Am calatorit mult cu trenul la viata mea. De la mocanita la tren tras de locomotiva cu aburi si de la tren cu vagoane cu ferestre panoramice la TGV. Dar asa senzatii ca-n personalul Bucuresti – Iasi în primavara lui ’92, n-am trait niciodata. Atât de memorabile au fost încat împlinesc anul viitor douazeci de ani de cînd am pus ultima data piciorul într-un tren personal.
În anul ala eram îndragostit pâna peste urechi. Numai ca soarta cruda ne despartise, eu plecând la Iasi la facultate iar ea stabilindu-se pentru o perioada la Ploiesti la unchiul ei. Vorbeam mai mult la telefon însa de vazut nu prea ne vedeam ca deplasarile erau scumpe si controlorii de tren hapsâni. În aceeasi perioada însa guvernul Roman stabilise însa doua chestii misto pentru studentii rupti în fund ca mine, chestii de care am profitat cu doua mâini.
Prima era asa numita ‘’bursa de excelenta sau de merit’’ pe care o luau toti traznaii care aveau media peste 7.50 la facultate. Cum în primii ani facultatea era o dolce-vita, numai cu cursuri de algebra, matematica, fizica mecanica si alte asemenea (toate cursurile de anul I si II erau comune la toata politehnica, cu mici exceptii) aproape toti aveam bursa de merit. Suma era de vreo 300 de lei si comparata cu un salariu mediu de 2500 lei, însemnau ceva bani. Am luat bursa asta de merit în toti cei cinci ani de facultate (indexata dupa inflatia oficiala – prin 1996 ajunsese 750 lei) si cum facultatea nu se platea în Romania pe atunci, pot spune ca am fost platit de statul român sa merg la facultate. Nici macar locurile în camin nu se plateau în acei ani desi spaga si aranjamentele la cazare aparusera deja. O sa dezvolt într-un alt articol viata de student din acei ani de început ai capitalismului românesc, plini de greve studentesti, bairame în camera, mâncatul la ‘’împinge tava’’ si semnat condica 5 zile pe saptamâna în discoteci.
A doua chestie misto, care n-a durat decât vreo doi ani, a fost un soi de abonament gratuit de 6 calatorii dus-întors cu trenul între Iasi si orasele noastre de resedinta. Calatoriile nu puteau fi folosite pentru mers în alte orase decât cele de resedinta, deoarece controlorii de tren cereau si buletinul sa vada adresa. Abonamentele astea erau un soi de carton verde mare cât o carte de credit cu 12 casute pt stantat. La fiecare calatorie, controlorul perfora cartonul. La 12 perforari, se terminau calatoriile. Ca sa obtin abonamentele astea, trebuia sa merg undeva pe lânga gara centrala din Iasi, dimineata la 7h00 si sa stau la coada împreuna cu alte sute de studenti. Se eliberau exclusiv contra verificarii carnetului de student. Si am impresia ca erau conditionate de o anumita medie, la fel ca bursa, însa nu sînt sigur. Adica studentii care o frecau n-aveau access la facilitati din astea.
Drumul de la Iasi pâna în orasul meu natal dura 6 ore cu personalul. Daca vroiam sa merg cu rapidul sau acceleratul, trebuia sa platesc o diferenta care de multe ori nu era deloc neglijabila. Dupa ce am folosit un abonament din asta si am ajuns sa-mi blestem zilele vazând cît dureaza calatoria, anul urmator am renuntat si am început sa folosesc ‘’ia-ma nene’’, adica autostopul. Cu el ajungeam în doua ore, poate chiar una jumate daca dadeam peste un mic Schumacher.
Într-o seara de marti, cu o zi înaintea unui celebru meci Romania – Elvetia disputat în Ghencea si câstigat de tricolori cu 1-0 prin golul unui fundas (ori Gica Popescu ori Dan Petrescu), a intrat în camera Caţiche, un ţacanit de coleg care era ahtiat dupa asistat la meciuri din tribuna. Era un luzar care umbla baut mai tot timpul si abia stia unde-i facultatea. Un soi de precursor al huliganilor moderni. Dupa un an a ramas repetent si s-a transferat la Universitatea din Bacau la sectia de sub-ingineri mecanici iar dupa aia a ajuns sa predea mecanica la liceul Letea din Bacau fiind în acelsi timp centrul galeriei echipei de handbal din Bacau, am uitat cum îi zicea.
Ei bine, a venit asta în camera fluturând un tricolor marime naturala si urlând ‘’Hai Romania!’’. Cu o seara înainte de meci, la capatul celalalt al ţarii, repet. Si dintr-o suflare ne-a spus ca s-a format un grup de studenti din vreo cinci camine, care vor lua trenul pâna la Bucuresti si vor asista la meci. Pe vremea aia eu eram mai sperios asa, mai retras si nu prea ma amestecam cu gushteri din astia care formau de obicei galeria dura pe stadioane. Dar mi-am spus ca e o ocazie sa ma folosesc de grup si sa merg la Bucuresti stiind ca nici un controlor pe lumea asta nu putea sa ne întrebe de sanatate daca nu era însotit de un batalion de politie. Si daca tot mergeam la Bucuresti, am zis sa împusc doi iepuri : sa ma vad cu prietena mea care, speram eu, va veni la Bucuresti sa ma vada si sa asist si la meciul cu Romania. Pâna la urma am vazut doar meciul ca tipa n-a mai putut sa vina.
Mi-am luat jumatate din banii de bursa la mine, mi-am pregatit un rucsac cu de-ale gurii si ceva apa si am fost gata de duca. La zece seara eram pe peronul garii din Iasi. Drumul la dus a fost simplu si fara istoric. Un vagon de accelerat plin cu studenti bauti care fluturau steaguri pe fereastra. Nici mama controlorilor n-a trecut pe acolo. Ajuns în Bucuresti si nefiind eu prea familiarizat cu el, m-am ratacit de grup asa ca am ajuns sa-mi cumpar singur bilete pt meci dupa ce mi-am facut loc cu coatele printre disperati si apoi am asistat din tribuna tot singur. Hai Hagi, hai Romania, m..e aia, huo arbitrul dupa care s-a terminat meciul pe la zece seara. Fiind despartit de grupul de studenti cu care venisem pe tren si necunoscînd pe nimeni în Bucuresti, dupa cum nu cunosteam nici macar Bucurestiul (îmi luase cinci ore sa nimeresc stadionul Ghencea din Gara de Nord), m-am întors la gara. Cînd am ajuns se facuse unspe jumate noaptea.
