Usa camerei se izbi cu putere de perete si Jipa navali în camera de camin ca o vijelie.
- Treziti-va, coardelor! Aveti curs cu Brotacul, va beleste daca lipsiti!
Brotacul era profesorul de mecanica de la facultate. Spre deosebire de alti profesori carora nu le prea pasa daca studentii erau sau nu prezenti la cursuri, Brotacul tinea mortis sa aiba toti studentii în sala de curs. O conditie obligatorie pentru ca un student sa fie acceptat la examenul semestrial era sa aiba 90% prezenta la curs si 100% la seminarii. Doar cativa reuseau performanta asta, restul trebuiau sa negocieze cu profesorul si de obicei rezolvau problema cumparand una sau doua carti publicate sub semnatura acestuia. Porecla i se tragea de la statura mica si rotofeie marcata de fata de buhaita si ochii bulbucati, care-l facea sa aduca cu un broscoi dupa cum se exprimasera cateva studente îngrozite ca trebuiau sa îi suporte avansurile.
- Du-te ma, naibii, si lasa-ma sa dorm! se auzi o voce somnoroasa dintr-unul din paturile ocupate.
Camera de camin fusese conceputa pentru doua locuri însa afluenta mare de studenti si goana dupa finantare a facultatilor in anii de dupa schimbarea regimului comunist în Romania facea ca orice loc sa fie folosit. Decanatul ordonase ca în fiecare camera sa fie instalate doua paturi supraetajate lânga pereti si unul simplu sub fereastra, reusind sa bage cinci studenti într-o camera de doi. Ar fi bagat sase, însa prezenta unui al treilea pat supra-etajat ar fi fost prea de tot.
Studentii îsi protejau bruma de intimitate cum puteau, desi în cazul baietilor aceasta nu prea exista si nici nu i se simtea lipsa. Daca vreunul dintre studenti venea cu o fata, codul onoarei spunea ca trebuie sa fie lasat singur cu ea doua ore. Importanta prezentei unei fete în camera trecea înaintea oricarui examen, astfel ca cine avea de învatat pleca la biblioteca unde avea liniste.
- Bai leprelor, o sa va futa Brotacul de o sa va îndoaie. Nu va jucati cu el! Jipa era mereu insistent cand venea vorba de trezirea si plecatul la cursuri, desi nu se prezenta în sala de clasa decît prin accident. Obisnuia sa se culce în singurul pat ramas liber, cel de sub fereastra desi era cazat într-o camera cu un etaj mai sus.
Simion se ridica în capul oaselor si sari jos din pat, zguduind podeaua cu cele 90 de kilograme ale sale. La începutul semestrului îsi alesese unul din paturile de sus cu vaga speranta ca era mai izolat si ca ar putea sa doarma cînd ceilalti colegi ar fi ales sa joace table sau carti. În prima seara însa, bagase de seama ca valatucii de la fumul de tigara se aduna exact deasupra lui. Însa era prea tarziu sa mai faca ceva. Sa aleaga patul de sub fereastra nu-i convenea din cauza mâncarii trimisa la pachet de catre parinti si care era de regula depozitata pe pervazul exterior al geamului. Nu aveau frigider în camera din lipsa de spatiu. Si cum niciodata nu li se facea foame în acelasi timp, mereu se gasea cîte unul care se urca pe patul de la geam si îsi lua cîte ceva prin fereastra deschisa.
Cascând se îndrepta catre usa data de perete cu gând sa se duca la veceul comun de la capatul coridorului. Cînd ajunse în prag, observa un tânar înalt si costeliv, îmbracat cu o jacheta neagra si blugi prespalati care se asortau cu adidasii albi din picioare, purtand o geanta de voiaj într-o mâna si o foaie în cealalta. Tânarul se oprea în dreptul fiecarei usi de pe coridor pentru cîteva secunde, analizând scurt numerele din plastic, dupa care trecea pe partea cealalta a culoarului si se oprea iar. Din chipul lui dezorientat se vedea ca nu cunoaste cam pe unde se afla camera pe care-o cauta.
Desi era înca adormit si simtea o nevoie urgenta sa mearga la baie, pe Simion îl împinse curiozitatea sa deschida gura.
- Ce camera cauti?
