McKinsey Company este cea mai mare firma de consultanta din lume. Prin reteaua sa de fosti angajati ajunsi în posturi cheie, aceasta uzina de presedinti de consilii de administratie si de directori generali are intrari privilegiate în birourile sefilor primelor 100 companii din lume sau cele mai înalte esaloane ale administratiilor tarilor din Grupul celor 8. În afara acestei istorii de succes McKinsey are si câteva schelete în dulap. Si o reputatie de aroganta pe care noul sef al McKinsey, canadianul Dominic Barton, ar vrea s-o schimbe. Portretul unui om care traieste pe trei continente si care este prea ocupat ca sa se întalneasca cu Obama :
«Era un bar deschis, deci alcoolul era gratuit.» Iata cum viitorul sef al McKinsey&Company, Dominic Barton, a fost atras în siajul celui mai mari firme de consultanta din lume. Student la Oxford in Marea Britanie, Barton era pornit sa devina profesor de economie la universitate, poate chiar în Canada sa natala. Dar viata sa s-a schimbat în momentul în care a primit prin posta o invitatie la o prezentare al unei companii, McKinsey&Company, de care nu auzise niciodata. «Am citit scrisoarea si n-am priceput nimic. Am mers la prezentarea aia pt ca le-am promis unor prieteni si pentru ca alcoolul era gratuit.»
Chiar cu un bar deschis, seara s-a dovedit a fi plicticoasa. «A fost cea mai proasta prezentare la care am asistat în viata mea. Tipii de la McKinsey aveau aerul ca fac parte dintr-un cult. Vorbeau ca niste roboti într-un limbaj plin de clisee» Dupa cîteva zile a fost invitat la un interviu de angajare. A fost de-a drepul catastrofic «M-am ridicat si le-am spus ca nu-i pentru mine. Unul din cei cu care dadeam interviul mi-a zîmbit, mi-a spus sa ma calmez si mi-a spus câte ceva despre proiectele la care lucrau. încercau sa salveze o mare companie suedeza aflata în dificultate. Deodata mi s-a parut foarte interesant», râde el.
Dominic Barton a pregatit atunci un plan secret: sa lucreze doi ani la McKinsey si apoi sa-si dea doctoratul în economie «Eram un economist matematician care vroia experienta într-o firma pentru a întelege mai bine teoriile pe care urma sa le predea în universitate», spune el.
O singura problema la orizont : lunile treceau una dupa alta si nici o veste de la aceasta firma bizara si atragatoare in acelasi timp. Pâna într-o zi când a aflat adevarul : mama sa refuzase oferta de la McKinsey prin telefon si fara sa-i strecoare vreun cuvânt. «Vroia sa devin profesor si nu avea deloc încredere în aceasta firma de consultanta, ne spune el rîzînd. Am descoperit totul mult mai târziu cînd biroul din Londra al McKinsey m-a sunat ca sa-mi spuna ca era cam nepoliticos din partea mea sa ne le raspund în mod oficial la oferta pe care mi-au facut-o. Si în ziua de azi mama mea se supara cînd îi aduc aminte de povestea asta…»
Douazeci si patru de ani mai târziu, Dominic Barton n-a ajuns vreodata sa predea Keynes si Friedman. Dupa ce a lucrat pt McKinsey la Londra, Toronto, in Coreea de Sud si la Shanghai ca director pe Asia, omul de 47 de ani a devenit marele manitu al acestui imperiu de consultanta. Conform Forbes, McKinsey&Company este pe locul 56 in topul celor mai mari companii private din lume cu o cifra de afaceri anuala care depaseste 6 miliarde dolari.
Uzina de directori generali si presedinti de companii pentru unii, mafia tentaculara pentru altii, McKinsey nu are echivalent în lumea afacerilor. Cei 8000 consultanti ai sai (dintre care 50 la Montreal) consiliaza 95 din cele mai mari 100 de companii ale lumii. Fenomen unic în lumea afacerilor, 80% din mandatele acestui concern de consultanta sînt solicitate direct de catre clientii sai, adesea având la conducere fosti angajati al McKinsey. În acest moment nu mai putin de 160 de fost angajati ai McKinsey sînt la conducerea unor companii cu cifra de afaceri anuala de peste un miliard de dolari. McKinsey a format sute de înalti manageri pentru companii, printre care chebecosul Patrick Pichette, seful suprem al directiei financiare al concernului american Google. «Am creat mai multi directori generali si presedinti de multinationale decât orice alta organizatie din lume, incluzând universitatile. Avem contacte extinse în lumea afacerilor dar în acelasi timp fostii nostri angajati ajunsi la conducerea altor companii sînt duri cu noi pentru ca ne cunosc», se apara Dominic Barton.