În 1992 Gara de Nord era la fel de aglomerata ca acum dar mai putin modernizata. Nu erau controale la intrarea pe peroane si nici interdictii de access fara bilet dar nu erau nici atât de multi ţigani care sa-si faca veacul pe acolo sau sa-ti smulga geanta din mâna cu vagi arii de va ajut eu domnu’. Tabela electronica cu mersul trenurilor era mecanica, din aia unde se rotea câte un set de tablite în dreptul fiecarei litere de dura vreo doua minute sa se schimbe toate rândurile. Erau doua sali de asteptare, una pentru clasa întâi si una pentru clasa a doua. Nu mai stiu daca trebuia sa arat biletul la sala de asteptare clasa întai dar cu siguranta la clasa a doua nu controla nimeni. Am intrat la a doua cu gând sa dorm pâna a doua zi dimineata la sase cînd era primul accelerat catre Iasi. Pentru ca sala de asteptare era mai mult un soi de sala de dormit la ora aia din noapte. Mi-am gasit un loc pe o bancheta de lemn si m-am ghemuit cum am putut încercând sa dorm. Însa pozitia si locul ales erau foarte inconfortabile, mult mai mult decât salile de asteptare din Ploiesti Sud, Bacau, Suceava sau Pascani, sali în care am dormit multe nopti. Aia din Bucuresti Nord era cea mai nasoala dintre toate.
La un moment dat eram sfârsit de oboseala. Nu dormisem de mai mult de 40 de ore. În tren la venire nu închisesem ochii din cauza de urlete apartinând galeriei ad-hoc iar în ziua precedenta ma trezisem pe la 7h30. Mi-am cumparat un sandwich cu salam de la o dugheana din fata salii de asteptare si plimbându-ma pe peron în timp ce muscam din el, ochii mi-au cazut pe tabela cu mersul trenurilor. Pe primul rând de sus la plecari era anuntat un personal Bucuresti Nord – Suceava cu plecarea în jumatate de ora, pe la 12h30. De fapt nu sînt sigur ca era personal, îmi amintesc ca denumirea era ceva care pe vremea aia însemna sub-personal. Cred ca era un tren de naveta sau ceva de genul. Bine, nu putea fi naveta de la Bucuresti la Suceava, dar atui prins ideea.
Rupt de oboseala si îngrijorat de lunga asteptare care ma ameninta daca asteptam acceleratul de dimineata, am ales sa plec cu personalul ala. Am analizat tabela cu mersul treburilor si primele trenuri rapide sau accelerate erau catre Iasi la ora 6h00 dar care urma s-o coteasca de la Focsani catre Tecuci si Bârlad (deci direct) si catre Suceava cu plecare la ora 8h30. Mi-am facut niste calcule si mi-am spus ca macar o sa dorm în trenul personal si la o adica cobor la Focsani sau Râmnicul Sarat si ma urc în accelerat. Aveam bani cash la mine, am zis ca oricum merg cu nasul, asa ca m-am suit în tren. Vagoanele pareau a fi dinainte de primul razboi mondial. Banchetele erau de lemn lacuit si nu capitonate, ramele la geam tot din lemn iar încalzire ciuciu. Eram prea obosit ca sa mai fac nazuri asa ca m-am întins pe o bancheta si am adormit.
M-am trezit dupa vreo ora jumatate cînd a venit nasul si mi-a bagat lanterna în ochi. Stiti cum e sentimentul ala cînd te trezesti brusc, nu stii ce-i cu tine si deodata cineva îti baga o lampa-n ochi si se rasteste la tine? Ei, ala e! Am scos banii pregatiti din timp si i-am dat. I-a luat fara fereala si s-a carat mai departe. Am dat sa ma culc la loc însa ochii mi-au cazut pe tabla indicatoare a haltei unde se oprise trenul. Ne aflam la 40 km de Bucuresti, dupa o ora jumate de mers. Abia atunci am realizat ca trenul asta în care ma aflam, se afla chiar pe treapta cea mai de jos în schema generala a evolutiei trenurilor. Trenul meu era un bacil, o euglena verde a trenurilor. Nu doar ca se oprea în absolut fiecare halta din fiecare sat, dar se mai dadea si la o parte din fata unor trenuri personale, de marfuri sau accelerate. Chiar atunci trecea pe lânga noi un lung marfar cu vagoane pline cu îngrasaminte. Pâna si ala avea prioritate.
În tren aparuse fauna aia pe care de obicei o vedem la stirile de la ora 5. Tigani, betivi, tarani cu papornite si mirosind a usturoi, navetisti, cocalari si asa mai departe. La doua rânduri de mine era unul cu o capra. Vie. Iar la dreapta lui o taranca care probabil mergea la piata, cu niste custi în care se agitau niste gaini. Toate astea le-am remarcat la lumina lunii, pt ca dintr-un motiv inexplicabil în tren se stinsese lumina, de la un capat la altul. Hotarât sa ma dau jos la prima gara mare si sa ma transfer în acceleratul de Iasi, m-am culcat la loc.
M-am trezit pe la 8h30 si am realizat imediat ca trecusem de Ploiesti dar nu si de Buzau. Dupa 8 ore în tren, abia eram la 100 de km de Bucuresti. Dar nu asta m-a panicat cît faptul ca ratasem de la mare distanta transferul în acceleratul de Iasi. Cum din spate urma sa vina rapidul de Suceava cu plecare la 8h00 din Bucuresti, m-am pregatit de coborâre la Buzau. Unde n-am mai coborât pentru ca cu doua halte înainte de gara, trenul meu care se târa cu viteza melcului, a fost tras pe o linie secundara pt a face loc … rapidului de Suceava. Deci da!
Am coborât pâna la urma în Bacau la ora…20h00. Exact, de la Bucuresti la Bacau facusem 19 ore si jumatate. înjurând de mama focului, dupa zecile de ore petrecute în miros de transpiratie, miros de usturoi, urlet de sugari si fum de tigara, am plecat ca din pusca din gara, renuntând si la întorsul la Iasi si la tot. M-am dus la un loc strategic de unde plecau autostopistii catre zonele din jurul Bacaului, am luat o masina si am ajuns dupa 45 de minute acasa la mama unde am petrecut un week-end lung de joi seara pâna duminica dimineata. Si m-am întors la Iasi cu autobuzul jurându-mi sa nu mai pun piciorul în vreun tren personal cît oi trai. Si nici ca am mai pus. Ajuns în Iasi mi-am vândut calatoriile ramase pe abonament unui tip de la mine din oras contra unei beri si aia a fost.
Citeam azi în Adevarul ca unul din cele trei cinematografe din urbea mea natala sta sa cada si foloseste ca sursa de fier vechi pentru tigani. Fiind acest cinematograf, cel mai nou construit din cele trei si cu o vârsta de abia 31 de ani, mi se pare mai mult decât curioasa situatia.
Fara nici o legatura evidenta, articolul din Adevarul îmi aduce aminte de piscinele publice din aceeasi urbe natala, piscine moderne foarte cautate prin anii ’80 si care apoi au cazut în paragina. Asezati-va mai comod, sa ascultati povestea lor. O poveste cu final diferit si neasteptat
***
Au fost odata ca niciodata, doua piscine publice. Una apartinea unui club sportiv de handbal de pe lânga un mare combinat chimic. Cealalta apartinea celui mai mare hotel din oras. Amândoua dotate cu sauna si jacuzzi. Piscina hotelului era de dimensiuni olimpice, cu fund care se putea regla în asa fel încat sa devina propice sariturilor în apa de la trambulina de beton sau potrivita pentru copii. Fundul era realizat dintr-un soi de table perforate cares e putea misca în sus sau în jos. Piscina clubului de handbal era mai veche dar mult mai ‘’familiala’’. Mai mica decât un bazin olimpic, apa era mai tot timpul cu câteva grade mai calda decât cealalta iar sauna mult mai încapatoare pentru gashca de copii care hauleau pe acolo mai tot timpul. În plus oferea cursuri de înot pentru cei mici.
