O promisiune

Dragă mămico,

Ïntr-o seară cînd a venit taticu acasă, l-am rugat să-mi împrumute niste bani, pe care am de gând să-i înapoiez cînd voi fi mare. Cu acei bani, l-am rugat să-ti faca un cadou frumos din acela care stiu că-ti place tie si să ti-l dea cu ocazia împlinirii a patru luni din ziua cînd m-ai adus pe lume. Cu mâna lui am scris aceste rânduri, ca eu încă nu pot scrie. Poate odată o sa-l ajut si eu să scrie … că doar asa se ajuta oamenii între ei. Eu n-am citit cartea dar promit ca am s-o citesc cînd voi fi mare. Pâna atunci, sa o citesti cu placere, mămico!

Asa i-am scris mamei acum 37 de ani. Cu mâna tatalui meu. Si mi-am tinut promisiunea. Aceea ca voi citi cartea, cînd voi fi mare. Ïntre timp, tatal meu a îmbatranit iar eu nu sînt lânga el ca sa-l ajut sa scrie asa cum m-a ajutat el, demult.

Ïn fiecare an de ziua mea ma gândesc la parintii mei. Care sînt niste oameni extraordinari! Iar amintirile de genul acesta si viata pe care mi-au oferit-o sînt cel mai frumos cadou pe care mi l-au putut face.

Amintiri despre Ceausescu, sau cum le-a cazut romanilor Zidul Berlinului in cap

Tocmai am terminat de citit o carte pe care v-o recomand cu caldura si voua, despre cum a cazut comunismul in Europa de Est in 1989. Se numeste “The Year that Changed the World” si este scrisa de Michael Meyer, fost corespondent al saptamanalului Newsweek pe Europa de Est in acea perioada, actualmente scriitor de discursuri pentru Ban Ki-moon.

Meyer este ultimul ziarist american care l-a vazut pe Ceasca in viata, in vara lui 1989. El povesteste cum a decurs interviul cu Geniul Carpatilor, care debita prostii ca un patefon stricat, exact ca in discursurile interminabile de la televizor. Intrebat de cei de la Newsweek de ce e penurie de alimente in Romania si toate magazinele sunt goale, Ceasca a scos una tare de tot, mintind de la obraz ca de fapt e mancare din belsug, dar e tinuta in magaziile magazinelor sa nu se strice!  Adica, teza ca el nu stia ce se intampla, era invalidata de faptul ca mintea ca un porc.

Meyer, evident plictisit de aberatiile bolborosite de Ceausescu, a inceput sa se uite la detalii, caci el statea pe un scaunel iar Ceasca pe un tron, undeva la Snagov. Iar detaliul care i-a atras atentia ziaristului, stand ceva mai jos decat Ceasca, a fost ca piticania din Scornicesti avea niste testicule uriase pentru un om atat de scund, testicule care-i atarnau grotesc pe cracul stang al pantalonilor prezidentiali, fiind foarte vizibile prin materialul gri deschis.  Americanul a ramas uimit. Poate ca a inteles ulterior ca fara asemenea boase, Ceasca nu ar fi reusit sa f… un popor intreg vreme de 25 de ani.

Mai departe, Meyer povesteste ca, dupa interviu, fotograful de la Newsweek l-a luat pe Ceasca sa-l pozeze pentru revista (cumva, am gasit poza respectiva pe Internet; desi nu putem vedea si dotarile de subsol ale liderului, nu stim de ce-si tine mainile impreunate), pe un ponton de lemn pe malul lacului Snagov si, cand il aranja americanul sa-i apara profilul mai semetz, Nea Nicu s-a dezechilibrat, a falfait din maini si pentru o clipa, toata suflarea, servitori, garzi, ziaristi, au crezut ca Danubiul Ganditor se va prabusi in apa. Nu a fost sa fie. Pacat, ne-ar fi scurtat si noua chinurile cu vreo patru luni.

Dincolo de aparente

Liviu se obisnui repede cu viata studenteasca. Traiul în comun în care fiecare facea ce-l taia capul fara sa-l întrebe pe celalalt, lipsa controlului parintesc si libertatea salbatica din anii aceia în care toate chingile comunismului se rupsesera, priau caracterului sau oarecum singuratic. Se obisnuise repede, poate mult prea devreme cu stilul profesorilor si învatase rapid ca doar seminariile si sesiunea de exemene erau cu adevarat importante. La cursurile la care obisnuia sa lipseasca se descurca sa faca rost de notele de curs de la alti colegi. Avusese întotdeauna un nas fin cînd venea vorba de oameni si reusea cu o abilitate iesita din comun sa se împrieteneasca cu cei care i-ar fi fost de folos. Si în acelasi timp, spre deosebire de multi dintre colegii sai, reusea sa evite încurcaturile. Poate ca simtul de disciplina inoculat de mic de catre tatal sau, ofiter de cariera, îl ajuta. Sau poate ca libertatea brusc câstigata îi modelase caracterul si firea lui ambitioasa iesise la iveala.