Ales director mondial la McKinsey în iunie 2009 de catre cei 1200 actionari la capatul unui proces electiv mai secret decât un conclav papal, Dominic Barton vrea sa schimbe functionarea acestui imperiu fondat în 1926 de catre James O. McKinsey, un profesor de contabilitate la Universitea din Chicago.
«Nu ne-am schimbat modul de lucru în ultimii 80 de ani. Nu avem decît o singura metoda prin care ne îndeplinim mandatele. Clientii nostri vor uneori sa aiba acces la bazele noastre de date dar nu si la expertiza consultantilor nostri. Altii vor sa lucreze numai cu consultantii nostri seniori sau numai cu cei juniori, dar niciodata cu amândoi în acelsi timp. Nu sîntem suficient implicati în sectorul public si în sanatate.»
Acesta este unul din pariurile mandatului lui Dominic Barton care vrea sa creasca numarul contractelor de consultanta în sectorul public. «Cuvântul ‘’marketing’’ nici macar nu exista în vocabulatul McKinsey», adauga el.
Daca cuvântul ‘’marketing’’ nu exista la McKinsey, este din cauza ca acest concern cultiva secretul cum putini o fac. Regula de aur : niciodata sa nu dezvaluie identitatea unui client din sectorul privat. McKinsey n-a facut exceptie pentru jurnalistii de la La Presse Affaires. «Noi sîntem discreti în natura noastra, zice Dominic Barton. Preferam sa ramânem în planul secund, în spatele clientilor nostri. Ei trebuie sa aiba succes si vizibilitate, nu noi. Noi nu vrem sa fim cunoscuti de dragul de-a fi cunoscuti.»
NOTA : Articol preluat si tradus din sectiunea de afaceri a La Presse, ziar montrealez.
Prin 2004 mi-am facut un cont la serviciul de telefonie prin internet TelefonIP.org, care oferea abonatilor din strainatate un numar de telefon din Romania cu posibilitatea de a suna în tara la un pret de 5 centi pe minut si de a fi sunati gratuit de rude si prieteni. Comparând cu serviciul meu canadian de telefonie long distance care la acea vreme ma costa 14 centi pe min apelul pe fix si 27 centi pe mobil, era o super afacere. Am dat numarul asta la mai multi amici din Romania si o vreme chiar l-am folosit.
De atunci au trecut 5 ani. Serviciul meu de telefonie rezidentiala îmi ofera acum costuri de long distance de 3 centi pe minut, indiferent ca sun la Vancouver, San Francisco sau în Romania. Motivele pentru care foloseam TelefonIP.org au disparut de mult mai ales ca si în Romania au aparut servicii de telefonie concurentiale, cum este cel de la RDS care înteleg ca ofera 60 minute internationale incluse în abonamentul lunar de telefonie. Asa ca de vreun an primesc si dau telefoane internationale ca si cum as fi la Bucuresti si as vorbi la Iasi. Pt 10 dolari si ceva lunar pot vorbi 350 de minute. E o mare diferenta fata de pretul de 40 de centi pe minut cu Romania aflate în oferta Bell Canada în 2003. Si înteleg chiar ca în 1999 costul ar fi fost de 1.5 dolari pe minut.
Uitasem total de TelefonIP.org, cînd ieri ma trezesc cu un e-mail de la ei care ma anunta ca am un mesaj în casuta mea vocala alocata numarului meu de telefonie VoiP. Si mi-au atasat si mesajul în e-mail în format *.wav
L-am ascultat si am râs. Este foarte, foarte graitor pentru cum înteleg unele firme sa faca afaceri în Romania. Un client suna la o firma (de fapt a sunat la mine, dar el a crezut ca a sunat la compania cu care avea treaba) si reclama pe un ton foarte elegant dar ferm, neseriozitatea companiei respective, care printre altele i-a luat si un avans. Iata mai jos mesajul domnului respectiv.
L-as fi sunat pe domnul respectiv sa-i spun ca a gresit numarul (poate compania respectiva i-a dat un nr gresit sau poate a format el aiurea) dar în Ro nu exista un serviciu de Cautare Reversa. Cautarea Reversa permita sa afli numele si adresa cuiva care te-a sunat, doar introducând numarul de telefon într-o baza de date. Astfel, o carte de telefon virtuala poate afisa atât nr de telefon pe baza numelui cît si numele pe baza numarului de telefon.
Faza asta cu neseriozitatea firmei de care vorbeste domnul în cauza îmi aduce aminte, în antiteza, cum am reactionat eu fata de un client caruia îi dadusem o tzeapa fara nici o intentie si fara macar sa stiu.