Un alt avantaj al piscinei clubului era proximitatea cu salile de forta sau fitness. Zic ‘’salile’’ pentru ca erau mai multe. De fapt complexul sportiv era alcatuit dintr-o piscina, doua sali de forta cu vestiare separate pentru fiecare, sauna, un soi de jacuzzi cu apa rece în care te bagai dupa ce ieseai din sauna, un teren de handbal în aer liber, tribune cu o capacitate de doua mii de spectatori (se organizau inclusiv spectacole) si alte facilitati specifice clubului care nu erau deschise publicului larg. Masaj, cabinet medical, etc. În aceste facilitati s-a antrenat si pe acest teren a jucat si viitorul portar al nationalei României, Luminita Hutupan care mai târziu avea sa fie desemnata cel mai bun portar din lume. Cum ar veni, a avut conditiile logistice necesare performantei înca de la vârsta junioratului.
Cum spuneam, în afara de câteva sali si locuri din acest complex sportiv, toate zonele erau deschise publicului. Taica-miu ne facuse abonamente nelimitate la piscina pe perioada de vara. Legitimatia de acces consta dintr-un carton verde de marimea unei carti de credit, scris cu pixul si tras in tipla. Abonamentul lunar era 16 lei. Aratam cardul la intrare si primeam un sac de pânza în care sa ne punem hainele. Boneta de baie si slapii erau obligatorii, desi mai mult nu-i foloseam ca nu statea nimeni cu ochii pe noi. Deasupra intrarii în bazin se afla un soi de cofetarie sau bar cu geamuri largi în care se serveau prajituri diplomat sau Brifcor vizitatorilor care nu doreau sa intre în piscina dar doreau sa vada ce se întâmpla acolo.
Pe de alta parte, piscina de la hotel era mai moderna si mai austera. Dusuri si sauna moderna dar mai mici, abonament mai scump (cred ca era 25 de lei pe luna), foarte stricti la igiena (dus înainte, dus dupa, slapi, boneta, etc) si mereu cu ochii pe înnotatori. Era singura piscina care avea salvamari ce ne urmareau non stop. Era suficient sa urlam mai tare si sa facem ‘’bomba’’ la saritul în apa ca veneau imediat la noi sa ne mustruluiasca. Piscina era legata de hotel printr-un coridor însa noi obinsuiam sa intram pe o intrare separata. Se mai întâmpla câteodata sa nu avem access, pentru ca era rezervata pentru turisti straini. Pe vremea aia orice contact între oamenii de rând si turistii straini era restrictionat. Singurii straini pe care pusesem mâna erau turistii polonezi care intrau pe la vama Siret si odata trecuti de Suceava, începeau sa faca semn cu farurile catre masinile din sens opus, ca un semnal ca ‘’am marfa, hai sa cumperi’’. Masinile erau usor de recunoscut, aveau toate numar negru. Cumparam butelii de campanie, guma de mestecat, ciocolata tot soiul de minunatii care nu se gaseau prin Romania. Acceptau lei pe care apoi îi spargeau în vacante pe litoral sau la munte. Deci aia erau singurii turisti straini pe care-i vazusem. La cei din piscina sau din hotel nu aveam access.
Dupa lovitura din Decembrie, previzibil, s-a ales praful. Amândoua piscinele au decazut însa mai mult cea a hotelului care era si cea mai noua. În momentul în care i s-a schimbat destinatia, nu cred ca avea macar 10 ani vechime. Cea a clubului de handbal a scapat oarecum pentru ca înca era folosita de sportivi, însa cînd au început sa joace într-o sala de sport din alta parte a orasului, s-a dus naibii si aia. A mostenit-o un grup italian care cumparase combinatul chimic si apoi a ramas a nimanui.
A fost o perioada de vreo 5-7 ani în care piscinele respective au fost nefolosite. Cea a hotelului a fost transformata prin ’96 într-un soi de mall sau ceva. S-a asezat o platforma pe deasupra bazinului si au fost instalate buticuri. Va amintiti probabil tineretea mall-urilor în Romania : diversi întreprinzatori se adunau într-un spatiu comun, îsi faceau niste cascarabete si vindeau cacastusuri din Turcia sau din Republica Moldova. Ca pâna si aia aveau mai multe decât noi. Nu erau specializate, se vindea orice în fiecare din cascarabetele alea iar fiecare platea chirie proprietarului. În cazul asta plateau hotelului care fusese privativat prin MEBO iar dupa aia cumparat de fostul lui director. Ca asa au aparut companiile românesti capitaliste.
N-a mers mult nici businessul ala, asa ca piscina a fost închisa si apoi am auzit ca a fost betonata. Deasupra bazinului care la vremea lui fusese unul foarte modern, a fost turnata o placa de beton si asta a fost tot. A fost transformata în sala de ceva: de bal, de bairame, de naiba stie. N-am mai avut niciodata ocazia sa intru sa vad ce si cum. Azi cladirea înca exista, dar habar n-am ce e înauntru, era mereu cu lacatul pe usa în anii premergatori imigrarii.
Piscina clubului de handbal a avut însa o soarta mai buna. În 2001 si 2002 am fost cu treaba în Suedia. Partenerul meu de afaceri de acolo era un român stabilit la Goteborg. Tipul, la 56 de ani, era unul din cei mai atletici barbati pe care i-am cunoscut. În fiecare dimineata facea box la sala, sauna si masaj de trei ori pe saptamâna. Avea grija de corpul lui si avea grija si de suflet (avea niste schite originale de Salvador Dali prin casa de statea mâtza în coada). Ce sa mai, tipul era un soi de George Clooney. Mi-ar place sa arat ca el cînd oi avea si eu 56 de ani.
Anyway, l-am laudat pt forma fizica de invidiat si tipul m-a dus la clubul lui sa vad ce si cum. Am ramas impresionat. La întoarcere, am discutat la un pahar de vin cu patronul firmei de contabilitate care se ocupa de finantele firmei mele. Tipul era tânar ca si mine si cauta sa se extinda si în alte zone de afaceri în afara contabilitatii. I-a placut ce i-am povestit si a plecat în Suedia la partenerul meu sa se documenteze. La întoarcere a cumparat facilitatile clubului de handbal (fara piscina) si dupa investitii si renovari masive a facut prima sala de sport privata din oras. Fitness, masaj, forta, etc. La un an dupa ce am plecat în Canada, am auzit ca cumparase si piscina, o renovase si o daduse în functiune creînd astfel un adevarat club de sport.