Tânarul se îndrepta spre el vadit usurat si aratandu-i hartia, raspunse:
- Camera 325 din G15. Mi-au dat jos la administratie hartia cu repartitia.
Simion clipi din ochi, ca si cum n-ar fi înteles bine.
- 325? Asta e 325!
Mana dreapta a tânarului zvacni înspre el facandu-l sa se dea un pas înapoi.
- Poarta-ti singur geanta, mestere!
Derutat, tânarul nu întelese pe moment reactia interlocutorului sau, însa îsi dadu repede seama ca în dorinta lui de a-i da mâna, îi întinsese geanta de voiaj.
- Oh, scuza-ma! Vroiam doar sa ma prezint. Eu sînt Liviu Costan, noul tau coleg de camera!
- Salut! îi întinse mâna Simion. Te-au repartizat la noi? Cum asa? Sîntem deja patru în camera, sînt camere în care sînt doar cîte trei.
- Uite hârtia de la seful de camin, crezu Liviu ca trebuie sa-i explice. M-a costat 300 de marci locul asta, adauga el ca si cum s-ar fi simtit vinovat ca-si impune prezenta.
Simion începu sa râda.
- Sa zici mersi ca ai dat numai atât! De obicei locurile se învart la 500 de marci, ca na, Mandibula trebuie sa-si cumpere si el un apartament în Podul Ros.
- Cine e Mandibula?
- Seful de camin. Simion era contrariat. Nu l-ai întalnit? Are mandibula proeminenta, de acolo i se trage numele. Dar ai grija sa nu-i folosesti porecla în fata lui, ca e în stare sa-ti aranjeze falca cu vreun pumn. Si o sa fiti doi cu fata de buldog! se hlizi el.
Liviu parea încurcat.
- Nu-l stiu, am rezolvat printr-un prieten. Am înteles ca nu ia bani de la oricine si daca nu ia bani, nu rezolva. Noroc ca-l stia amicul, altfel trebuia sa-mi caut gazda.
Simion începu sa dea semne de nerabdare.
- Uite ce e, eu trebuie sa ma duc la buda ca ma taie. Vezi cum te misti prin camera ca baietii înca dorm. Pune-ti bulendrele pe patul de la geam, restul sînt deja adjudecate, îi mai arunca peste umar, târsâindu-si papucii pe coridorul proaspat lustruit de catre tanti Leana, femeia de servici de pe etaj.
Simion împinse usa la cabina si se pregati sa se aseze comod pe tron. Cu un oftat de obida se gândi la cursul afurisit de mecanica al Brotacului si la seminarele de a doua zi cu Inna, asistenta profesorului. ‘’E buna tare Inna asta! Pacat ca s-a casatorit cu boul ala de asistent de la Hidro!’’ se amarî el, înainte ca usa de la cabina sa sara în laturi. Mai apuca doar sa vada un val de apa care-l acoperi din cap pâna-n picioare, lasandu-l absolut aiurit.
- Ce faci aici, curvarule? îi urla în urechea plina de apa tanti Leana. Trebuie sa spal veceurile, nesimtitule!
- Fa! urla Simion disperat, cu pantalonii în vine, ma lasi sa ma cac?
- Caca-te betivule!! zbiera iesita din minti tanti Leana aruncînd în el cu galeata de plastic care-l trozni în plina figura.
Auzind harmalaie, cei cîtiva studenti care erau la dus la acea ora a diminetii îsi itira capetele prin usa de la veceuri. Tanti Leana era cunoscuta ca o persoana care nu era în toate mintile si pe care era bine s-o evite daca tineau la pielea lor. Într-o dimineata aruncase cu mopul dupa un imprudent care iesise cu fata de masa s-o scuture de firmituri pe coridorul proaspat spalat. În general cam tot caminul o folosea pe tanti Leana ca ceas desteptator deoarece în fiecare dimineata îsi începea programul de curatenie pe etaj cu strigatul belicos ‘’Betivilor! Curvelor! Traiti ca porcii!’’, cînd dadea cu ochii de coridorul plin de cioburi si lipicios de la berea varsata la petrecerile din fiecare noapte.
Simion îsi retinu cu greu impulsul de a-i trimite un croseu în plina figura vrajitoarei si se strecura ud leoarca pe lânga casca-gura din jurul lui.