În 2002 am vândut un acoperis complet, cu tot cu servicii de montaj. Dar pentru ca omul nu vroia sa-si monteze sistemele de colectare a apei pâna nu termina fatada casei si nici nu vroia sa se încurce cu banii, mi-a platit integral suma stipulata în contract urmând sa vina sa ia aceste sisteme si sa le monteze cu echipele mele cînd ar fi venit vremea. Cam într-un an sau doi.
Numai ca pana sa vina vremea, eu am lichidat afacerea si am plecat din tara uitând total ca aveam o datorie fata de respectivul client. Pierderea lui se situa pe la 1 500 de euro.
În 2004 mi-am deschis un soi de site personal gazduit de serverul universitatii canadiene unde-mi faceam masterul. Cu date de contact si tot tacâmul. În 2005, primesc un e-mail de la clientul respectiv pe adresa de e-mail de la universitate. Fara sa ma acuze mi-a reamintit întreaga tarasenie, mi-a atasat contractul scanat si toate dovezile ca mi-a platit, precum si un necesar de materiale pe care i-l datoram.
Mi-ar fi fost oarecum simplu sa-i dau cu flit. Numai ca mie mi-a venit sa intru în pamânt. Am vorbit cu una din companiile din zona care se ocupa de acoperisuri – ironia sortii a facut sa fie chiar una din principalele concurente pe vremea cînd ma ocupam cu afaceri – si le-am transferat banii prin MoneyGram. Iar aia au trimis o echipa împreuna cu materialele necesare si i-au terminat lucrarea. Între momentul cînd omul mi-a scris si cel în care muncitorii s-au dat jos de pe casa lui au trecut 10 zile. Motiv pt care clientul respectiv a ramas foarte multumit. Iar faptul ca aceasta lucrare a fost terminata chiar de unul din fostii mei concurenti din zona arata ca o concurenta facuta corect, fara faulturi si suturi sub centura, poate oferi beneficii pe termen lung. Respectul reciproc era înca prezent la mai mult de doi ani de cînd ma retrasesem din afaceri.
Prin iarna lui 1996 construiam un pod, undeva în Moldova si ca orice sef de santier în Romania, aveam foarte mult timp liber, pentru ca muncitorii stiau mai bine ca mine ce aveau de facut. Asa ca ma retrageam în baraca mea de metal neizolata si ma încalzeam la gura sobei care scotea un fum înnecacios, citind din operele nemuritoare ale lui Vladimir Tismaneanu. Pe vremea aia nu stiam ca va ajunge sa-l apere cu pieptu-i de arama pe Matroz, asa ca n-aveam de ce sa-l privesc câs. Iar scrierile lui mi se pareau interesante. Una din frazele care mi-au ramas în minte, venea dintr-o carte care trata ‘’Glastnost si Perestroika’’. Nu-mi amintesc exact citatul, dar ideea era urmatoarea :
‘’Cei care vor profita primii de caderea Statului Sovietic va fi Intelighentia, esalonul doi al Partidului Comunist Sovietic. Acele fete necunoscute marelui public, dar cu relatii întinse în KGB. Ei vor face miliarde de dolari într-un stat slab si fara legi, dominat de coruptie. Dar odata averile facute, vor încerca sa si le consolideze pe cai legale. Abia atunci statul va deveni puternic, cînd acei miliardari se vor uni si vor promova legi care sa le protejeze averile. În acest mod, ei vor deveni cinstiti si averile lor corecte. Iar mostenirea lasata copiilor lor va fi inatacabila pe cai legale’’
Dincolo de sentimentele de oarece dezgust pe care îl am astazi fata de Tismaneanu, fiu de mari comunisti care tine lectii de anti-comunism, trebuie sa recunosc ca omul are viziune si cunoaste. Cartea pe care o citeam, fusese tiparita în 1994 înainte de razboiul de separare al Ceceniei si intr-o perioada în care Federatia Rusa era condusa de Boris Eltin iar oligarhi rusi ca Berezovsky, Hodorkovsky, Smolensky sau Fridman nu aparusera înca.
În anii ce au urmat, citatul asta din cartea lui Tismaneanu mi-a venit în cap în mod repetat de cîte ori am auzit de privatizari frauduloase în Romania si în timpul ultimei campanii electorale cînd Basescu acuza mogulii de toate relele posibile. Caci numai un orb n-ar vedea ca respectivii moguli au ajuns în urmatoarea faza, cea în care încearca sa-si protejeze averile. Ceea ce nu-i neaparat rau, dar este spectaculos. Mai ales prin prisma textelor lui Tismaneanu.