Am cautat pe net informatii si am gasit urmatoarele :
Care era situatia în 2002 cu un an înainte sa plec – http://www.evenimentul.ro/articol/primarul-doreste-sa-redea.html
Care era situatia în 2004 cu un an dupa ce am plecat – http://www.evenimentul.ro/articol/a-fost-redeschisa-singura.html
Care e situatia în ziua de azi – http://www.vipsangym.ro/
Aceasta poveste pe care v-am spus-o ar vrea sa fie un exemplu despre ce se poate face cu infrastructurile României cînd se vrea sa se faca si cînd sînt lasati sa faca oameni care se pricep.
Aveam 10 ani cînd, într-o zi însorita, parintii mi-au cumparat patine cu rotile. Erau chinezesti si aveau patru roti cu rulment. Nu erau aliniate ca astea de azi ci bateau spre modelul anilor ’70 – doua roti pe fata si doua pe spate. Erau din piele întoarsa maro, extensibile si se prindeau peste ghete sau adidasi cu doua curele cu catarama : una peste laba piciorului, cealalta pe dupa glezna. Fiind extensibile – glisau pe un soi de sina oferind posibilitatea sa fie purtate atât de un copil de cinci ani cât si de unul de cinsprezece – le-am purtat vreo câtiva ani timp în care m-am batut constant cu frate-miu pe ele. Aveam doar o pereche si probabil ca nu mai trebuie sa precizez ca era pe vremea comunistilor cînd patinele cu rotile nu se gaseau chiar la orice colt de strada.
Nu aveam cotiere, nu aveam genunchiere, nu aveam casca de protectie. Dar aveam julituri peste tot si cucuie de toata cinstea. Exersam pe strada în fata blocului iar strada era din beton, fara asfalt. Doar rosturile de dilatare din beton erau umplute cu asfalt si ofereau o bizara senzatie de zdruncinare în creier când treceam peste ele cu patinele. Rotilele erau destul de marisoare astfel încât reuseam sa merg cu ele inclusiv pe pamântul batucit si fara iarba din parculetul din fata Alimentarei, dincolo de Gostat unde obisnuiam sa jucam tavalute sau sa aruncam cu monedele la groapa. Strada pe care exersam era un pic în panta, nu trebuia sa-mi fac vânt prea tare sa merg cu rolele. De obicei prindeam viteza si ma opream abia în mijlocul strazii perpendiculare pe cea pe care exersam, tocmai în mijlocul intersectiei. Nu ca asta ar fi fost vreo problema, prin 1980 abia daca trecea câte o Dacie sau câte un camion la fiecare jumatate de ora.
Dupa câteva luni de vara în care aproape ca vroiam sa dorm încaltat cu rolele seara si în care luasem deja câteva trânte pe scari ca orice copil teribilist care avea impresia ca daca-si poate tine echilibrul cinci minute, atunci e un pui de cascador, la scoala generala pe care o frecventam s-a organizat un concurs de patine cu rotile. Concursul urma sa se desfasoare în aer liber pe terenul de sport din curtea scolii în prezenta profesorilor, colegilor si a parintilor. Lesne de înteles, m-am înscris imediat desi parintii habar n-aveau de concurs, ca nu le spusese nimeni (e-mailul nu se inventase iar sedintele cu parintii erau trimestriale).
În ziua concursului eram foarte emotionat dar în acelasi timp excitat. Am curatat rolele, mi le-am pus si mi le-am scos de zece ori, am închis si deschis cataramele alea de era sa ramân cu ele în mâna si nu sînt sigur dar cred ca mi-am schimbat de trei ori încaltarile tot având impresia ca nu stau suficient de bine pe picior. Cînd a venit momentul sa iau startul în proba de viteza, am intrat pe treren într-o liniste apasatoare alaturi de ceilalti concurenti de aceeasi vârsta din clase paralele.
Pista de concurs era jalonata si trecea prin spatele ambelor porti de handbal. Practic trebuia sa patinam în dreptunghi, pe marginea terenului de sport, un numar de trei ture. Terenul scolii era asezat la poalele unui delusor pe care se aflau bancile pentru spectatori . Suprafata terenului era aspra, asfaltata si plina de criblura. Total improprie rolelor din zilele noastre. Privesc cu groaza înapoi si realizez ca daca as fi luat o trânta, probabil ca ar fi trebuit sa fiu luat cu salvarea si supus vreunei operatii de grefa de piele. Profesorii, colegii si parintii care asistau nu pareau sa dea mare importanta acestui fapt. De fapt nici macar nu sînt sigur ca cineva a bagat de seama cât de nasoala era suprafata. În acele timpuri siguranta personala era un soi de moft. Aproape nimeni nu purta centura de siguranta în masina, casca de schi sau bicicleta era inexistenta, copiii erau lasati pe afara nesupravegheati si plecau ca nebunii pe dealurile si muntii din jur fara ca parintii sa aiba nici cea mai mica idee pe unde le umbla progeniturile…. asa ceva ar fi de neimaginat în ziua de azi!
La linia de start se prezentase si cel mai bun prieten al meu din perioada aia. Parintii lui erau mai ‘’descurcareti’’ decât ai mei, asa ca si patinele lui erau mai faine si mai profesionale. M-am uitat catre el si apoi am întors capul catre pista de concurs, încordat ca un arc în asteptarea fluierului profesorului de sport. Cînd a rasunat peste uralele celor prezenti am plecat ca din tun, luand un avans considerabil dupa prima lungime de teren. Am ocolit la stânga încadrându-ma pe latura transversala a terenului si trecând prin spatele portii am aruncat o privire în urma. Prietenul meu aproape îmi sufla în ceafa în timp ce grupul celorlalti alergatori ramasese în spate. N-am avut timp sa analizez situatia ca imediat am întors iarasi la stânga alergând de data aceasta pe lungimea terenului. Nu aveam timp deloc sa ma odihnesc, patinam cu disperare încercând sa nu iau în seama zdruncinaturile de la criblura si zgomotul infernal facut de rolele fara amortizoare de la patine. Spre cea de-a treia turnanta practic patinam umar la umar cu prietenul meu, eu pe exterior iar el pe interior. Eram prea mic (abia clasa a patra) sa cunosc chestii de fizica cum ar fi inertie, viteza, forta centrifuga si chestii din astea. Alergam din instinct fara nici un fel de strategie în afara de aceea ce a merge cât mai repede, ignorând complet riscul de a cadea pe criblura la o viteza destul de consistenta.
Am intrat amândoi umar la umar si gâfâind puternic în cea de-a patra turnanta (colt al terenului) trecând prin zona de unde luasem startul. În acel moment, adversarul si prietenul meu care era mai gras si solid decât mine, m-a împins brusc de umar chiar în momentul în care defilam pe sub nasul spectatorilor, proiectându-ma în afara pistei de concurs. Miscarea a fost atât de rapida si brusca încât nimeni n-a observat gestul, lumea având impresia ca ne-am ciocnit din mers pentru ca mergeam prea aproape unul de altul si ca eu fiind pe exterior am fost cel aruncat în afara.