Se împrietenise la catarama cu Razvan, un ochelarist lungan si slabanog care purta mereu parul tuns scurt, periuta, ce statea la doua camere distanta, pe acelasi palier cu el.  Provenea dintr-o familie fara multe posibilitati materiale, asa ca era nevoit de multe ori sa poarte hainele ramase de la fratii sai mai mari. De acasa primea pachet cam odata la trei luni asa ca baza era bursa de merit pe care o castigase din prima zi în urma mediei cu care intrase la facultate. Era un student constiincios care era prezent mereu la ore, chiar si la cele mai neînsemnate cursuri la care profesorul se întampla sa uite sa vina si era de multe ori înlocuit de vreun asistent. Liviu simtise ca prietenia cu Razvan putea sa-i aduca beneficii. Nu-i era prea clar ce fel de beneficii si nici nu stia daca era atras de catre ochelarist pentru ca era baiat destept sau pentru ca era evident ca facea nota discordanta cu ceilalti studenti. Se multumea sa constate ca se simte în largul lui cînd era cu lunganul si asta-i era de ajuns.
- Razvane! A sosit dulceata de capsuni de la maica-mea, e timpul sa o punem de clatite!

Tipul era înnebunit dupa clatite si Liviu vazuse ca poate folosi asta în favoarea lui. Asa ca obisnuia odata pe saptamana sa mearga la el în camera, cînd ceilalti colegi ai acestuia erau plecati prin oras sau în caminele de fete sa-si vada iubitele, si sa faca clatite pe resoul improvizat. Faceau compozitia într-o oala de ciorba, folosind de multe ori apa în loc de lapte si dupa doua ore de munca aveau în fata lor un munte de clatite calde care asteptau sa fie mâncate. Cu dulceata de capsuni într-o mâna si cu berea în cealalta - tratatia lui Liviu, de fiecare data - se îndopau pâna nu mai puteau sa se ridice de pe paturi.
- Bai, face maica-ta o dulceata…Mmmm! As manca-o goala. Dulceata, despre asta vorbesc! se scuza încurcat Razvan.
- Da, stiu ca despre asta vorbesti! Uite, îti las tie borcanul asta, mai am înca doua la mine în camera.

Desigur, Liviu  nu lasa nici o fapta buna fara rasplata. Razvan trebuia sa-i furnizeze în contrapartida rezultatele la seminarii sau rezolvarea la proiectele de semestru, pe lânga cursurile obisnuite. Simion se mira întotdeauna de calmul colegului lui înainte de examene
- Cum dracu faci de ai întotdeauna rezolvarile corecte? Brotacu obisnuieste sa faca subiectele cu o ora înainte de examen, n-aveai de unde sa le stii! se înciuda Simion.
- Magie! raspundea senin Liviu. Prefera sa nu le spuna ca are rezolvarile de la Razvan, care ca pregatire pentru examen rezolva toate problemele de la seminarii. De altfel, ochelaristul era considerat un student eminent de catre ceilalti, însa un anti-social cu care aproape nimeni nu vroia sa aiba de-a face.

Însa Liviu nu rata niciodata ocazia de a-si creste influenta în cadrul grupului. Obisnuia sa-l lase pe Simion sa copie de la el chiar în timpul examenelor dupa ce în prealabil îl perpelea la foc mic, refuzand sa-i sopteasca raspunsurile. Daca se întampla ca cei doi sa se afle pe rânduri si  subiecte diferite, spre sfarsitul examemului dupa ce pe Simion îl trecusera toate apele, îi pasa o ‘’servita’’ care-l scotea din bucluc pe ultima suta de metri. Si chiar daca supraveghetorul de examen semna foile, ca sa împiedice folosirea acestor ‘’servite’’, Simion avea timp sa copie repede subiectul si sa iasa basma curata. Numai în ziua cînd în disperare de cauza si lipsa de timp, Simion copiase semnatura profesorului pe servita si i-a înmanat-o zâmbind candid asistentului care-i supraveghease, Liviu a simtit ca înnebuneste.
- Cretinule! Cum ai putut sa dai servita mea profesorului? urla furibund. Nu-ti dai seama ca ne-ai futut pe toti daca se prinde ca nu-i scrisul tau? O sa-si dea seama ca-l servim si ne trimite pe toti în re-uri, boule!
Simion era suspect de relaxat. Tragea din tigara cu nesat si se uita interesat la valatucii de fum carora încerca în zadar sa le dea o forma.
- Nu te mai da cu curul de pamânt ca o fata mare! N-o sa-si dea seama ca l-am servit. Doar nu-ti închipui ca are el timp sa se uite peste gogomaniile scrise de noi. Normal ca o sa-l puna pe asistent si ala-i aproape de-o vârsta cu noi. Chiar daca se prinde, n-o sa faca scandal, e de gashca. Relax!

Liviu îsi înghiti cu greu sudalmile care-i veneau pe buze si strangând din pumni se jura sa nu-l mai ajute pe Simion vreodata. Asa ceva pur si simplu nu se face! se gândea el nervos. Vezi daca-s prost si-l ajut? Sa-l bag în ma-sa! îl înjura pe muteste, multumindu-se doar sa-i arunce niste priviri care daca ar fi fost lasere, l-ar fi facut pe Simion franjuri. Pâna la urma nu se întampla nimic si toata lumea scapa basma curata. Simion avusese dreptate, asistentul nu spusese nimic, nici macar nu erau siguri ca sesizase neregula.
- Ai scapat de data asta, îl ameninta el pe colegul lui. Daca se repeta, ai sa te descurci singur, bulangiule! N-ai onoare, ai fi în stare sa ma dai în gît numai sa treci examenul! Dar stia ca va continua sa-l ajute pe Simion. Avea nevoie de el. Tatal lui, director al unei fabrici de mobila renumite, le adusese un aparat video si un televizor color sport. Simion obisnuia alaturi de colegii lui de camera sa organizeze nopti de vizionare de casete porno în camera lor de camin, taxandu-i cu cîte 10 lei pe participanti. În timpul saptamanii le tinea acasa la o matusa de-a acestuia de frica sa nu le fure careva si le aducea doar la sfarsit de saptamana. Jumatate din banii stransi din noptile de vizionare de casete îi împartea cu colegii lui de camera, ca sa le aline disconfortul de a-i alunga sa doarma prin alte camere sau pe la iubitele lor din alte camine.