- Ce v-ati adunat ca la urs? N-aveti treaba? se rasti la ei. Nu stiti ca-i nebuna?
Furios, se întoarse în camera si începu sa se stearga cu primul prosop care-i cazu în mâna. Îsi aduse aminte ca al lui era în dulap, asa ca-l azvarli nervos cît colo. Colegii de camera se trezisera si în aer plutea deja un miros de cafea de la ibricul de tabla smaltuita care bolborosea pe resoul improvizat dintr-un boltar de BCA, furat de pe santierul de lânga complexul studentesc. Arunca o privire catre geam si îl observa pe Liviu asezat stingher pe un colt de pat, în timp ce Jipa tragea la aghioase fara sa se sinchiseasca de galagia din jurul lui.
- Jipa, pufni Simion, care era pus pe harta dupa episodul din baie, du-te la tine în camera sa dormi! Patul ala este ocupat începând de azi.
- Ce ba, ai de gând sa te muti în el? îl persifla Jipa. Sa stii ca trage curentul!
- Avem un nou coleg de camera si ala va fi patul lui. Baieti, faceti cunostinta cu Liviu Coman!
- Costan, îl corecta Liviu.
- Scuze, Costan. Mandibula l-a repartizat la noi în camera, asa ca patul de la fereastra e al lui.
Baietii ridicara capul si-l privira pe Liviu, cu diverse grade de curiozitate. Cîtiva dadura din cap în semn de bun venit. Jipa se ridica în fund cascând si îl privi curios pe sub spâncene. Mormai ceva neinteligibil care putea fi luat drept un salut, se dadu jos din pat si iesi din camera.
Liviu nu-si facu prea mult sînge rau. Pâna la urma, viata lui de student abia începuse.
***
Partea a doua: Dincolo de aparente
- A fost afara!
- Ba a fost în teren!
- E afara
- Teren
- Bine, se repeta. Sa se arate dreptatea!
Discutiile astea le-am tot avut de-a lungul copilariei. Fie ca jucam tenis cu piciorul, bambilici, badminton sau tenis de câmp mereu erau discutii de afara-înauntru. Cum nu aveam arbitru, singura modalitate sa cadem la întelegere era sa se repete schimbul de mingi, ‘ca sa se arate adevarul’. Ca si cum o divinitate superioara ar fi stat cu degetul în nas deasupra terenului de joc si ar fi decis arbitrar si unilateral care din jucatori sa piarda o minge.
Însa lucru curios, de obicei jucatorul care încerca sa triseze si sa-si adauge un punct la care nu avea dreptul, pierdea schimbul de mingi care trebuia sa arate adevarul. M-am gândit de multe ori ca la trisor functiona un soi de sentiment de vina care-l împiedica sa joace foarte convingator mingea. Sau poate ca acea serva era câstigata de cel care era convins mai tare ca are dreptate, nu stiu. Însa m-a mirat de multe ori cît de precis se arata dreptatea, daca unul din cei doi încerca sa castige necinstit.
- Aut!
- Aut? Eu am vazut-o pe linie!
- A fost afara.
- Hai s-o repetam!
Astazi, nu mai precizez ca repetam un schimb de mingi ca sa se arate adevarul. Desi tot la asta ma gandesc.Nu mai joc tenis cu piciorul sau bambilici, ma multumesc doar cu tenisul de cîmp. Si constient sau nu, dupa un schimb prelungit cînd returnez mingea în urma unui rever prea puternic, se întampla sa cada afara. Si se întampla ca în cazul în care mingea loveste terenul aproape de tusa sa pun în discutie finalitatea punctului. Nu sînt gata sa cedez prea usor o minge muncita. Ma gandesc ca sînt puternic psihic si n-am sa las un eventual sentiment de culpa sa-mi controleze racheta. Asa ca ma concentrez pe schimbul de mingi care trebuie sa arate adevarul. Deloc surprinzator, în majoritatea cazurilor pierd punctul. Si realizez ca fara sa vreau l-am jucat crispat în timp ce adversarul meu era relaxat. L-am jucat crispat, nu pentru ca tineam neaparat sa castig ci pentru ca era important sa arat ca am avut dreptate.