Având viteza si iesind în decor chiar la baza dealului, n-am cazut ci am urcat cu patinele pe bamântul batucit asa cum ar urca un bob pe peretele de gheata într-o curba, zburând literalmente la câtiva milimetri de nasul spectatorilor din primul rând în care câteva femei au scapat tipete de spaima. În drumul meu am dat peste câteva smocuri de iarba si mi-am pierdut echilibrul, începând sa bat cu disperare aerul cu bratele încercand sa nu cad. Am reusit sa schimb directia si am coborât perpendicular pe pista, la elanul pe care-l aveam adaugându-se si viteza prinsa la coborârea dealului. Din stânga venea puternic grupul compact de alergatori pe care-l lasasem în urma. I-am evitat la mustata si am traversat pista de concurs pe latime, îndreptându-ma catre mijlocul terenului de handbal. Patinele aveau o frâna de cauciuc în bot, ca un soi de puc de hockey. Nu era pe spate ca la rolele de azi. Am fixat piciorul dreptul în pamânt si m-am întors în jurul propriei axe, dupa care am început sa patinez cu furie catre pista. Am depasit jaloanele si am trecut de colutul terenului si apoi de poarta de handbal, uitându-ma cu lacrimi în ochi de necaz catre prietenul meu care acum avea o lungime de teren avans. Am pus capul în pamânt si am patinat cum n-am mai patinat niciodata de atunci. Acum nu doar ca-mi doream sa nu fiu ultimul, dar pe cât posibil vroiam sa pun mâna pe amicul ca sa-i umflu falca.
În timpul asta amicul, care era mult mai dolofan decât mine, începuse sa dea semne evidente de oboseala. Si el era abia în clasa a patra deci n-avea nici o idee despre chestii din astea tehnice gen pastrarea fortelor, sprintul final, vezi sa nu ramâi fara rasuflare si mai ales încalzirea înainte de concurs. Din ce vedeam eu de la distanta, nu doar ca încetinise semn evident al oboselii, dar mi se parea ca schioapata putin. Oricum n-aveam timp de el asa ca am continuat sa patinez, intrând în ultima tura de teren. Grupul concurentilor pe care-l lasasem în urma la debutul cursei se rarifiase si am reusit sa trec de el pâna la jumatatea ultimei ture de teren. Îmi mai ramasese în fata doar prietenul meu care facea eforturi evidente sa continue în acelasi ritm însa era evident ca nu putea. L-am ajuns chiar înainte sa facem ultima curba si nu ma mai despartea decât spatele lui si o latime de teren de linia de sosire. Spectatorii se ridicasera în picioare si oavationau strigand chestii pe care nu le întelegeam din cauza sângelui ce-mi pompa în urechi cu putere, a respiratiei zgomotoase si a cârcelului care-mi ataca un muschi. Am încercat sa-mi mobilizez corpul solicitat la maxim pentru un ultim efort în timp ce amicul forja la rândul lui din toate puterile lânga mine.
***
Cum s-a terminat cursa? Am câstigat eu? A câstigat prietenul meu? I-am umflat falca? Mi-a umflat-o el mie? Ne-am pus piedica reciproc? M-a învins cârcelul? Am ramas prieteni dupa concurs?
Finalul ar putea suna ca în filmele chinezesti din anii 80 : ”Legenda spune ca a existat un învingator care si-a luat premiul si a fost felicitat de toata lumea în fata scolii. Din pacate numele lui nu a parvenit pâna în zilele noastre”
Sfârsit
-Te-ai întrebat vreodata cum de tiganii rusi au creat o capodopera ca filmul Satra în timp ce tiganii români reusesc doar sa cerseasca la Paris ? ma întreaba un amic în timp ce degustam o Moka Amaretto de la Starbucks.
- Nu, recunosc spasit.
- Am impresia ca problema tiganilor români e creata de tara în care s-au nascut. Daca s-ar fi nascut în Serbia, ar fi jucat în Pisica Alba, Pisica Neagra sau ar fi cântat cu Bregovich.
***
Cu câteva saptamâni înainte sa plec în Canada, am întrebat o cunostinta daca se gasesc ceaune din fonta prin tara iernii. Ala a râs si mi-a spus ca mamaliga se face în vase de inox Lagostina. Ca nici un ceaun sau oala nu rezista pe un cuptor electric care dezvolta între 450 si 550 de grade Celsius. Am crezut, noah, de unde sa stiu eu cum merge treaba prin Montreal?
Asa ca am vrut sa împachetez ceaunul de fonta al maica-mii, pe care ea-l folosea din vremea cînd eu abia începusem sa merg catinel. N-a vrut sa mi-l dea. Am fost obligat sa merg în piata centrala a orasului sa caut niste tigani caldarari care-si faceau veacul pe acolo si sa cumpar un ceaun de fonta.
Tiganca pe care am întalnit-o mi-a prezentat un ceaun gri destul de usor. L-am cântarit în mâna si mi-am spus ca ceva nu-i în regula, acelasi ceaun cântarea vreo trei kile în bucataria maica-mii. Am întrebat-o de câind e fonta gri si mi-a raspuns cu o privire de expert metalurgist ca ‘’fonta e mixata cu alumina ca sa fie mai usoara’’. Am trecut peste socul creat de ‘’mixat’’ si ‘’alumina’’ iesite din gura unei tiganci caldarar si neavând contra argumente din cauza ca lipsisem cam prea mult de la orele de chimie, am întrebat-o daca rezista la o temperatura de 450 de grade Celsius. ‘’D-apai cum nu, conasule’’ m-a asigurat ea ‘’ca doara noi facem ceaune bune’’. Si mi-a mai bagat vreo trei sub nas. Am ales unul care mi s-a parut mai de calitate si preventiv am facut trei mamaligi in el, în speranta ca daca s-o coji ceva de pe ceaun, sa cada în mamaligile alea bidon. Uimitor, ceaunul a rezistat, asa ca l-am împachetat si l-am luat cu mine în Canada.
De atunci au trecut 7 ani. L-am aruncat zilele trecute, nu pentru ca nu mai era bun (a rezistat superb) ci pentru ca nevasta-mea s-a plictisit de el. Si mi-a spus ca prefera sa faca mamaliga în oale Lagostina, exact cum ma sfatuise cunostinta aia de demult, pe motiv ca în felul asta nu-si umple dulapul cu o mie de oale.
Asa ca acum fac mamaliga în oala de inox. Ïntre timp maica-mea înca foloseste ceaunul ei care va împlini în curând respectabila vârsta de 35 de de ani, spre gloria tiganilor caldarari moldoveni care l-au turnat.
Pe vremea cînd eram student am tras chiulul la câteva cursuri importante. Nu-mi mai amintesc daca nu mergeam la ele de lene sau pt ca pe profesor îl durea la palarie de prezenta noastra ca studenti. Am avut în facultate profesori si profesori, care mai interesat de predat si transmis informatii, care mai frecator de mangan. Îmi amintesc perfect ca unul din cursurile la care am avut zero (!!) prezenta, inclusiv la seminarii a fost geotehnica si fundatii pe care totusi îl preda un mare profesor. Însa omul era la pensie si venea la facultate doar la rugamintea decanului din acea vreme care nu reusea sa acopere postul. Nu prea facea caz de prezenta redusa la cursul lui si nu interpreta amfiteatrul gol ca pe un semn al lipsei noastre de interes. Al doilea curs la care mi-am bagat picioarele aproape integral a fost cel de structuri metalice, predat de actualul decan al Facultatii de Constructii din Iasi. Dar nu în curs, ca-mi era semi-frica de profesorul care-l cunostea pe tata, ci în seminariile predate de o asistenta habarnista. De la care am retinut un singur lucru ‘’niciodata sa nu oferiti informatii profesionale pe gratis, deoarece asta este pâinea vostra. Cine vrea o consultatie, trebuie sa plateasca’’. În felul ei avea dreptate!