Liviu nu era ceea ce am putea numi, un student cu dare de mâna, însa geanta saptamânala plina cu mâncare primita de acasa, banii de buzunar de la tatal sau, bursa studenteasca si veniturile din vizionarea de casete îi ofereau o oarecare libertate financiara fata de majoritatea colegilor lui. Nu ca i-ar fi trebuit multi bani de buzunar. Debutul anilor ‘90 adusesera cu ei o perioada de înflorire a vietii studentesti cum nu mai fusese niciodata în Romania si care avea sa se termine din pacate odata cu schimbarea regimului iliescian. Grevele se tineau lant ceea ce ducea la suspendarea regulata a cursurilor spre bucuria baietilor care o tineau numai în bairame în camerele de camin. Bursele studentesti se acordau cu usurinta, marea majoritate a studentilor beneficiind de acestea, fie ele de merit, sociale sau particulare. Sumele de bani primite sub forma de subventie de la stat erau consistente si indexate regulat, ajungând adeseori pentru patru week-enduri pe luna în clubul disco din complexul studentesc si consumatia de rigoare, care era alcatuita dintr-o sticla de Grasa de Cotnari si o Tropicana cu paiul.

Într-una din aceste nopti fierbinti de vara petrecute în clubul al carui client fidel devenise, o cunoscu pe Malina.

***

Citeste si prima parte: O dimineata de octombrie

O dimineata de octombrie

Usa camerei se izbi cu putere de perete si Jipa navali în camera de camin ca o vijelie.
- Treziti-va, coardelor! Aveti curs cu Brotacul, va beleste daca lipsiti!
Brotacul era profesorul de mecanica de la facultate. Spre deosebire de alti profesori carora nu le prea pasa daca studentii erau sau nu prezenti la cursuri, Brotacul tinea mortis sa aiba toti studentii în sala de curs. O conditie obligatorie pentru ca un student sa fie acceptat la examenul semestrial era sa aiba 90% prezenta la curs si 100% la seminarii. Doar cativa reuseau performanta asta, restul trebuiau sa negocieze cu profesorul si de obicei rezolvau problema cumparand una sau doua carti publicate sub semnatura acestuia. Porecla i se tragea de la statura mica si rotofeie marcata de fata de buhaita si ochii bulbucati, care-l facea sa aduca cu un broscoi dupa cum se exprimasera cateva studente îngrozite ca trebuiau sa îi suporte avansurile.
- Du-te ma, naibii, si lasa-ma sa dorm! se auzi o voce somnoroasa dintr-unul din paturile ocupate.
Camera de camin fusese conceputa pentru doua locuri însa afluenta mare de studenti si goana dupa finantare a facultatilor in anii de dupa schimbarea regimului comunist în Romania facea ca orice loc sa fie folosit. Decanatul ordonase ca în fiecare camera sa fie instalate doua paturi supraetajate lânga pereti si unul simplu sub fereastra, reusind sa bage cinci studenti într-o camera de doi. Ar fi bagat sase, însa prezenta unui al treilea pat supra-etajat ar fi fost prea de tot.
Studentii îsi protejau bruma de intimitate cum puteau, desi în cazul baietilor aceasta nu prea exista si nici nu i se simtea lipsa. Daca vreunul dintre studenti venea cu o fata, codul onoarei spunea ca trebuie sa fie lasat singur cu ea doua ore. Importanta prezentei unei fete în camera trecea înaintea oricarui examen, astfel ca cine avea de învatat pleca la biblioteca unde avea liniste.
- Bai leprelor, o sa va futa Brotacul de o sa va îndoaie. Nu va jucati cu el! Jipa era mereu insistent cand venea vorba de trezirea si plecatul la cursuri, desi nu se prezenta în sala de clasa decît prin accident. Obisnuia sa se culce în singurul pat ramas liber, cel de sub fereastra desi era cazat într-o camera cu un etaj mai sus.

