Cum scrie pe blog un corporatist
În fiecare zi am sedinte la firma. Sedinte de productie, de santier, de avansare de proiect, de management, de buget. Dupa cum scriam într-un articol acum mult timp, din 37 de ore saptamânale, minim 25 sînt în sedinta. Dar si sedintele astea, sînt sedinte si sedinte. Din când în când prind câte o fereastra în care unul vorbeste despre ‘’conflictul evident între solutia drenajului din spatele culeelor de pod si rambleul lejer executat din polistiren care poate conduce la infiltrarea uleiului de motor sau al particulelor chimice si afectarea structurala a rambleului de apropiere de pod’’ (ba, treziti-va, credeati ca autorutele sînt asa, niste chestii de doi lei pe care poa’ sa le faca orice Dorel?) si-mi scot iPodul prefacându-ma ca tocmai am primit un e-mail de mare importanta (adevarul e ca primesc 78 de e-mailuri profesionale zilnic, dar cine are timp sa le citeasca pe toate?) si-mi notez febril o idee de articol de blog:
Cum ar fi sa existe un sistem de masurare a somnolentei audientei la un curs sau într-o sedinta? Sa existe un soi de ochelari speciale pe care sa-i poarte speakerul si care sa-i indice deasupra capului fiecarui spectator gradul de somnolenta? Asa, ca la download. Ala e adormit 65%, celalalt 35%, aia din spate 100% si la urma un semnal ‘’Lasa-te pagubas!’’
Unul din prietenii mei foarte buni, cu care fac zilnic drumul catre job mi-a si spus într-o zi: Ba, tu ai mintea atât de odihnita, încât ma sperii! Cum dracu îti vin ideile astea? Pentru ca el obisnuieste sa ma întrebe: si ce mai zici?, asa ca un soi de ‘’ma plictisesc de moarte, mosule, zi ceva misto’’ iar eu ma execut, ca rolul meu în societate e sa-i distrez pe ceilalti. Asa ca-i spun exact ce-mi trece prin cap. Dupa care el se mira, dar ideea e ca avem despre ce vorbi pâna la job. Cine are chef sa vorbesca despre Basescu în fiecare zi? Sau despre Pauline Marois ori tamulii care cer azil în British Columbia?
Dar am divagat.
De la notele pe care mi le fac în iPod în timpul zilei, seara dezvolt ideea. De la câteva rânduri, torn un lighean de proza. Si când nu ma ajuta inspiratia, ceea ce nu e rar, astept weekendul cînd ma tratez cu un pahar de vin de Languedoc si o friptana la gratar, ca asta dezleaga întotdeauna limbile mintii.
No, asta e reteta casei. Astept sa expire si s-o arunc la pubela.
Be stupid!
Am aflat recent ca fiul unei foste cunostinte a intrat în niste belele de mare pozna. Tipul, în varsta de 25 de ani si director de vanzari la nu’s ce multi-nationala (adica om cît de cît educat), a furat împreuna cu un prieten o masina si a participat la o cursa ilegala de masini în Bucuresti pe la doua jumate noaptea. În mijlocul cursei a pierdut controlul volanului si a zburat cu masina peste niste stâlpi de protectie, percutând vitrina unui dealer auto. Masina lor s-a oprit în alte doua masini expuse pe care le-a facut zob. Prietenul tipului astuia, care era în dreapta, a fost accidentat foarte grav în timp ce el a scapat nevatamat.
Talking about stupid!
Daca faza asta se întampla în Canada, gagiul era dupa gratii cam la vreo jumatate de ora dupa actiunea vitejeasca si a doua zi dimineata la ora 8h30 ar fi avut înfatisarea în fata unui judecator la Palatul de Justitie. O ora mai târziu i s-ar fi fixat o cautiune de cateva zeci de mii de dolari, fara de care ar fi continuat sa stea dupa gratii pâna la desfasurarea procesului care ar fi avut loc între o luna si trei luni mai târziu.
Asta în Canada. În Romania însa…
Tac-sul viteazului astia este nu’s ce mare grangure. La o ora dupa accident era la fata locului si a reusit performanta sa faca disparute procesul verbal si declaratiile lu’ fiu-su în fata politiei. Deci alea nu exista! Nu exista test de alcool, nu exista declaratii, nu exista proces verbal. Cînd am auzit prima data chestia asta, am crezut ca gagiul a fugit de la locul accidentului. În mintea mea nu exista alta explicatie pt lipsa declaratiilor.
O alta chestie care m-a rupt în doua a fost ca amicul care mi-a spus de faza asta, mi-a transmis ca politia nu stie în ce spital a ajuns accidentatul. True story! Numai tipul respectiv si cu taica-su ar sti. Era sa mor de inima cînd am auzit. Cum plm sa nu stie politia unde-i accidentatul, bai nene? Da’ medicii aia nu trebuie sa declare ceva la potera cînd primesc un accidentat? E tara lui Pazvante Chioru? E sat fara câni? Incredibil!
Un alt detaliu deloc de neglijat : cica tatal acestui Michael Sumacher ratat ar fi stat de vorba cu proprietarul show-room-ului auto în care a intrat ala cu masina. Din cauza ca masina care a produs accidentul era furata si alte alea, normal ca asigurarea era inexistenta asa ca tipul s-a oferit sa plateasca el toate daunele. În speta, sa-i repare tot, inclusiv masinile distruse din mijlocul spatiului expozitional. S-a oferit adica sa repuna totul în starea initiala. Proprietarul i-ar fi cerut acestui grangure 50 mii de euro cash, si asta numai ca sa nu depuna pliangere la politie. Plus plata tuturor reparatiilor, plus plata unor despagubiri care sa acopere pierderile de venit pe care ala le-ar fi avut daca show-roomul si-ar fi continuat activitatea. Amicul zicea ca suma totala ceruta de proprietar s-ar ridica pe la 250 mii de euro. Mai ieftin ar iesi daca i-ar cumpara afacerile, zic eu!