Deci am iesit din facultate cu bagaje minimale la geotehnica, hidrotehnica, analiza statica si dinamica, mecanica avansata si structuri metalice. Astea au fost cursurile la care am tras chiulul la greu. OK, nu vorbesc aici de luat examene pe care le luam fara probleme dupa trei nopti de munca asidua ci strict de prezenta la cursuri. Mecanica, statica si dinamica reprezinta coloana vertebrala a structurilor, cine nu le stie a belit popicul. Pe vremea cînd am iesit eu din facultatea de constructii, inginer constructor era echivalent ori cu santierul unde nu conta decât sa stii sa pui biciul pe oameni si sa ai oleaca de fler la organizare, aprovizionare si management ori cu plansa de proiectare din vreun institut de stat. În 1996 erau prea putine firme de proiectare private si prea multe companii de constructii. Aproape toti colegii si prietenii mei din acest domeniu au început pe santier, ceea ce la urma urmei nu-i rau pt ca-ti da o alta privire de ansamblu asupra industriei.
Prin 1999 am început sa ma interesez de constructiile metalice usoare. Ca într-acolo ma împinsese vântul economiei de piata. Eram înca departe de calcule si proiectare dar începusem sa mai pun si eu mâna pe un catalog, pe un manual de design, pe un manual tehnic. Daca ramasesem cu ceva din facultate, acela era abilitatea de a-mi extrage informatiile necesare dintr-o întreaga biblioteca. Proiectantii pe care-i cunosteam se fereau ca dracu de metale pt ca designul cerea precizie iar ei erau învatati cu abateri de centimetri sau cu proiectarea de buncare, asa cum erau constructiile comuniste. Finetea si dantelaria pe care o presupunea o structura metalica le era straina. Erau putini proiectanti adevarati de structuri metalice usoare la vremea aia, unul din ei fiind Dubina din Timisoara un guru cunoscut la cele mai înalte nivele universitare în Canada, om care a scris capitole din Eurocode 3. Apucasem sa pun mâna pe niste proiecte de structura usoara de metal realizate de o cunoscuta firma privata din Baneasa sau Pipera pentru primul Carrefour si ma luasem cu mâinile de cap cînd vazusem cum întelegeau aia sa faca proiectarea.
La o bucata am plecat în Canada si una din primele masuri de siguranta pentru cariera mea profesionala a fost sa ma înfing la una din cele mai tari facultati de constructii din Quebec, ca sa ma pun la punct cu cunostintele. Mi-ar place sa spun ‘’sa-mi readuc aminte’’ însa asa cum am precizat, nu prea aveam ce sa-mi aduc aminte din moment ce nu prea am dat pe la cursuri. Am avut noroc de profesori canadieni întelegatori care au vazut dincolo de aparente si mi-au recomandat un soi de ‘’terapie soc’’. Am luat cursuri de beton, structuri metalice, dinamica cladirilor, mecanica avansata si elemente finite. Am avut atâta ‘’soc’’ încât am slabit vreo câteva kg bune (am fost în Romania la un an de la emigrare si toata lumea îmi spunea ‘’ce bine arati nebunule!’’) am avut nopti nedormite, am cazut în faze adânci de disperare si am fost la un fir de par sa-mi bag picioarele si sa ma car înapoi în Romania. Pentru ca programul celor doi ani a fost atât de intensiv si de dur încât am avut impresia ca am refacut cei cinci ani de facultate în doar doi. Doar suportul prietenilor din jur m-a facut sa strâng din dinti si sa merg mai departe. Dar n-are rost sa ma plâng, la tăţi ni-i greu la un moment dat! Si va spun ca n-am lipsit la nici un curs, la nici o ora de seminar. Cînd ma costa un curs 350 de dolari nu-mi mai venea sa trag chiulul cum faceam în Romania. Asa ca atunci cînd am iesit din facultatea canadiana marcasem 100% prezenta la cursuri.
Dupa ce am consolidat cunostintele profesionale, scoala canadiana fiind aplecata foarte mult catre practica, m-am angajat ca proiectant de structuri metalice într-o companie a carei politica era bani putini dar training profesional intensiv. Si în acea companie am învatat în 3 ani cît n-ar fi putut sa ma învete douazeci de facultati.
***
Acum câteva luni am dat peste o problema majora într-una din sectiunile unui proiect ‘’design and build’’ pe care îl coordonez. Conceptul de design and build este ca echipa de proiectare se ocupa de dirijarea si coordonarea constructiei în scopul diminuarii riscurilor de constructie pentru proprietar. Fazele de proiectare se suprapun peste cele de constructie si timpii de reactie în design sînt redusi la maxim. E un concept ce include asa numita ‘’value engineering’’, adica proiectare la costuri minime de constructie si cu gândirea în avans a eventualelor probleme si riscuri care pot apare în timpul fazei de constructii. E o întoarcere la origini, la ceea ce faceau maestrii pietrari din antichitate care gândeau si construiau în acelasi timp viaductele sau Farul din Alexandria. E pura dantelarie. Proiectare super reglata pe schema de constructie în scopul diminuarii la maxim a perioadei de predare a constructiei. Is really, really nashpa!
Ei bine, la un moment dat m-am izbit de fundatii adânci. Piloni, frictiune negativa, lichefierea solului, alunecari pe roca, rezistenta prin frecare, presiuni hidrostatice, rambleuri. Cacatul cât casa. Coordonam o echipa multidisciplinara în care aveam si geotehnicieni si structuristi. Dar n-aveam nici un geotehnician care sa stie structuri si nici un structurist care sa le aiba cu solul. Iar din astia, nici unul nu stia santier cum stia mos Rebegea *, primul meu sef. Am avut niste surprize în urma unor teste realizate în santier de era sa cad de pe scaun. Nu reuseam de nici o culoare sa verific ipotezele pe care-mi bazasem proiectarea prin încercari la scara reala în santier. Crima si pedeapsa. Logica nu functiona. Am recomandat oprirea constructiei implicând costuri de zeci de mii de dolari pe zi de penalizare si demobilizarea echipamentului care costa si ala mii de dolari pe zi daca statea degeaba, pâna reusesc sa identific ce se întampla. Se petreceau fenomene pe care nu mi le puteam explica, pt ca eu sînt structurist si nu geotehnician.