Simion se ridica în capul oaselor si sari jos din pat, zguduind podeaua cu cele 90 de kilograme ale sale. La începutul semestrului îsi alesese unul din paturile de sus cu vaga speranta ca era mai izolat si ca ar putea sa doarma cînd ceilalti colegi ar fi ales sa joace table sau carti. În prima seara însa, bagase de seama ca valatucii de la fumul de tigara se aduna exact deasupra lui. Însa era prea tarziu sa mai faca ceva. Sa aleaga patul de sub fereastra nu-i convenea din cauza mâncarii trimisa la pachet de catre parinti si care era de regula depozitata pe pervazul exterior al geamului. Nu aveau frigider în camera din lipsa de spatiu. Si cum niciodata nu li se facea foame în acelasi timp, mereu se gasea cîte unul care se urca pe patul de la geam si îsi lua cîte ceva prin fereastra deschisa.
Cascând se îndrepta catre usa data de perete cu gând sa se duca la veceul comun de la capatul coridorului. Cînd ajunse în prag, observa un tânar înalt si costeliv, îmbracat cu o jacheta neagra si blugi prespalati care se asortau cu adidasii albi din picioare, purtand o geanta de voiaj într-o mâna si o foaie în cealalta. Tânarul se oprea în dreptul fiecarei usi de pe coridor pentru cîteva secunde, analizând scurt numerele din plastic, dupa care trecea pe partea cealalta a culoarului si se oprea iar. Din chipul lui dezorientat se vedea ca nu cunoaste cam pe unde se afla camera pe care-o cauta.
Desi era înca adormit si simtea o nevoie urgenta sa mearga la baie, pe Simion îl împinse curiozitatea sa deschida gura.
- Ce camera cauti?
Tânarul se îndrepta spre el vadit usurat si aratandu-i hartia, raspunse:
- Camera 325 din G15. Mi-au dat jos la administratie hartia cu repartitia.
Simion clipi din ochi, ca si cum n-ar fi înteles bine.
- 325? Asta e 325!
Mana dreapta a tânarului zvacni înspre el facandu-l sa se dea un pas înapoi.
- Poarta-ti singur geanta, mestere!
Derutat, tânarul nu întelese pe moment reactia interlocutorului sau, însa îsi dadu repede seama ca în dorinta lui de a-i da mâna, îi întinsese geanta de voiaj.
- Oh, scuza-ma! Vroiam doar sa ma prezint. Eu sînt Liviu Costan, noul tau coleg de camera!
- Salut! îi întinse mâna Simion. Te-au repartizat la noi? Cum asa? Sîntem deja patru în camera, sînt camere în care sînt doar cîte trei.
- Uite hârtia de la seful de camin, crezu Liviu ca trebuie sa-i explice. M-a costat 300 de marci locul asta, adauga el ca si cum s-ar fi simtit vinovat ca-si impune prezenta.
Simion începu sa râda.
- Sa zici mersi ca ai dat numai atât! De obicei locurile se învart la 500 de marci, ca na, Mandibula trebuie sa-si cumpere si el un apartament în Podul Ros.
- Cine e Mandibula?
- Seful de camin. Simion era contrariat. Nu l-ai întalnit? Are mandibula proeminenta, de acolo i se trage numele. Dar ai grija sa nu-i folosesti porecla în fata lui, ca e în stare sa-ti aranjeze falca cu vreun pumn. Si o sa fiti doi cu fata de buldog! se hlizi el.
Liviu parea încurcat.
- Nu-l stiu, am rezolvat printr-un prieten. Am înteles ca nu ia bani de la oricine si daca nu ia bani, nu rezolva. Noroc ca-l stia amicul, altfel trebuia sa-mi caut gazda.
Simion începu sa dea semne de nerabdare.
- Uite ce e, eu trebuie sa ma duc la buda ca ma taie. Vezi cum te misti prin camera ca baietii înca dorm. Pune-ti bulendrele pe patul de la geam, restul sînt deja adjudecate, îi mai arunca peste umar, târsâindu-si papucii pe coridorul proaspat lustruit de catre tanti Leana, femeia de servici de pe etaj.

Simion împinse usa la cabina si se pregati sa se aseze comod pe tron. Cu un oftat de obida se gândi la cursul afurisit de mecanica al Brotacului si la seminarele de a doua zi cu Inna, asistenta profesorului. ‘’E buna tare Inna asta! Pacat ca s-a casatorit cu boul ala de asistent de la Hidro!’’ se amarî el, înainte ca usa de la cabina sa sara în laturi. Mai apuca doar sa vada un val de apa care-l acoperi din cap pâna-n picioare, lasandu-l absolut aiurit.
- Ce faci aici, curvarule? îi urla în urechea plina de apa tanti Leana. Trebuie sa spal veceurile, nesimtitule!
- Fa! urla Simion disperat, cu pantalonii în vine, ma lasi sa ma cac?
- Caca-te betivule!! zbiera iesita din minti tanti Leana aruncînd în el cu galeata de plastic care-l trozni în plina figura.
Auzind harmalaie, cei cîtiva studenti care erau la dus la acea ora a diminetii îsi itira capetele prin usa de la veceuri. Tanti Leana era cunoscuta ca o persoana care nu era în toate mintile si pe care era bine s-o evite daca tineau la pielea lor. Într-o dimineata aruncase cu mopul dupa un imprudent care iesise cu fata de masa s-o scuture de firmituri pe coridorul proaspat spalat. În general cam tot caminul o folosea pe tanti Leana ca ceas desteptator deoarece în fiecare dimineata îsi începea programul de curatenie pe etaj cu strigatul belicos ‘’Betivilor! Curvelor! Traiti ca porcii!’’, cînd dadea cu ochii de coridorul plin de cioburi si lipicios de la berea varsata la petrecerile din fiecare noapte.