Îmi place tenisul pentru ca este un sport sincer. Un sport în care nu poti trisa. Nu exista zone de gri. Poti sau nu poti. Stii sau nu stii. Castigi sau nu castigi. Nu exista egaluri, nu exista companioni pe care sa te bazezi. Esti doar tu si cu abilitatile tale. Tenisul e un duel în care castiga întotdeauna cel mai bun. Cel mai ager. Cel mai bine pregatit psihic.
E ca în viata.
Foto: Seprocom.ro
Nu am numarat niciodata toate diplomele pe care le-am primit de-a lungul vietii. Sînt multe si marea majoritate fara nici o valoare, în afara de cea sentimentala. Cred ca prima diploma pe care am primit-o vreodata si pe care în mod sigur nu o mai am a fost cea care a însotit premiul I prin scoala generala. Asta daca nu cumva ma însel, caci e posibil ca pe vremea respectiva sa se fi dat numai coronite si carti. Am asa un laspus major cînd vine vorba de anii mei de scoala generala din care-mi aduc aminte doar franturi. De exemplu nu reusesc si pace sa-mi aduc aminte orarul pe care-l aveam la clasa a 2-a, cîte ore stateam la scoala sau ce naiba faceam de cînd plecam de acolo si pana veneau parintii mei de la servici. Foarte probabil ca ma jucam în fata blocului cu cheia de gât – chestie de neconceput în societatea de azi – dar asta e numai o banuiala.
Prima diploma care ma licentia în ceva a fost diploma de strungar pe care am primit-o cu doua luni înainte sa termin clasa a 12-a. Da, da, am licenta de strungar cu drept de practica. Ma simt asa de linistit stiind ca în cazul în care ma voi lasa vreodata de calculat structuri am la ce meserie sa ma întorc, de nu va puteti imagina! Si eu ca eu, dar am avut colegi care dupa liceu erau oficial sculeri-matriteri iar acum sînt neuro-chirurgi. Sistemul socialist ne-a calificat pe toti în baza dictonului meseria e bratara de aur! Eu am vreo patru bratari din astea de aur: inginer constructor, locotenent în rezerva, strungar si sales manager. Sînt poli-calificat si multi-disciplinar. Cred ca de aia îmi si dau cu parerea în toate domeniile pentru ca spre deosebire de altii, eu sînt acoperit de hârtii.
Experienta mea de strungar nu-i foarte bogata. Am facut multa practica în timpul liceului în uzine mecanice. Am învatat sa umblu cu sublerul, sa nu-mi prind degetele la strung, sa ma feresc de carligul macaralei de pod rulant care circula pe deasupra capului ca în filmele cu tîmpiti, sa execut la mare arta un filet pe o tija sau sa fabric piulite, am învatat sa umblu cu raboteza si cu freza si mai ales am învatat sa recunosc mirosul de metal încins racit cu lichid din ala ca un lapte. În Canada am avut ocazia sa fac niste vizite în cîteva fabrici de fabricare a structurilor metalice si mirosul ala era peste tot. Cu tot cu lichidul ala alb. Miros de metal prelucrat, nu se uita asa ceva.
Purtam o salopeta albastra din doua bucati si o basca dintr-un material neidentificat. Cred ca înca mai am acasa la ai mei poze facute alaturi de colegii mei printr-a zecea, într-o pauza de lucru cînd lasam pilele si menghinele cu care faceam coliere de strangere a furtunelor la masini agricole si ne apucam de jucat poker pe capace de bere de import. Asta pâna venea maistrul si ne lua de urechi ca jucam jocuri de noroc inventate de porcii de capitalisti. Pfai de mine, pai daca ne-ar fi prins directoarea scolii ca jucam poker ne lua mama naibii, cred ca ne pastea exmatricularea. Asa ca sutul în fund ( la propriu) primit de la maistru era cea mai mica pedeapsa posibila.
Si eram foarte ager la productia de rebuturi. Toate filetele mele erau strambe si nici o piulita nu se potrivea ori colierele nu erau suficient de lungi. La strung galeata în care aruncam rebuturile era mereu plina. Într-o zi a venit la mine seful de tura din uzina si m-a amenintat ca-l cheama pe tata sa-i spuna ca subminez economia si productivitatea mencii. Dar tata nu era chiar fistecine asa ca stiam ca amenintarile lui sînt goale. Cu toate astea aveam niste note la practica industriala care rareori depaseau 7. Cînd îi duceam carnetul de note tatei sa-l semneze îmi spunea sa-mi bag mintile în cap si sa-mi ridic media, dar stiam ca de fapt pe el îl interesa sa ma descurc mai mult la matematica, fizica si româna decît la surubarit. Cred ca nici el si nici mama nu au luat vreodata în serios meseria pentru care ma pregatea onor partidul comunist, foarte probabil pentru ca mentalitatea pe vremea aia era ca ce iese din oameni cu facultate n-are cum sa ajunga sculer-matriter. Chestie de mentalitati, traditie si ambitie de parinti, noah!