Eu nu sînt prieten cu moguli. Dar am prieteni care sînt milionari. Nu neaparat multi-zeci sau sute milionari, dar nimeni din jurul lor si nici chiar ei însisi nu neaga ca sînt milionari. Spre deosebire de moguli cu care nu am contacte personale ca sa pot sa fac comparatie, am observat la prietenii mei milionari o alta faza, la fel de spectaculoasa ca cea de protejare a averilor prin lege.
A început sa le fie frica de moarte!
Nu râdeti, ca nu-i de râs. Nu pun în discutie modul în care oamenii au facut avere. Unul a facut afaceri cu petrol si a calcat embargoul cu Iugoslavia, altul a manipulat bonuri de compensare si energie – pe vremea PSD-ului s-au facut averi uriase din compensari, mai ales ca toata economia era în blocaj si numai ‘’initiatii’’ stiau si puteau s-o deblocheze, contra unor comisioane fabuloase. Un al treilea a câstigat 5 milioane numai pt ca si-a vândut fabricuta si terenul pe care îl detinea unui lant de mall-uri care a darâmat-o si a trântit acolo unul din cele mai mari complexe comerciale din Moldova.
Pâna prin 2008 la început, toti faceau bani cu doua mâini. Cei care au înflorit pe vremea PSD, au rupt norii pe vremea PNL. Pt ca erau deja în bloc-starturi. La fel ca mogulii lui Basescu, care si-au marit averea de cinci ori în timpul mandatului lui El Capitan. Dar cu niste costuri. Sanatatea! Stressul era atât de mare în mijlocul acestei economii cu picioare de lut, riscul de a fi înghitit de un peste mai mare si de pierdere a averii atât de prezent, încât respectivii s-au ales cu niste boli pe fond nervos. Atacuri de panica, pre-infarct, boli de piele, boli ale aparatului respirator, etc.
N-a murit nici unul, dar am remarcat de prin 2008 încoace ca a început sa le fie frica sa nu cumva sa moara si sa nu poata sa se bucure de banii pe care i-au strâns. Motiv pentru care au lasat-o mai moale cu implicarea în afaceri, au delegat la oameni de încredere – rechini tineri care abia asteapta sa le ia locul – o mare parte din conducerea acestor afaceri si au început sa-si dedice tot mai mult timp lor însisi. S-au abonat la reviste medicale, manânca din ce în ce mai sanatos si chiar au apelat la diete. De cîte ori vorbesc cu ei, sînt ba la Paris, ba la ski în Austria, ba în Thailanda la soare. Iar e-mailurile lor sînt pline de învataminte ‘’safe’’ pentru sanatate. Nu mai beau pâna cad sub masa, nu mai pierd noptile, nu mai manânca ca porcii numai mâncaruri grase. Unul chiar s-a mutat în sudul Frantei de tot si nici macar nu mai face afaceri în Romania. Si-a cumparat o vie mai mica si s-a facut vinicultor si-mi trimite odata pe luna mailuri instructive despre binefacerile vinului rosu, asa cum le-a învatat si el de pe la francezii din zona.
Pur si simplu, unii milionari au început sa aprecieze viata!
Un sfert din barbatii din clanul din care ma trag sînt sau au fost ofiteri în armata romana. În cele trei armate: de uscat, aviatie si marina militara. În toate armele posibile: geniu, tancuri, intendenta, etc. Doar în radiolocatie familia mea nu avea nici un reprezentant. Printr-un ciudat joc de împrejurari, am ajuns sa fiu eu reprezentantul respectiv. Cu gradul de locotenent în rezerva. Ma amuzam cînd eram mai tanar, spunand ca daca începe un razboi cu ungurii, tara este pe mani bune caci familia lui Stash este împrastiata în toata Armata Romana, la toate armele. De unde rezulta foarte clar de ce romanii plaseaza Armata Romana în varful unui top al încrederii.
În mod normal, pentru ca am facut armata dupa facultate, ar fi trebuit sa ajung într-o unitate de geniu. Pentru ca sînt, nu-i asa, un geniu! Numai ca toate locurile de genii erau luate de alti romani, asa ca în marea lui marinimie MApN a considerat ca în calitate de constructor ma potrivesc mai bine într-o unitate de radiolocatie – radare, pentru aia care nu cunosc termeni militari – prin excelenta una bazata pe chestii electronice. Unde m-am potrivit ca nuca în perete, dar în acelasi timp am petrecut una din cele mai misto perioade din viata mea. Fiind o scoala de ofiteri si totodata sediul Statului Major al Aviatiei Militare, colcaia locul de generali si colonei. Densitatea pe metru patrat era ceva de speriat. Seful unitatii era Croitoru parca, cel care avea sa ajunga Seful Statului Major al Armatei sau ceva în genul asta.