Asta fara sa consideram banii pe care respectivul ar trebui sa-i plateasca pentru a stinge toata afacerea. Politie, judecatori si avocati, bani lu ala caruia i s-a furat si distrus masina, costurile de spitalizare a prietenului accidentat si poate chiar despagubiri daca respectivul ramâne cu sechele, etc.
Talking about stupid!
Ar fi simplu de spus : tineretul din ziua de azi! Dar nu-i asa de simplu. Te-ai astepta ca un barbat de 25 de ani sa se gândeasca la consecintele faptelor sale. Unii însa n-au nici o scapare. Bine macar ca n-a murit nimeni, ca banii se fac. Ba as fi gata sa pun pariu ca toata afacerea îl va costa mult mai putin pe tatal saritor, decît ar parea la prima vedere. Totusi sa nu uitam ca acolo e Romania, tara lui Vanghelie si Dorel, a pixelului albastru si a justitiei rahitice care se pleaca în fata puternicilor zilei si le saruta picioarele.
Rochia de mireasa
Majoritatea femeilor, dupa noaptea nuntii, îsi aranjeaza frumos în dulap rochia de mireasa. În ce scop, înca nu s-a aflat! Spre deosebire de barbati, care mai folosesc costumul de la nunta si în alte ocazii de petrecere sau chiar îl introduc în circulatie – merg cu el pe la diverse evenimente oficiale – femeile nu pot re-folosi rochia de mireasa nici macar daca se recasatoresc. Cu toate acestea, ea sta acolo în dulap din motive sentimentale. Nici nu poate fi îmbracata, nici nu va fi vanduta ci cel mult, în cazul în care au fete ajunse la varsta maritatului, va fi oferita progeniturilor. Asta daca respectivele fete nu cumva îsi doresc o altfel de rochie decât cea care a stat doua decenii în dulapul mamei.
Rochia de mireasa este cel mai inutil lucru care s-a inventat vreodata. Costa o avere si este folosita o singura noapte. Nu exista o piata a rochiilor de mireasa second-hand pentru ca nici o femeie nu va purta în noaptea nuntii ei o rochie care a fost purtata de altcineva în afara de mama sau bunica. Rochiile astea nu se pot transmite nici macar de la o sora la alta. Rochia de mireasa e ca virginitatea (presupusa) pe care o reprezinta. Dupa trecerea prin fata preotului, dureaza doar o noapte.
Cu toate acestea, femeile tin cu dintii de rochiile astea. Nu ar renunta la ele nici picate cu ceara. Si nu cred ca sînt scoase prea des din dulap. Doar sînt tinute acolo, pentru motive neclare. Nici ele nu stiu de ce. Pur si simplu le pastreaza si gata.
Sentimentale
Azi si mâine sînt ultimele doua zile la actualul job. Vineri mi-am luat zi libera. Trei ani pe ceas. A fost fun dar sînt genul de tip care se plictiseste sa stea în acelasi loc prea mult timp. Îmi plac provocarile si îmi place sa întind coarda la maxim sa vad cat tine. Am doispe ani în rezidentiale si comerciale, consider ca e de ajuns. Ma mut în industriale grele, energie si baraje.
Am ajuns la vorba lui aurache. În trei saptamani de preaviz, în jurul meu s-au jucat scenete din seria “cu masca/fara masca“. Si de terminat tot n-am terminat ce aveam de facut. Deci preavizul atat de lung a fost oarecum futil. M-a ajutat doar sa raman prin preajma sa vad si alti colegi cum pleaca.
A fost fun! Cred ca a fost singurul job pe care l-am avut în Canada care mi-a pus în valoare 100% abilitatile din Romania – adaptarea, managerierea oamenilor si relatii cu clientii. Sa stiti ca peste tot în lumea asta clientii sînt la fel. Daca unuia i se scoala sa modifice ceva dupa ce s-a construit, ca în Romania, la fel se întampla si în SUA si Canada. Boi si incompetenti sînt peste tot. Si problemele lor se rezolva la fel ca în Romania. Cu rabdare, tact si multa diplomatie din care nu prea aveam cand eram mai tanar.
Am analizat si relatia companie-angajat. Prin comparatie cu experienta din Romania am vazut si unde gresesc companiile romanesti fata de angajati. În general la investitii în individ. Mentalitatea este înca în epoca comunista cu “salarii egale pt performante diferite“. Nici o companie romaneasca în care am lucrat n-a încercat sa ma retina, în timp ce aici am oferte deschise de la cele doua companii la care am lucrat. Si va spun sincer ca nu am lucrat diferit fata de Romania. Am muncit cu aceeasi dedicatie si pasiune.
Este un sentiment reconfortant sa stii ca esti apreciat si ca ti se va simti lipsa. Am primit mailuri super misto de la parteneri de afaceri, ingineri din alte companii sau clienti pe care i-am anuntat ca plec si ca alt inginer se va ocupa de dosarele lor. Mailuri care sînt scrise într-un limbaj sincer fara limba de lemn. De observat totusi ca toti sînt americani sau canadieni din partea engleza. Chebecilor li s-a rupt 
E unul din cele mai misto sentimente pe care le-am încercat vreodata. Stii ca valorezi ceva si cand vezi ca valoarea îti este recunoscuta nu poti decat sa fii mandru. Sa te simti împlinit din punct de vedere profesional.
Ceea ce va doresc si voua, cititorilor acestui blog!