Dar experienta de atunci mi-a folosit mai mult decât ar parea la prima vedere. Pentru ca uram mirosul de uzina si atmosfera de fabrica si pentru ca singurele cursuri la care am avut în mod constant 5 si 6 în liceu erau cele de biologie si chimie, am hotarat sa ma fac constructor ca sa lucrez în aer liber si nu într-un spatiu închis. Si ca sa subliniez asta în mod apasat, am dat la Iasi la sectia Cai Ferate, Drumuri si Poduri. Dupa numai 3 luni m-am transferat la Constructii Civile – nu mai retin motivul, cred ca era ceva cu limba engleza, burse în strainatate si profesori americani. Si dupa ce am bagat doi ani de santier în aer liber dupa facultate, ca în povestile mele de pe blog, am hotarat ca totusi atmosfera de birou mi se potriveste mai bine.
Si iac-asa am ajuns eu corporatist în loc sa raman strungar! Motiv pentru care am reusit sa nu am absolut nici o batatura în palme, lucru pe care fetele cu care m-am iubit l-au foarte apreciat pentru ca nu le zgariam pielea fina si nici nu le agatam ciorapii. Ceea ce reprezinta de fapt morala acestei povesti!
Prima data cînd am pus piciorul în santierul unde ma trimisese onor conducerea firmei sa învat meserie, l-am vazut pe el. Pe nea Rebegea, santierist trecut prin ciur si prin dârmon, cu state vechi de serviciu la rusi si la Casa Poporului. Urla ragusit niste ordine catre muncitorii care nu reuseau sa tina pe loc furtunul de la pompa de betoane. L-am masurat din cap pâna în picioare si i-am remarcat pardesiul jerpelit, cusma de astrahan lasata pe-o ureche si cizmele din picioare. Prin comparatie, eu paream iesit de la un magazin de toale de pe 5th Avenue colt cu Broadway. Pantalonii cu dunga, camasa scortoasa si geaca de piele întoarsa contrastau puternic cu mizeria si noroiul din jur.
Nea Rebegea ma vazu si-mi facu semn sa ma apropii cu un gest care trada nerabdarea.
-Ce belesti ba ochii acilea? Cine ti-a dat voie sa intri în santier?
M-am încordat si mi-am bombat pieptul, tunand raspunsul plin de încredere :
- Eu sînt noul inginer de santier. Aici sînt actele si fisa de protectie a muncii. Am fost repartizat de dl. director pe santierul asta. Daca aveti nelamuriri, va rog sa sunati la sediu, dar pâna atunci as vrea sa-mi aratati baraca mea!
Rebegea miji ochii :
- Esti injiner, ai? Câti ani ai de cînd ai terminat facultatea?
Zic ca mosu’ e cam diliu, asa ca hai sa-l încurc :
- Am terminat în ‘96. (Pfoai, l-am facut, îmi zic în sinea mea, sa vezi ca nu-i în stare sa faca calculul!)
Rebegea se sprijini cu o mana de marginea cofrajului si sari jos. Veni spre mine scarpinandu-se sub cusma si oprindu-se la mai putin de-o juma de metru de fata mea, ma întreba rânjind :
- Un an, eh? Ia sa-mi raspunzi tu la o întrebare!
- Nici o problema, zic scotând pieptul înainte si uitandu-ma fix în ochii lui încercand sa ignor damful de mahorca si dintii lui galbeni.
- Tu ai coaie?
Ramân blocat câteva secunde. Deschid gura de câteva ori dar nu-mi iese nici un sunet. Ma uit pe furis în spatele lui si-i vad pe muncitori concentrati sa plimbe furtunul de la pompa de betoane dintr-un loc într-altul.
- Ai amutit? Ai sau n-ai?