Lupta dintre noi, civilii care faceam armata fortati le legile din 97 sau 98, si vajnicii ofiteri ai Armatei a fost de la început inegala. Comandantii nostri de serie erau niste baietandri abia iesiti din scolile de ofiteri, cu varste între 21 si 23 de ani. Noi, aveam între 24 si 27 de ani, cu niste ani de experienta deja în spate. Au fost macelariti, saracii de ei. Au cazut toti la datorie în fata glumelor nostre, a tupeului si a artei cu care reuseam sa ne lipim de cate un general ca sa-l ajutam sa-si scrie lucrarile pentru facultate, ca sa scapam de corvoada sau de serviciul de planton.
Caci aici vroiam sa ajung, dragilor. La cum au reusit unii din generalii armatei romane sa ajunga generali. Pe vremea cînd faceam eu armata, era o lege în Romania care spunea ca un militar de cariera nu poate spera la o functie de conducere sau la o promovare, decât daca are studii civile universitare într-un anumit domeniu. Juridic, economic, management sau administratie locala. Pe cale de consecinta, majoritatea ofiterilor armatei de la locotenent la general erau înscrisi la cursurile vestitelor facultati de Drept de la Universitatea din Giurgiu, la sectia de management de la Universitatea din Topoloveni sau Facultatea de Economie din Turnu Magurele. Unde predau si mai vestiti profesori universitari care îsi luasera doctoratele cu niste spagi împinse la Universitatile Dunarea de Jos si Alba Iulia.
Desigur, în fata unor asemenea universitati de renume, bietii de noi ne simteam umili si mici. Caci noi nu aveam diplome decat de la necunoscutele universitati din Iasi, Bucuresti, Cluj, Universitatea din Torino sau Sheffield University din Marea Britanie. Vasta experienta a profesorilor universitari care predau cursuri ofiterilor armatei romane nu se putea compara cu stagiile fara importanta la catedra universitatilor din Berkley, Toronto sau Kyoto ale fostilor nostri profesori. Moment în care, vazandu-ne coplesiti de importanta studiilor pe care le efectuau coloneii si generalii de la Statul Major al Aviatiei, acestia ne-au luat sub obladuirea lor scotandu-ne de la serviciile de garda sau de la instructie si transformandu-ne în niste ordonante personale care se le scrie lucrarile si temele semestriale pe care le aveau de înmanat profesorilor lor, împreuna cu o eventuala damigeana de vin si un miel mai fraged. Daca o sa va mirati cînd o sa va spun ca examenele se dadeau prin corespondenta si ca noi eram aia care completam formularul de raspuns si practic dadeam examenul în locul ofiterilor, o sa va tai urechile!
Eu si unul din cei mai buni prieteni ai mei – care era si el în armata cu mine – eram constructor si respectiv producator de televiziune si nu prea le eram de folos generalilor la cursurile de economie, juridc sau ce naiba mai faceau ei. Dar pentru ca eram amandoi docti în limba engleza, ne-a luat un sef de serviciu pe langa el sa-i traducem din engleza în romana si sa scriem traducerea pe un calculator a unui document secret privitor la un radar american pe care urma sa-l cumpere armata romana. Nu pot sa va spun mai multe despre asta, caci dupa aia ar trebui sa va ucid ca sa pastrez secretul!
Si-am tradus. Si-am scris. Si-am tradus si mai mult. Si-am scris de ne dureau degetele. Si pe masura ce se apropia sfarsitul perioadei de armata, scriam din ce în ce mai mult, caci trebuia sa terminam afurisitul de document înainte de liberare. Si în plus, cu cât ne apropiam mai tare de capat, cu atat colonelul care spera la gradul de general ne scotea mai rar de la corvezi sau instructie. Asa ca am lungit-o exact pana în ultima zi cînd am terminat de tradus documentul.
Cu o saptamana înainte de terminarea armatei, am fost avansati la gradul de sublocotenet dupa ce ne-am dat examenele de rezistenta fizica, tactica, istorie militara si alte chestii. Dupa care, avand exact acelasi grad cu comandantii nostri de serie si fiind în plus comandant de pluton – v-am spus ca am fost sef toata viata mea, n-ati vrut sa ma credeti – am mers împreuna cu niste baieti de încredere în camera ofiterilor ca sa scriem livretele militare. Da bai, eu mi-am scris propriul livret militar si pe al altor colegi. Asta pentru ca Armata e o zona crepusculara în care se întampla asa, niste chestii, pe care civilii ca voi n-au de unde sa le stie.