Simion îsi retinu cu greu impulsul de a-i trimite un croseu în plina figura vrajitoarei si se strecura ud leoarca pe lânga casca-gura din jurul lui.
- Ce v-ati adunat ca la urs? N-aveti treaba? se rasti la ei. Nu stiti ca-i nebuna?
Furios, se întoarse în camera si începu sa se stearga cu primul prosop care-i cazu în mâna. Îsi aduse aminte ca al lui era în dulap, asa ca-l azvarli nervos cît colo. Colegii de camera se trezisera si în aer plutea deja un miros de cafea de la ibricul de tabla smaltuita care bolborosea pe resoul improvizat dintr-un boltar de BCA, furat de pe santierul de lânga complexul studentesc. Arunca o privire catre geam si îl observa pe Liviu asezat stingher pe un colt de pat, în timp ce Jipa tragea la aghioase fara sa se sinchiseasca de galagia din jurul lui.
- Jipa, pufni Simion, care era pus pe harta dupa episodul din baie, du-te la tine în camera sa dormi! Patul ala este ocupat începând de azi.
- Ce ba, ai de gând sa te muti în el? îl persifla Jipa. Sa stii ca trage curentul!
- Avem un nou coleg de camera si ala va fi patul lui. Baieti, faceti cunostinta cu Liviu Coman!
- Costan, îl corecta Liviu.
- Scuze, Costan. Mandibula l-a repartizat la noi în camera, asa ca patul de la fereastra e al lui.
Baietii ridicara capul si-l privira pe Liviu, cu diverse grade de curiozitate. Cîtiva dadura din cap în semn de bun venit. Jipa se ridica în fund cascând si îl privi curios pe sub spâncene. Mormai ceva neinteligibil care putea fi luat drept un salut, se dadu jos din pat si iesi din camera.

Liviu nu-si facu prea mult sînge rau. Pâna la urma, viata lui de student abia începuse.

***

Partea a doua: Dincolo de aparente

Sa se arate dreptatea

- A fost afara!
- Ba a fost în teren!
- E afara
- Teren
- Bine, se repeta. Sa se arate dreptatea!

Discutiile astea le-am tot avut de-a lungul copilariei. Fie ca jucam tenis cu piciorul, bambilici, badminton sau tenis de câmp mereu erau discutii de afara-înauntru. Cum nu aveam arbitru, singura modalitate sa cadem la întelegere era sa se repete schimbul de mingi, ‘ca sa se arate adevarul’. Ca si cum o divinitate superioara ar fi stat cu degetul în nas deasupra terenului de joc si ar fi decis arbitrar si unilateral care din jucatori sa piarda o minge.

Însa lucru curios, de obicei jucatorul care încerca sa triseze si sa-si adauge un punct la care nu avea dreptul, pierdea schimbul de mingi care trebuia sa arate adevarul. M-am gândit de multe ori ca la trisor functiona un soi de sentiment de vina care-l împiedica sa joace foarte convingator mingea. Sau poate ca acea serva era câstigata de cel care era convins mai tare ca are dreptate, nu stiu. Însa m-a mirat de multe ori cît de precis se arata dreptatea, daca unul din cei doi încerca sa castige necinstit.

- Aut!
- Aut? Eu am vazut-o pe linie!
- A fost afara.
- Hai s-o repetam!

Astazi, nu mai precizez ca repetam un schimb de mingi ca sa se arate adevarul. Desi tot la asta ma gandesc.Nu mai joc tenis cu piciorul sau bambilici, ma multumesc doar cu tenisul de cîmp. Si constient sau nu, dupa un schimb prelungit cînd returnez mingea în urma unui rever prea puternic, se întampla sa cada afara. Si se întampla ca în cazul în care mingea loveste terenul aproape de tusa sa pun în discutie finalitatea punctului. Nu sînt gata sa cedez prea usor o minge muncita. Ma gandesc ca sînt puternic psihic si n-am sa las un eventual sentiment de culpa sa-mi controleze racheta. Asa ca ma concentrez pe schimbul de mingi care trebuie sa arate adevarul. Deloc surprinzator, în majoritatea cazurilor pierd punctul. Si realizez ca fara sa vreau l-am jucat crispat în timp ce adversarul meu era relaxat. L-am jucat crispat, nu pentru ca tineam neaparat sa castig ci pentru ca era important sa arat ca am avut dreptate.

Îmi place tenisul pentru ca este un sport sincer. Un sport în care nu poti trisa. Nu exista zone de gri. Poti sau nu poti. Stii sau nu stii. Castigi sau nu castigi. Nu exista egaluri, nu exista companioni pe care sa te bazezi. Esti doar tu si cu abilitatile tale. Tenisul e un duel în care castiga întotdeauna cel mai bun. Cel mai ager. Cel mai bine pregatit psihic.

E ca în viata.

Strungarul

Nu am numarat niciodata toate diplomele pe care le-am primit de-a lungul vietii. Sînt multe si marea majoritate fara nici o valoare, în afara de cea sentimentala. Cred ca prima diploma pe care am primit-o vreodata si pe care în mod sigur nu o mai am a fost cea care a însotit premiul I prin scoala generala. Asta daca nu cumva ma însel, caci e posibil ca pe vremea respectiva sa se fi dat numai coronite si carti. Am asa un laspus major cînd vine vorba de anii mei de scoala generala din care-mi aduc aminte doar franturi. De exemplu nu reusesc si pace sa-mi aduc aminte orarul pe care-l aveam la clasa a 2-a, cîte ore stateam la scoala sau ce naiba faceam de cînd plecam de acolo si pana veneau parintii mei de la servici. Foarte probabil ca ma jucam în fata blocului cu cheia de gât – chestie de neconceput în societatea de azi - dar asta e numai o banuiala.

Prima diploma care ma licentia în ceva a fost diploma de strungar pe care am primit-o cu doua luni înainte sa termin clasa a 12-a. Da, da, am licenta de strungar cu drept de practica. Ma simt asa de linistit stiind ca în cazul în care ma voi lasa vreodata de calculat structuri am la ce meserie sa ma întorc, de nu va puteti imagina! Si eu ca eu, dar am avut colegi care dupa liceu erau oficial sculeri-matriteri iar acum sînt neuro-chirurgi. Sistemul socialist ne-a calificat pe toti în baza dictonului meseria e bratara de aur! Eu am vreo patru bratari din astea de aur: inginer constructor, locotenent în rezerva, strungar si sales manager. Sînt poli-calificat si multi-disciplinar. Cred ca de aia îmi si dau cu parerea în toate domeniile pentru ca spre deosebire de altii, eu sînt acoperit de hârtii.