- Am!
- Îs creţe?
De data asta nici macar nu mai fac efortul sa-mi ascund surpriza. E clar ca am de-a face c-un nebun furios. Fac doi pasi înapoi si ma uit în jur dupa vreun par. Daca devine periculos, trebuie sa ma apar.
- Ale mele îs creţe, bai baiatule! De la poile si vantul care le-au batut pe toate santierele pe care am fost. 30 de ani am fost santierist. Si acu’ vii tu si-mi spui ca esti noul inginer de santier? Cine mama naibii te-a facut si pe tine inginer? Inginer devii, ba, nu te face facultatea.
- Domnule maistru, uitati care-i treaba…încep eu agresiv, spunandu-mi ca a venit momentul sa-l intimidez cum m-a învatat tata.
- Domnule maistru? Ha, ha, ha…se hlizi mosul aratandu-si dintii galbeni din care lipseau vreo doi. Eu sînt nea Rebegea, seful de santier. Cu cine crezi tu ca stai de vorba, bai ţîncăule?
M-am albit la fata. Seful de santier era cappo di tutti cappi. Un soi de director tehnic care avea în grija mai multe santiere raspandite prin vreo trei judete. Facea parte din CA al companiei si seful lui era directorul general al firmei.
Nu cred ca as fi putut gasi un om mai diferit fata de ideea mea de sef de santier decât omul din fata mea care tocmai îsi sufla mucii în ţărână si se stergea de cracul pantalonilor. Oh, Doamne, unde am nimerit? Nea Rebegea îmi facu semn sa-l urmez si o lua înainte catre o baraca din tabla ruginita cu gratii la ferestre. Acoperisul era curbat si aveam impresia ca fusese taiat dintr-un cazan industrial. Pe una din ferestrele acoperite cu plastic translucid iesea cosul de fum al unei sobe de metal. În încaperea situata putin deasupra nivelului pamântului, se chinuiau sa-si gaseasca locul un pat de lemn acoperit cu paturi cadrilate, un birou facut din niste scanduri negeluite, un brat de lemne de foc si un câine negru cu picioare albe. Pălălaie, mi-l prezinta Rebegea. Ïi place sa doarma în fata flacarii de la soba, mai adauga el ca o explicatie eminamente necesara.
Am cautat din ochi o piesa de mobilier pe care sa ma asez dar era un singur scaun în încapere, asa ca m-am asezat stingher pe marginea patului care emana un puternic miros de lana de oaie, rugandu-ma sa nu iau niscaiva purici. Am aruncat o privire furisa vrafului de planse si desene care tronau pe masa.
Nea Rebegea se aseza cu un trosnet pe scaun si ofta lung de placere, aprinzandu-si o tigara Carpati. Trase adanc din ea si ma privi printre rotocoalele de fum:
- Ia zi, începu el abrupt, ai facut Tehnologie si Organizare de Santier în scoala?
- Da.
- Aha! Deci poti sa-mi faci un necesar de materiale?
Foarte sigur pe mine, ca nu degeaba avusesem nota zece la materia asta în facultate, başca ca o avusesem ca subiect la licenta, dau din cap hotarat :
- Ma descurc, nu-i bai!
Nea Rebegea urmarea cu interes o musca care se zbatea sa scape dintr-o panza de paianjan într-un colt al baracii, deasupra capului meu :
- Am ceva pentru tine! Hai cu mine.
M-am ridicat si urmandu-l, am iesit din baraca si am intrat într-o alta, la vreo douazeci de metri distanta. Am remarcat o gramada de cutii, parea ca am intrat într-un depozit.
- Le vezi p-astea? îmi arata nea Rebegea cutiile maronii descriind cu dreapta un cerc larg. Asta e proiectul, sînt 14 metri cubi de documente. Azi e marti. Ai timp pana vineri sa-mi faci un necesar de materiale. Vineri terminam de turnat radierul general si începem sa ridicam centrala. Vreau sa stiu cîte macarale turn am nevoie, cîte sine de cale, cîte schele, câte încarcatoare Wola, tot. Sambata dimineata trimit necesarul la sediu si luni ne apucam de treaba.