Daca am vazut ca nu exista iesire si ca nu prea are cine sa ma ajute, am pus mâna pe carti si am halit volume întregi. Am citit zeci de articole stiintifice, am vorbit cu geotehnicieni, am ajuns pâna acolo încât am studiat din scoarta în scoarta Eurocodul 7 care trateaza geotehnica în Europa, codul canadian de fundatii si geotehnica, p-ala american si pe cel japonez. Si pâna la urma am înteles unde am gresit. Si am luat-o de la capat, am refacut calculele si programul de teste si am reusit sa dam drumul la constructie.
Dupa un timp, i-am povestit unui prieten la o bere cele de mai sus, având grija sa adaug un graunte de întelepciune ‘’Nimic nu e imposibil, ma’ bro’! Învatam în fiecare zi si atâta timp cât o problema are legatura de 1% cu meseria noastra, o penetram si-i dam de capat.’’ Amicul a râs si m-a întrebat într-o doara : ‘’N-ai facut geotehnica la facultate cu Silion? Cursul lui era unul din cele mai complete din domeniu. Sînt absolut sigur ca a tratat problema de care te-ai izbit tu, la curs.’’
Atunci am realizat ca nu am notitele de curs din Romania. Ca nu le-am avut niciodata. Pentru ca am tras chiulul la cursuri si m-am concentrat exclusiv pe examene cînd eram student. Ca odata examenul trecut, am aruncat la gunoi toate copiile xerox pe care mi le faceam dupa notilele de mâna ale altui coleg, pentru ca , nu-i asa, cui dracu’ îi trebuie notitele din facultate odata terminata studentia?
Ca sa vezi pozna!
*Nota: Pentru a afla cine a fost nea Rebegea si ce-a facut el, citeste Începutul
Dragă mămico,
Ïntr-o seară cînd a venit taticu acasă, l-am rugat să-mi împrumute niste bani, pe care am de gând să-i înapoiez cînd voi fi mare. Cu acei bani, l-am rugat să-ti faca un cadou frumos din acela care stiu că-ti place tie si să ti-l dea cu ocazia împlinirii a patru luni din ziua cînd m-ai adus pe lume. Cu mâna lui am scris aceste rânduri, ca eu încă nu pot scrie. Poate odată o sa-l ajut si eu să scrie … că doar asa se ajuta oamenii între ei. Eu n-am citit cartea dar promit ca am s-o citesc cînd voi fi mare. Pâna atunci, sa o citesti cu placere, mămico!
Asa i-am scris mamei acum 37 de ani. Cu mâna tatalui meu. Si mi-am tinut promisiunea. Aceea ca voi citi cartea, cînd voi fi mare. Ïntre timp, tatal meu a îmbatranit iar eu nu sînt lânga el ca sa-l ajut sa scrie asa cum m-a ajutat el, demult.
Ïn fiecare an de ziua mea ma gândesc la parintii mei. Care sînt niste oameni extraordinari! Iar amintirile de genul acesta si viata pe care mi-au oferit-o sînt cel mai frumos cadou pe care mi l-au putut face.
Tocmai am terminat de citit o carte pe care v-o recomand cu caldura si voua, despre cum a cazut comunismul in Europa de Est in 1989. Se numeste “The Year that Changed the World” si este scrisa de Michael Meyer, fost corespondent al saptamanalului Newsweek pe Europa de Est in acea perioada, actualmente scriitor de discursuri pentru Ban Ki-moon.
Meyer este ultimul ziarist american care l-a vazut pe Ceasca in viata, in vara lui 1989. El povesteste cum a decurs interviul cu Geniul Carpatilor, care debita prostii ca un patefon stricat, exact ca in discursurile interminabile de la televizor. Intrebat de cei de la Newsweek de ce e penurie de alimente in Romania si toate magazinele sunt goale, Ceasca a scos una tare de tot, mintind de la obraz ca de fapt e mancare din belsug, dar e tinuta in magaziile magazinelor sa nu se strice! Adica, teza ca el nu stia ce se intampla, era invalidata de faptul ca mintea ca un porc.
Ceausescu gata sa cada in august 1989 (Newsweek)
Meyer, evident plictisit de aberatiile bolborosite de Ceausescu, a inceput sa se uite la detalii, caci el statea pe un scaunel iar Ceasca pe un tron, undeva la Snagov. Iar detaliul care i-a atras atentia ziaristului, stand ceva mai jos decat Ceasca, a fost ca piticania din Scornicesti avea niste testicule uriase pentru un om atat de scund, testicule care-i atarnau grotesc pe cracul stang al pantalonilor prezidentiali, fiind foarte vizibile prin materialul gri deschis. Americanul a ramas uimit. Poate ca a inteles ulterior ca fara asemenea boase, Ceasca nu ar fi reusit sa f… un popor intreg vreme de 25 de ani.
Mai departe, Meyer povesteste ca, dupa interviu, fotograful de la Newsweek l-a luat pe Ceasca sa-l pozeze pentru revista (cumva, am gasit poza respectiva pe Internet; desi nu putem vedea si dotarile de subsol ale liderului, nu stim de ce-si tine mainile impreunate), pe un ponton de lemn pe malul lacului Snagov si, cand il aranja americanul sa-i apara profilul mai semetz, Nea Nicu s-a dezechilibrat, a falfait din maini si pentru o clipa, toata suflarea, servitori, garzi, ziaristi, au crezut ca Danubiul Ganditor se va prabusi in apa. Nu a fost sa fie. Pacat, ne-ar fi scurtat si noua chinurile cu vreo patru luni.
Liviu se obisnui repede cu viata studenteasca. Traiul în comun în care fiecare facea ce-l taia capul fara sa-l întrebe pe celalalt, lipsa controlului parintesc si libertatea salbatica din anii aceia în care toate chingile comunismului se rupsesera, priau caracterului sau oarecum singuratic. Se obisnuise repede, poate mult prea devreme cu stilul profesorilor si învatase rapid ca doar seminariile si sesiunea de exemene erau cu adevarat importante. La cursurile la care obisnuia sa lipseasca se descurca sa faca rost de notele de curs de la alti colegi. Avusese întotdeauna un nas fin cînd venea vorba de oameni si reusea cu o abilitate iesita din comun sa se împrieteneasca cu cei care i-ar fi fost de folos. Si în acelasi timp, spre deosebire de multi dintre colegii sai, reusea sa evite încurcaturile. Poate ca simtul de disciplina inoculat de mic de catre tatal sau, ofiter de cariera, îl ajuta. Sau poate ca libertatea brusc câstigata îi modelase caracterul si firea lui ambitioasa iesise la iveala.
Se împrietenise la catarama cu Razvan, un ochelarist lungan si slabanog care purta mereu parul tuns scurt, periuta, ce statea la doua camere distanta, pe acelasi palier cu el. Provenea dintr-o familie fara multe posibilitati materiale, asa ca era nevoit de multe ori sa poarte hainele ramase de la fratii sai mai mari. De acasa primea pachet cam odata la trei luni asa ca baza era bursa de merit pe care o castigase din prima zi în urma mediei cu care intrase la facultate. Era un student constiincios care era prezent mereu la ore, chiar si la cele mai neînsemnate cursuri la care profesorul se întampla sa uite sa vina si era de multe ori înlocuit de vreun asistent. Liviu simtise ca prietenia cu Razvan putea sa-i aduca beneficii. Nu-i era prea clar ce fel de beneficii si nici nu stia daca era atras de catre ochelarist pentru ca era baiat destept sau pentru ca era evident ca facea nota discordanta cu ceilalti studenti. Se multumea sa constate ca se simte în largul lui cînd era cu lunganul si asta-i era de ajuns.