Experienta mea de strungar nu-i foarte bogata. Am facut multa practica în timpul liceului în uzine mecanice. Am învatat sa umblu cu sublerul, sa nu-mi prind degetele la strung, sa ma feresc de carligul macaralei de pod rulant care circula pe deasupra capului ca în filmele cu tîmpiti, sa execut la mare arta un filet pe o tija sau sa fabric piulite, am învatat sa umblu cu raboteza si cu freza si mai ales am învatat sa recunosc mirosul de metal încins racit cu lichid din ala ca un lapte. În Canada am avut ocazia sa fac niste vizite în cîteva fabrici de fabricare a structurilor metalice si mirosul ala era peste tot. Cu tot cu lichidul ala alb. Miros de metal prelucrat, nu se uita asa ceva.

Purtam o salopeta albastra din doua bucati si o basca dintr-un material neidentificat. Cred ca înca mai am acasa la ai mei poze facute alaturi de colegii mei printr-a zecea, într-o pauza de lucru cînd lasam pilele si menghinele cu care faceam coliere de strangere a furtunelor la masini agricole si ne apucam de jucat poker pe capace de bere de import. Asta pâna venea maistrul si ne lua de urechi ca jucam jocuri de noroc inventate de porcii de capitalisti. Pfai de mine, pai daca ne-ar fi prins directoarea scolii ca jucam poker ne lua mama naibii, cred ca ne pastea exmatricularea. Asa ca sutul în fund ( la propriu) primit de la maistru era cea mai mica pedeapsa posibila.

Si eram foarte ager la productia de rebuturi. Toate filetele mele erau strambe si nici o piulita nu se potrivea ori colierele nu erau suficient de lungi. La strung galeata în care aruncam rebuturile era mereu plina. Într-o zi a venit la mine seful de tura din uzina si m-a amenintat ca-l cheama pe tata sa-i spuna ca subminez economia si productivitatea mencii. Dar tata nu era chiar fistecine asa ca stiam ca amenintarile lui sînt goale. Cu toate astea aveam niste note la practica industriala care rareori depaseau 7. Cînd îi duceam carnetul de note tatei sa-l semneze îmi spunea sa-mi bag mintile în cap si sa-mi ridic media, dar stiam ca de fapt pe el îl interesa sa ma descurc mai mult la matematica, fizica si româna decît la surubarit. Cred ca nici el si nici mama nu au luat vreodata în serios meseria pentru care ma pregatea onor partidul comunist, foarte probabil pentru ca mentalitatea pe vremea aia era ca ce iese din oameni cu facultate n-are cum sa ajunga sculer-matriter. Chestie de mentalitati, traditie si ambitie de parinti, noah!

Dar experienta de atunci mi-a folosit mai mult decât ar parea la prima vedere. Pentru ca uram mirosul de uzina si atmosfera de fabrica si pentru ca singurele cursuri la care am avut în mod constant 5 si 6 în liceu erau cele de biologie si chimie, am hotarat sa ma fac constructor ca sa lucrez în aer liber si nu într-un spatiu închis. Si ca sa subliniez asta în mod apasat, am dat la Iasi la sectia Cai Ferate, Drumuri si Poduri. Dupa numai 3 luni m-am transferat la Constructii Civile - nu mai retin motivul, cred ca era ceva cu limba engleza, burse în strainatate si profesori americani. Si dupa ce am bagat doi ani de santier în aer liber dupa facultate, ca în povestile mele de pe blog, am hotarat ca totusi atmosfera de birou mi se potriveste mai bine.

Si iac-asa am ajuns eu corporatist în loc sa raman strungar! Motiv pentru care am reusit sa nu am absolut nici o batatura în palme, lucru pe care fetele cu care m-am iubit l-au foarte apreciat pentru ca nu le zgariam pielea fina si nici nu le agatam ciorapii. Ceea ce reprezinta de fapt morala acestei povesti!

Inceputul

Prima data cînd am pus piciorul în santierul unde ma trimisese onor conducerea firmei sa învat meserie, l-am vazut pe el. Pe nea Rebegea, santierist trecut prin ciur si prin dârmon, cu state vechi de serviciu la rusi si la Casa Poporului. Urla ragusit niste ordine catre muncitorii care nu reuseau sa tina pe loc furtunul de la pompa de betoane. L-am masurat din cap pâna în picioare si i-am remarcat pardesiul jerpelit, cusma de astrahan lasata pe-o ureche si cizmele din picioare. Prin comparatie, eu paream iesit de la un magazin de toale de pe 5th Avenue colt cu Broadway. Pantalonii cu dunga, camasa scortoasa si geaca de piele întoarsa contrastau puternic cu mizeria si noroiul din jur.