Ati avut vreodata sentimentul ala de out of body? Ca si cum ai fi paralizat si nu poti misca nici macar o pleoapa dar mintea înca-ti functioneaza si-ti da senzatia ca ai iesit din propriul tau corp dar esti înca acolo, în încapere? Stii ca mai sînt câteva fractiuni de secunda pana te loveste panica, o angoasa din aia puternica, dar tu acum esti senin. Esti atât de socat, încat esti senin! Dupa care se prabuseste totul…
Cînd mi-am revenit, eram asezat pe un scaun si nea Rebegea era aplecat peste mine. În mana avea o carafa de apa iar în usa prin care intra un soare orbitor erau doi ochi speriati ai unui baietandru.
- Pai ce faci mai? chicoti nea Rebegea. Ai lesinat? Ia-o usor taticu. Sa fi vazut tu cum ne-au adus comunistii maculatura pentru Centrul Civic. Cinspe camioane. Am muncit cu 30 de baieti o zi si o noapte numai ca sa le descarcam.
Ma ridic de jos balbaind niste scuze penibile.
- Nu-i ca la facultate, asa-i? se hlizi el. Hai, daca ti-ai revenit treci la treaba. Daca ai nevoie de ceva, spune-i lu’ Plămadă, mi-l arata el pe baietandrul speriat si agitat din cadrul usii. E cu mintea mai înceata asa ca-l tin pe langa baraci sa dea de mancare la câine, sa faca focul si din cînd în cînd sa stea de paza. E pâinea lui Dumnezeu, d-aia îi spunem asa.
L-am vazut pe geam îndepartandu-se, mergand cu câinele dupa el. Am oftat lung si m-am apucat de treaba. Am muncit în urmatoarele zile ca un descreierat pâna noaptea tarziu. Vineri dupa-amiaza i-am dat necesarul lu’ nea Rebegea. S-a uitat scurt pe ele si mi-a urat un sfarsit de saptamana placut. Am dormit în week-endul ala ca ursul.
Luni dimineata, la ora 7h30 au început sa soseasca trailerele pe santier. Zeci de camioane. Era un fum de la tevile de esapament de puteai sa-l tai cu cutitul. Nea Rebegea era acolo, în mijlocul harmalaiei cu tigara de Carpati în gura. Mi-a facut semn cu mana si mi-a strigat de pe scara unei auto-macarale:
- Bai pustiule! Pana la urma, într-o zi, poate o sa iasa inginer din tine.
Se zice ca într-o zi Issac Newton se juca de-a v-ati ascunsa cu Nicholas Duillier prin gradinile palatului Buckingam. Si neavand timp sa se ascunda, a desenat un patrat cu latura de un metru si s-a asezat în mijlocul lui. Duillier l-a gasit imediat si i-a strigat de la distanta : Te vad, bai Newton! La care Newton i-a spus : Eu nu sînt Newton, te înseli!
Duillier, bulversat, l-a întrebat : Cum adica nu esti Newton?
Pai nu, zice Newton din mijlocul patratului cu latura de un metru. Eu sînt Pascal!
Aici se termina bancul pentru aia care stiu fizica. Pentru aia care nu stiu, continuarea e mai jos :
Iar Duillier uitandu-se mai atent a vazut într-adevar un newton pe metru patrat care este egal cu un pascal.
Glume de inginer, nah!
***
Zilele trecute mi-am facut ordine în cateva cutii de carton pline cu diverse documente. Printre ele am gasit note de curs din facultate din Romania si surpriza mare, Algebra de-a 11-a si Analiza Matematica de-a 12-a. Nu mai stiu de ce le-am luat cu mine, probabil ca m-am gandit ca s-ar putea sa am vreodata nevoie de ele. Am avut, dar m-am uitat în alte carti. Anyway, ce mi-a sarit în ochi la Algebra este grosimea manualului. 70 de pagini cu tot cu exercitii. 70 de pagini pentru un curs care tinea un an de zile cu minim doua ore pe saptamana. Daca compar cu cartile de 1,200 – 1,500 de pagini pe care le-am halit în facultate as spune ca Algebra aia e un soi de lectura de seara. Asa, mai soft! Oare cum de tineau 70 de pagini un an de zile? Cred ca erau amestecate cu ceva zeama de culegeri de matematica ca sa devina mai vascoasa, altfel nu-mi explic.