Si nu doar ca am scris livretele. Trebuia sa scriem si recomandari. Caci nimeni nu pleca din armata fara recomandari care sa te ajute mai tarziu sa-ti gasesti job. Chestie care ma facea sa rad cu lacrimi, toti colegii fiind oameni care veneau deja din industrie si aveau joburi. Ba unii aveau chiar firme. Asa ca am început sa ne gandim ce sa scriem pe recomandarile alea. Si astia, ofiterii de cariera, ziceau Nu-i scrie lu’ ala de bine, ca ne-a facut zile grele si l-am bagat chiar si la bulau!. Si noi le ziceam Cui îi pasa ce scrii tu în recomandarea asta? Ultima data cînd am verificat se gasea hartie igienica la magazine! Iar ei se enervau, frate, adica cum sa radem noi si sa luam la misto aceste deosebite recomandari care urmau sa ne ajute în cariera? Si ne-au ajutat, adevarul e. Absolut toate firmele la care am lucrat au vrut sa stie ce scrie pe recomandarea din armata si noroc ca o aveam ca altfel cine stie ce s-ar fi ales de mine! NOT!
Disclaimer : Acest articol e inspirat de scandalul în care seful Spitalului Militar Central este acuzat de niste chestii legate de studii precum si de modul în care a urcat, dragul de el, de la gradul de plutonier la general de brigada, pe timp de pace – ca daca era razboi era de înteles, în doar 19 ani de cariera. Vedeti articolul din Cotidianul aici. Si apropo, daca vreodata vreun ofiter superior o sa va fluture în nas o diploma universitara civila, luati-o cu un graunte de sare. În marea majoritate a cazurilor sînt niste pitule fara valoare care doar l-au ajutat sa urce mai sus, mai repede. Mai putin curat si înmiresmat, dar asta nici nu mai conteaza.
Citeste si prima parte
Dupa înca o perioada, am realizat ca platesc prea mult pe transport. Am cumparat mai întai un IVECO, apoi o duba FIAT parca, apoi o dacie Papuc care s-au alaturat masinilor pe care le aveam deja. Am început sa investesc în utilaje cu care sa fac anumite elemente pe care le cumparam si mi-am dat seama ca pot sa le vand cu adaos de 100% chiar daca erau ieftine. Era ca si cu dopurile de plastic. Cine-si bate capul ca un dop costa 1 cent? Cum cine? Aia care cumpara un million de dopuri. Daca-i costa o suta de dolari un milion de dopuri si le vand apoi cu un cent dopul vor avea profit brut de 900 de dolari. Raportat la pretul unui dop, e caca-maca. Raportat la un tir de dopuri, iaca sînt niste bani. Rulajul marfii este cheia succesului!
Apoi am început sa investesc în publicitate în presa locala. Firma ajunsese destul de marisoara, aveam clienti peste clienti dar eu deja nu mai aveam timp sa stau de vorba cu ei. Eram atat de ocupat cu proiecte mari, investitii ANL, sali de sport – va amintiti de salile de sport ale lui Nastase, right ? – încat cand omul ala cu care am facut prima afacere, aia care m-a saltat de la zero barat, a vrut sa cumpere de la mine materiale pentru o a doua casa, n-am mai avut timp de el. L-am invitat la mine la firma si am lasat un coleg sa discute cu el. Relatia devenise impersonala, era strict business!
Toata ziua eram ba la telefon cu sponsorul echipei locale de fotbal, ba la întalnire cu liderul PNL local – apropo, pana si sediul PNL din orasul respectiv a fost renovat de firma mea si penelistii chiar mi-au dat banii, nu ca rahatii de PSD-isti care se asteptau mereu sa le fac gratis – ba eram plecat prin tara, ba eram prin strainatate la furnizori.
Si desi oamenii încercau sa discute cu mine personal – mereu a fost problema asta în Romania, oamenii vor sa cumpere numai daca discuta cu patronul firmei în persoana, cred ca-i chestie de ego – nu mai aveam timp de ei. Eram prea busy, prea tare pe felia mea de clienti majori ca sa mai discut cu persoane fizice. Doar cate un nume greu din orasul ala – sa zicem presedintele Tribunalului sau patronul nu stiu carui trust de constructii – mai aveau dreptul sa ma vada la ochi si sa negocieze direct cu mine.