Nea Rebegea ma vazu si-mi facu semn sa ma apropii cu un gest care trada nerabdarea.
-Ce belesti ba ochii acilea? Cine ti-a dat voie sa intri în santier?
M-am încordat si mi-am bombat pieptul, tunand raspunsul plin de încredere :
- Eu sînt noul inginer de santier. Aici sînt actele si fisa de protectie a muncii. Am fost repartizat de dl. director pe santierul asta. Daca aveti nelamuriri, va rog sa sunati la sediu, dar pâna atunci as vrea sa-mi aratati baraca mea!
Rebegea miji ochii :
- Esti injiner, ai? Câti ani ai de cînd ai terminat facultatea?
Zic ca mosu’ e cam diliu, asa ca hai sa-l încurc :
- Am terminat în ‘96. (Pfoai, l-am facut, îmi zic în sinea mea, sa vezi ca nu-i în stare sa faca calculul!)

Rebegea se sprijini cu o mana de marginea cofrajului si sari jos. Veni spre mine scarpinandu-se sub cusma si oprindu-se la mai putin de-o juma de metru de fata mea, ma întreba rânjind :
- Un an, eh? Ia sa-mi raspunzi tu la o întrebare!
- Nici o problema, zic scotând pieptul înainte si uitandu-ma fix în ochii lui încercand sa ignor damful de mahorca si dintii lui galbeni.
- Tu ai coaie?

Ramân blocat câteva secunde. Deschid gura de câteva ori dar nu-mi iese nici un sunet. Ma uit pe furis în spatele lui si-i vad pe muncitori concentrati sa plimbe furtunul de la pompa de betoane dintr-un loc într-altul.
- Ai amutit? Ai sau n-ai?
- Am!
- Îs creţe?
De data asta nici macar nu mai fac efortul sa-mi ascund surpriza. E clar ca am de-a face c-un nebun furios. Fac doi pasi înapoi si ma uit în jur dupa vreun par. Daca devine periculos, trebuie sa ma apar.
- Ale mele îs creţe, bai baiatule! De la poile si vantul care le-au batut pe toate santierele pe care am fost. 30 de ani am fost santierist. Si acu’ vii tu si-mi spui ca esti noul inginer de santier? Cine mama naibii te-a facut si pe tine inginer? Inginer devii, ba, nu te face facultatea.
- Domnule maistru, uitati care-i treaba…încep eu agresiv, spunandu-mi ca a venit momentul sa-l intimidez cum m-a învatat tata.
- Domnule maistru? Ha, ha, ha…se hlizi mosul aratandu-si dintii galbeni din care lipseau vreo doi. Eu sînt nea Rebegea, seful de santier. Cu cine crezi tu ca stai de vorba, bai ţîncăule?

M-am albit la fata. Seful de santier era cappo di tutti cappi. Un soi de director tehnic care avea în grija mai multe santiere raspandite prin vreo trei judete. Facea parte din CA al companiei si seful lui era directorul general al firmei.

Nu cred ca as fi putut gasi un om mai diferit fata de ideea mea de sef de santier decât omul din fata mea care tocmai îsi sufla mucii în ţărână si se stergea de cracul pantalonilor. Oh, Doamne, unde am nimerit? Nea Rebegea îmi facu semn sa-l urmez si o lua înainte catre o baraca din tabla ruginita cu gratii la ferestre. Acoperisul era curbat si aveam impresia ca fusese taiat dintr-un cazan industrial. Pe una din ferestrele acoperite cu plastic translucid iesea cosul de fum al unei sobe de metal. În încaperea situata putin deasupra nivelului pamântului, se chinuiau sa-si gaseasca locul un pat de lemn acoperit cu paturi cadrilate, un birou facut din niste scanduri negeluite, un brat de lemne de foc si un câine negru cu picioare albe. Pălălaie, mi-l prezinta Rebegea. Ïi place sa doarma în fata flacarii de la soba, mai adauga el ca o explicatie eminamente necesara.

Am cautat din ochi o piesa de mobilier pe care sa ma asez dar era un singur scaun în încapere, asa ca m-am asezat stingher pe marginea patului care emana un puternic miros de lana de oaie, rugandu-ma sa nu iau niscaiva purici. Am aruncat o privire furisa vrafului de planse si desene care tronau pe masa.

Nea Rebegea se aseza cu un trosnet pe scaun si ofta lung de placere, aprinzandu-si o tigara Carpati. Trase adanc din ea si ma privi printre rotocoalele de fum:
- Ia zi, începu el abrupt, ai facut Tehnologie si Organizare de Santier în scoala?
- Da.
- Aha! Deci poti sa-mi faci un necesar de materiale?
Foarte sigur pe mine, ca nu degeaba avusesem nota zece la materia asta în facultate, başca ca o avusesem ca subiect la licenta, dau din cap hotarat :
- Ma descurc, nu-i bai!
Nea Rebegea urmarea cu interes o musca care se zbatea sa scape dintr-o panza de paianjan într-un colt al baracii, deasupra capului meu :
- Am ceva pentru tine! Hai cu mine.

M-am ridicat si urmandu-l, am iesit din baraca si am intrat într-o alta, la vreo douazeci de metri distanta. Am remarcat o gramada de cutii, parea ca am intrat într-un depozit.
- Le vezi p-astea? îmi arata nea Rebegea cutiile maronii descriind cu dreapta un cerc larg. Asta e proiectul, sînt 14 metri cubi de documente. Azi e marti. Ai timp pana vineri sa-mi faci un necesar de materiale. Vineri terminam de turnat radierul general si începem sa ridicam centrala. Vreau sa stiu cîte macarale turn am nevoie, cîte sine de cale, cîte schele, câte încarcatoare Wola, tot. Sambata dimineata trimit necesarul la sediu si luni ne apucam de treaba.

