla 1986″, am vazut “ti-e mila 2009″.

In Anglia, Dan Petrescu era poreclit de presa tabloida Mulder, pentru asemanarea lui socanta cu David Duchovny din Dosarele X. Din pacate, in seara asta, echipa lui Dan a fost un maldar di sculi stricate.

Mi-e rusine sa o spun, dar, in fotbalul romanesc nu s-a schimbat nimic in ultimii 35 de ani, de cand ma uit eu la minge. Luam goluri din fazxe fixe, dam vina pe arbitru, nu atacam, nu avem mentalitate de castigator, nu avem comentatori. In afara de Cristian Tzopescu.

Daca ar fi sa extrapolam, Unirea Urziceni in Champions League e Romania in UE. Ciuca batailor, fara prieteni, furata de hoti si acasa si in deplasare, mica Unirea s-a bucurat asa de tare ca a primit ambalajul, ca l-a rumegat si inghitit inainte sa afle ca inauntru nu era nimic.

In plus, va rog, va implor, (im)posturi TV romanesti publice si private publice: transmiteti meciuri fara comentarii, sau macar fara comentatori. Aberatiiile inculte si lipsite de farmec ale clampailor din  mass-media romaneasca sunt un atu pentru adversarii nostri, caci ne demoralizeaza pe noi, spectatorii, iar noi nu mai putem transmite energie pozitiva jucatorilor.

Tzopescu comenta de te facea sa-ti inghete sangele in vine sau, dimpotriva, sa-ti fiarba. Prapaditii astia de azi sunt doar niste pieze rele, se crapa ecranul televizorului cand isi bat ei joc de limba romana, de meserie si de public. Cam ca si clasa politica. Iar Romania, saraca, e Unirea Urziceni intr-o Europa dominata de real.