Dar aerul poate fi prea tare la înaltime! O combinatie misto de teapa majora data de oameni apropiati ai PSD-ului, combinata cu conditii economice nashpa – Base si cu trupa lui de demisionari si luzari nu ajunsesera înca la putere – cu mariri de preturi la furnizori si cu lupte concurentiale sangeroase pe piata, m-au facut sa realizez usor, usor ca nu pozitionasem firma suficient de bine încat sa treaca prin furtuni economice sau perioade grele. Si ca, ca orice firma care depinde aproape exclusiv de abilitatile patronului, nu face nici cat o ceapa degerata daca seful isi ia mana de pe ea. Nu investisem în proprietati, nu aveam active, nu rulam stocurile suficient de repede, aveam bani blocati în marfa, începusem sa recuperez banii din piata tot mai greu, toate echipele mele de montaj de fapt nu erau ale mele caci le externalizasem si baietii prinsesera gustul banului, masinile nu erau platite integral and so on. Primisem oferte de preluare de la firme mai mari dar cand se uitau mai atent prin acte realizau ca totul este un one-man show si nu se baga nimeni. Eventual îmi propuneau sa ma duc la ei ca director de dezvoltare sau tehnic.
Ce m-ar fi putut scoate din rahat? Gasirea unei solutii la o problema clasica: cu cat o firma creste artificial, cu cat devine mai mare si îsi matura concurentii prin expansiune si nu prin politici pertinente de vanzari, cu atat devine mai rigida. Observati va rog diferenta : la început eram foarte flexibil. Ma duceam la clienti, le ascultam nevoile, ma pliam foarte rapid pe cererile lor. Le gaseam solutiile la nevoile lor si aveam timp sa identific aceste nevoi!
Pe masura ce firma a crescut am devenit inflexibil. Ma durea undeva ca pierd un client mic. Un stranier sau un capsunar care-si facea si el o casa. Cine plm mai avea timp de el cand eu renovam Muzeul de Istorie sau Tribunalul? Cine mai are timp s-o frece la o cafea cu un Gigi cu palmele crapate de atata munca în Italia, cand eu aveam întalniri cu presedintele Consiliului Judetean? Eram mare, bai, n-aveam timp de graunte din astea!
Si de acolo mi-am tras-o! Pentru ca oamenii astia simpli care-si faceau si ei case, veneau mereu cu banii cash. Plateau la timp si erau cu bun simt. Stateau rabdatori în anticamera pana grandomanul din mine îsi facea timp sa stea de vorba cu ei. Intrau cu palaria în mana în birou si se stergeau pe picioare sa nu cumva sa lase urme pe parchetul nepretuit din biroul lui subsemnatul si cand îmi ridicam ochii din calculator si le fluturam cu mana în sila sa se aseze, veneau si se asezau pe un colt de scaun sa nu cumva sa deranjeze. Ma luau cu « Sa traiti, domn’ director! » si cu « Domn’ inginer! » si mie mi se parea normal sa-i tutuiesc desi erau oameni mai în varsta decat tata. Da’ eu eram cineva, iar ei nu!
Apoi ma duceam în birou la pularaii aia de pesedisti si ma faceam pres în fata lor ca sa pot sa-mi recuperez banii pe marfa cu care construisera cartiere întregi în Moldova. Iar ei ma amenintau cu vizite inopinate de la Fisc sau de la Inspectoratul în Constructii. Îmi dictau conditii în care aveam dreptul sa vand în anumite zone. Sau îmi spuneau în fata cât la suta din suma ce-o aveam de recuperat trebuia turnata în conturile PSD-ului, daca vroiam sa mai vad ceva din ei. Oh, da! PSD-ul epocii lui Nastase si Ilici mi-a lasat niste amintiri atat de negre si de grele, niste sechele atat de personale si de greu de sters încat voi fi anti-PSD toata viata mea chiar daca s-ar transforma în partid de gagici! Ceea ce e posibil sa se realizeze.
În ziua cand niste “baieti destepti” mi-au oprit o suma mare în conturile lor sau ale partidului – nu mi-e clar nici pîana în ziua de azi – am luat decizia sa lichidez totul si sa plec în Canada. În timp, toti cati lucram în firma aia ne-am carat care încotro: Olanda, Canada, SUA sau Italia. Bizar, dar nici macar unul n-a mai ramas în Romania!
Si ia ghiciti ironie! PSD-ul s-a întors la putere! Ah, ce verde mi se pare iarba din Canada zilele astea!
- Sfarsit -
Prin 2000 mi-am deschis o firmulita în Romania, împreuna cu înca un prieten. Tocmai plecasem dintr-o mare companie din domeniul constructiilor si pentru ca aveam impresia ca ma pricep, am zis sa intru în afaceri. Aveam ceva relatii, aveam ceva know-how si în mod cert aveam multa ambitie, putere de munca si entuziasm. Am început de la zero absolut. Am împrumutat Dacia din 1982 de la taica-miu si aia a fost masina mea de firma. Am închiriat un apartament la parter într-un bloc într-o zona mai nasoala din oras si ala a fost sediul meu de firma. Cu 100 de marci germane care era capitalul social depus am cumparat facturi si stampila si alte rahaturi administrative si am început sa umblu dupa clienti. Aveam ceva bani pusi deoparte din ultimile doua salarii si aveam o idee destul de clara de unde trebuie sa încep.