Ati avut vreodata sentimentul ala de out of body? Ca si cum ai fi paralizat si nu poti misca nici macar o pleoapa dar mintea înca-ti functioneaza si-ti da senzatia ca ai iesit din propriul tau corp dar esti înca acolo, în încapere? Stii ca mai sînt câteva fractiuni de secunda pana te loveste panica, o angoasa din aia puternica, dar tu acum esti senin. Esti atât de socat, încat esti senin! Dupa care se prabuseste totul…

Cînd mi-am revenit, eram asezat pe un scaun si nea Rebegea era aplecat peste mine. În mana avea o carafa de apa iar în usa prin care intra un soare orbitor erau doi ochi speriati ai unui baietandru.
- Pai ce faci mai? chicoti nea Rebegea. Ai lesinat? Ia-o usor taticu. Sa fi vazut tu cum ne-au adus comunistii maculatura pentru Centrul Civic. Cinspe camioane. Am muncit cu 30 de baieti o zi si o noapte numai ca sa le descarcam.
Ma ridic de jos balbaind niste scuze penibile.
- Nu-i ca la facultate, asa-i? se hlizi el. Hai, daca ti-ai revenit treci la treaba. Daca ai nevoie de ceva, spune-i lu’ Plămadă, mi-l arata el pe baietandrul speriat si agitat din cadrul usii. E cu mintea mai înceata asa ca-l tin pe langa baraci sa dea de mancare la câine, sa faca focul si din cînd în cînd sa stea de paza. E pâinea lui Dumnezeu, d-aia îi spunem asa.

L-am vazut pe geam îndepartandu-se, mergand cu câinele dupa el. Am oftat lung si m-am apucat de treaba. Am muncit în urmatoarele zile ca un descreierat pâna noaptea tarziu. Vineri dupa-amiaza i-am dat necesarul lu’ nea Rebegea. S-a uitat scurt pe ele si mi-a urat un sfarsit de saptamana placut. Am dormit în week-endul ala ca ursul.

Luni dimineata, la ora 7h30 au început sa soseasca trailerele pe santier. Zeci de camioane. Era un fum de la tevile de esapament de puteai sa-l tai cu cutitul. Nea Rebegea era acolo, în mijlocul harmalaiei cu tigara de Carpati în gura. Mi-a facut semn cu mana si mi-a strigat de pe scara unei auto-macarale:
- Bai pustiule! Pana la urma, într-o zi, poate o sa iasa inginer din tine.

Urari

Se zice ca într-o zi Issac Newton se juca de-a v-ati ascunsa cu Nicholas Duillier prin gradinile palatului Buckingam. Si neavand timp sa se ascunda, a desenat un patrat cu latura de un metru si s-a asezat în mijlocul lui. Duillier l-a gasit imediat si i-a strigat de la distanta : Te vad, bai Newton! La care Newton i-a spus : Eu nu sînt Newton, te înseli!

Duillier, bulversat, l-a întrebat : Cum adica nu esti Newton?

Pai nu, zice Newton din mijlocul patratului cu latura de un metru. Eu sînt Pascal!

Aici se termina bancul pentru aia care stiu fizica. Pentru aia care nu stiu, continuarea e mai jos :

Iar Duillier uitandu-se mai atent a vazut într-adevar un newton pe metru patrat care este egal cu un pascal.

Glume de inginer, nah!

***

Zilele trecute mi-am facut ordine în cateva cutii de carton pline cu diverse documente. Printre ele am gasit note de curs din facultate din Romania si surpriza mare, Algebra de-a 11-a si Analiza Matematica de-a 12-a. Nu mai stiu de ce le-am luat cu mine, probabil ca m-am gandit ca s-ar putea sa am vreodata nevoie de ele. Am avut, dar m-am uitat în alte carti. Anyway, ce mi-a sarit în ochi la Algebra este grosimea manualului. 70 de pagini cu tot cu exercitii. 70 de pagini pentru un curs care tinea un an de zile cu minim doua ore pe saptamana. Daca compar cu cartile de 1,200 - 1,500 de pagini pe care le-am halit în facultate as spune ca Algebra aia e un soi de lectura de seara. Asa, mai soft! Oare cum de tineau 70 de pagini un an de zile? Cred ca erau amestecate cu ceva zeama de culegeri de matematica ca sa devina mai vascoasa, altfel nu-mi explic.

Cît l-am pizdit pe Newton în clasa a unspea si a doispea nu va puteti imagina. Pentru ca ma loveam de el si la fizica si la matematici si la algebra. Pentru calculul integral si derivatele alea pe care le-a dezvoltat. Daca ar fi trait, ar fi avut frigiderul plin de carne. Si nu numai de la mine, toti îi uram de toate. Si dupa aia am intrat la facultate si am dat de Matematici Superioare. Bai, ce misto erau! Ce adanci! Total contraindicate unor depresivi, care si-ar fi pus streangul de gat dupa un binom a carui rezolvare se întindea pe trei pagini.

În ’99 am avut sansa sa-i urez personal de toate cînd am vizitat Westminster Abbey. Dar între timp ma mai calmasem si uitasem de matematici, ramanand în cap numai cu niste urme de mecanica. Asa ca m-am multumit sa-i admir monumentul funerar pe care l-ati vazut si voi în Codul DaVinci. Însa cum ma aflam într-unul din cele mai încarcate de istorie locuri din lumea asta, n-am zabovit prea mult la cioace cu Sir Newton.

La Paris înca n-am ajuns. Am ceva sa-i transmit si lui Lagrange.

Next Page »