- Razvane! A sosit dulceata de capsuni de la maica-mea, e timpul sa o punem de clatite!
Tipul era înnebunit dupa clatite si Liviu vazuse ca poate folosi asta în favoarea lui. Asa ca obisnuia odata pe saptamana sa mearga la el în camera, cînd ceilalti colegi ai acestuia erau plecati prin oras sau în caminele de fete sa-si vada iubitele, si sa faca clatite pe resoul improvizat. Faceau compozitia într-o oala de ciorba, folosind de multe ori apa în loc de lapte si dupa doua ore de munca aveau în fata lor un munte de clatite calde care asteptau sa fie mâncate. Cu dulceata de capsuni într-o mâna si cu berea în cealalta – tratatia lui Liviu, de fiecare data – se îndopau pâna nu mai puteau sa se ridice de pe paturi.
- Bai, face maica-ta o dulceata…Mmmm! As manca-o goala. Dulceata, despre asta vorbesc! se scuza încurcat Razvan.
- Da, stiu ca despre asta vorbesti! Uite, îti las tie borcanul asta, mai am înca doua la mine în camera.
Desigur, Liviu nu lasa nici o fapta buna fara rasplata. Razvan trebuia sa-i furnizeze în contrapartida rezultatele la seminarii sau rezolvarea la proiectele de semestru, pe lânga cursurile obisnuite. Simion se mira întotdeauna de calmul colegului lui înainte de examene
- Cum dracu faci de ai întotdeauna rezolvarile corecte? Brotacu obisnuieste sa faca subiectele cu o ora înainte de examen, n-aveai de unde sa le stii! se înciuda Simion.
- Magie! raspundea senin Liviu. Prefera sa nu le spuna ca are rezolvarile de la Razvan, care ca pregatire pentru examen rezolva toate problemele de la seminarii. De altfel, ochelaristul era considerat un student eminent de catre ceilalti, însa un anti-social cu care aproape nimeni nu vroia sa aiba de-a face.
Însa Liviu nu rata niciodata ocazia de a-si creste influenta în cadrul grupului. Obisnuia sa-l lase pe Simion sa copie de la el chiar în timpul examenelor dupa ce în prealabil îl perpelea la foc mic, refuzand sa-i sopteasca raspunsurile. Daca se întampla ca cei doi sa se afle pe rânduri si subiecte diferite, spre sfarsitul examemului dupa ce pe Simion îl trecusera toate apele, îi pasa o ‘’servita’’ care-l scotea din bucluc pe ultima suta de metri. Si chiar daca supraveghetorul de examen semna foile, ca sa împiedice folosirea acestor ‘’servite’’, Simion avea timp sa copie repede subiectul si sa iasa basma curata. Numai în ziua cînd în disperare de cauza si lipsa de timp, Simion copiase semnatura profesorului pe servita si i-a înmanat-o zâmbind candid asistentului care-i supraveghease, Liviu a simtit ca înnebuneste.
- Cretinule! Cum ai putut sa dai servita mea profesorului? urla furibund. Nu-ti dai seama ca ne-ai futut pe toti daca se prinde ca nu-i scrisul tau? O sa-si dea seama ca-l servim si ne trimite pe toti în re-uri, boule!
Simion era suspect de relaxat. Tragea din tigara cu nesat si se uita interesat la valatucii de fum carora încerca în zadar sa le dea o forma.
- Nu te mai da cu curul de pamânt ca o fata mare! N-o sa-si dea seama ca l-am servit. Doar nu-ti închipui ca are el timp sa se uite peste gogomaniile scrise de noi. Normal ca o sa-l puna pe asistent si ala-i aproape de-o vârsta cu noi. Chiar daca se prinde, n-o sa faca scandal, e de gashca. Relax!
Liviu îsi înghiti cu greu sudalmile care-i veneau pe buze si strangând din pumni se jura sa nu-l mai ajute pe Simion vreodata. Asa ceva pur si simplu nu se face! se gândea el nervos. Vezi daca-s prost si-l ajut? Sa-l bag în ma-sa! îl înjura pe muteste, multumindu-se doar sa-i arunce niste priviri care daca ar fi fost lasere, l-ar fi facut pe Simion franjuri. Pâna la urma nu se întampla nimic si toata lumea scapa basma curata. Simion avusese dreptate, asistentul nu spusese nimic, nici macar nu erau siguri ca sesizase neregula.
- Ai scapat de data asta, îl ameninta el pe colegul lui. Daca se repeta, ai sa te descurci singur, bulangiule! N-ai onoare, ai fi în stare sa ma dai în gît numai sa treci examenul! Dar stia ca va continua sa-l ajute pe Simion. Avea nevoie de el. Tatal lui, director al unei fabrici de mobila renumite, le adusese un aparat video si un televizor color sport. Simion obisnuia alaturi de colegii lui de camera sa organizeze nopti de vizionare de casete porno în camera lor de camin, taxandu-i cu cîte 10 lei pe participanti. În timpul saptamanii le tinea acasa la o matusa de-a acestuia de frica sa nu le fure careva si le aducea doar la sfarsit de saptamana. Jumatate din banii stransi din noptile de vizionare de casete îi împartea cu colegii lui de camera, ca sa le aline disconfortul de a-i alunga sa doarma prin alte camere sau pe la iubitele lor din alte camine.
Liviu nu era ceea ce am putea numi, un student cu dare de mâna, însa geanta saptamânala plina cu mâncare primita de acasa, banii de buzunar de la tatal sau, bursa studenteasca si veniturile din vizionarea de casete îi ofereau o oarecare libertate financiara fata de majoritatea colegilor lui. Nu ca i-ar fi trebuit multi bani de buzunar. Debutul anilor ‘90 adusesera cu ei o perioada de înflorire a vietii studentesti cum nu mai fusese niciodata în Romania si care avea sa se termine din pacate odata cu schimbarea regimului iliescian. Grevele se tineau lant ceea ce ducea la suspendarea regulata a cursurilor spre bucuria baietilor care o tineau numai în bairame în camerele de camin. Bursele studentesti se acordau cu usurinta, marea majoritate a studentilor beneficiind de acestea, fie ele de merit, sociale sau particulare. Sumele de bani primite sub forma de subventie de la stat erau consistente si indexate regulat, ajungând adeseori pentru patru week-enduri pe luna în clubul disco din complexul studentesc si consumatia de rigoare, care era alcatuita dintr-o sticla de Grasa de Cotnari si o Tropicana cu paiul.
Într-una din aceste nopti fierbinti de vara petrecute în clubul al carui client fidel devenise, o cunoscu pe Malina.
***
Citeste si prima parte: O dimineata de octombrie