Un amic bine înfipt m-a bagat pe felie cu un prosper om de afaceri, care avea o fabrica de mobila si lucra numai pentru export în Germania. Tocmai îsi facea casa si amicul meu s-a gandit sa-mi fixeze o întalnire cu el, ca sa-l conving sa foloseasca materiale de constructii performante si abia intrate pe piata romaneasca. N-aveam bani nici sa trec strada si singura mea sansa era sa-l conving sa cumpere materialele cu plata în avans, caci eu nu aveam credit la furnizorul meu, avand firma abia înfiintata. Ma rog, aveam credibilitate ca om dar ca firma eram nimeni, vai de pielea mea! Daca clientul ar fi fost de acord, urma sa retin comisionul meu si sa trimit restul de bani la furnizor iar ala trimitea marfa direct la santier. Pe vremea aia era posibil sa faci afaceri daca aveai cap si îti sufla vantul prin buzunare. Nu-ti trebuiau masini, nu-ti trebuiau angajati, nu-ti trebuia decat o idee. Astazi nu mai este posibil caci deja este prea tarziu!
Zis si facut, ma îmbrac la patru ace si ma sui în Dacie gata de întalnire. Omul era ocupat, asa ca m-a rugat sa ma duc la el la birou. M-am lasat convins desi în realitate eu nici n-aveam unde sa-l chem si daca ma vedeam cu el la vreun restaurant nu era bine, caci si-ar fi pus întrebari asupra seriozitatii mele si securitatii banilor lui. Am lasat masina la colt si am mers pe jos la el sa nu vada gioarsa lu’ taica-miu. Am intrat în birou, i-am facut o prezentare profi, am avut raspunsuri pertinente la toate întrebarile, probabil ca aveam si o fata din aia care inspira încredere, stiam sa vorbesc – cunosteam produsul ca pe buzunarul meu – asa ca omul a batut palma. A scos echivalentul a cinci mii de marci cash dintr-un sertar si mi i-a dat de i-am bagat în geanta cu care eram. I-am taiat o chitanta si asta a fost toata vanzarea!
Cand am ajuns acasa, am rasturnat purcoiul ala de bani pe pat si m-am uitat la el fara sa-mi cred ochilor. Un om care nu ma vazuse în viata lui, îmi pusese în mana cinci mii de marci în urma unei discutii în care-l convinsesem ca solutia mea e cea mai buna. Si omul nu era mafiot sau spagar. Chiar era un fabricant de mobila care muncea din greu pentru fiecare ban pe care-l facea. Mi-am jurat ca o sa-i fac o lucrare de sa stea matza în coada, pe care s-o pot folosi ca reper în vanzari viitoare.
A doua zi am trimis banii la furnizor, minus partea mea si în doua saptamani marfa a fost la santier. De montat a montat-o tatal prietenei mele de atunci – actuala mea sotie – cu o echipa de-a lui, ca sa-mi dea o mana de ajutor. I-am platit oamenii din partea mea de bani si mi-a ramas un beneficiu net echivalent cu salariul pe o luna pe care l-as fi luat ca angajat.
Daca am vazut ca merge, am început sa umblu dupa clienti de dimineata pana seara. Santiere, case luate la rand, manageri de firme sau companii de constructii. Mereu la ei la birou, la ei acasa, la ei pe santier. In doi ani, am crescut ca firma destul de mult. Dupa un timp, pentru ca vanzarile se miscau foarte bine, am realizat ca nu pot avansa decat daca investesc în imaginea mea si în firma. Am închiriat un sediu comercial care ma costa de ma usca dar era într-una din cele mai circulate zone din oras, am închiriat un depozit pentru marfa cu acces rapid la sosele nationale, am început sa import marfa direct din strainatate la un pret cu pana la 40% mai ieftin, am externalizat serviciile dand afara 50 de montatori si obligandu-i sa-si faca firme de prestari servicii care sa lucreze pentru mine, am început sa-i platesc la metru patrat ca sa nu plece în Italia si Spania si treaba mergea de bubuia. Dar eu castigam în continuare acelasi salariu pe care l-as fi castigat daca eram angajat. Pentru ca totul mergea în firma la cheltuieli, investitii si dezvoltare si mai putin la dividende.
Ultima parte poate fi citita AICI