Cît l-am pizdit pe Newton în clasa a unspea si a doispea nu va puteti imagina. Pentru ca ma loveam de el si la fizica si la matematici si la algebra. Pentru calculul integral si derivatele alea pe care le-a dezvoltat. Daca ar fi trait, ar fi avut frigiderul plin de carne. Si nu numai de la mine, toti îi uram de toate. Si dupa aia am intrat la facultate si am dat de Matematici Superioare. Bai, ce misto erau! Ce adanci! Total contraindicate unor depresivi, care si-ar fi pus streangul de gat dupa un binom a carui rezolvare se întindea pe trei pagini.
În ’99 am avut sansa sa-i urez personal de toate cînd am vizitat Westminster Abbey. Dar între timp ma mai calmasem si uitasem de matematici, ramanand în cap numai cu niste urme de mecanica. Asa ca m-am multumit sa-i admir monumentul funerar pe care l-ati vazut si voi în Codul DaVinci. Însa cum ma aflam într-unul din cele mai încarcate de istorie locuri din lumea asta, n-am zabovit prea mult la cioace cu Sir Newton.
La Paris înca n-am ajuns. Am ceva sa-i transmit si lui Lagrange.
V-am mai spus ca la fiecare vizita în Romania obisnuiesc sa-mi aduc o gramada de carti, multe din ele foarte vechi – la propriu – decimand biblioteca parintilor mei. Una din cartile pe care o recitesc la fiecare cinci ani, este Cismigiu & comp de Grigore Bajenaru. Scrisa în 1942 daca nu ma înseala memoria. Mereu am avut impresia ca o buna parte din întamplarile povestite în carte seamana foarte mult cu viata mea din liceu. Care s-a desfasurat jumatate sub comunisti si jumatate sub capitalisti.
Dar spre uimirea mea, nu foarte multa lume a citit-o. Pana acum am recomandat-o la vreo patru amici si nici unul nu o citise. Cînd s-au apucat s-o faca, au terminat-o în doua zile. E greu s-o lasi din mana, mai ales daca ai peste 30 de ani.
Va ofer un fragment din cartea asta, ales la întamplare. Si daca-mi spuneti ca nu va aduce aminte de nimic, înseamna ca sînteti niste mari mincinosi
***
- Sa nu cumva sa casti gura pe strada la fleacuri, sau sa te înhaitezi cu cine stie cine, ca întarzii si daca te prind cu vreo absenta îti rup urechile! aud vocea tatei.
Bucuria întrezarita pentru o clipa se spulbera. Ïmi iau sapca si ghizdanul si o pornesc catre liceu! Asa de scortos cred ca n-am mers niciodata. Uniforma, ghiozdanul si sapca – toate noi noute! Putin lucru la un baiat de 10 ani si jumatate?
Mi se parea ca toata lumea se uita la mine. Daca doi trecatori îsi aruncau o privire furisa si neînsemnata asupra mea, din întamplare, si apoi îsi continuau vorba, eram convins ca spun:”Asta a reusit la liceu! A intrat la Lazar! Vezi ce uniforma frumoasa are?” Iar celalalt completa “Si sapca…si ghiozdanul”. “Da, da”
Numai carti nu aveam înca. Ïn ghiozdan aruncasem cu necaz “Citirea de-a patra” si un caiet gros botezat “de notite”. Ni se spusese la deschidere c-o sa ne dea manualele azi sau mâine.
Am ajuns la liceu la 8 fara un sfert. Ïn curtea mare erau stransi o sumedenie de elevi în jurul castanului batran, martor al atator generatii perindate pe sub crengile lui groase. Cei mici se stergeau grijulii pe încaltaminte si intrau în clasa. Cei mari stateau de vorba nepasatori, asteptand “sa sune”. Intru în clasa si ma asez într-o banca la întamplare, langa un baiat voinic. Nici un cunoscut. Bancile aproape pline. Vorbe, pe soptite. De cate ori se deschide usa, toate capetele, dar toate ca la comanda se-ndreapta spre ea, sa vada cine mai vine.
Ïn sfarsit usa se deschide larg si intra un domn înalt si slab, cu mustata mica, neagra si cu parul despartit în carare la dreapta, bine pieptanat si cu nasul coroiat. Toti elevii se ridica automat în picioare, trantind scaunele pupitrelor surd si tropaind pe parchetul proaspat spalat si dat cu petrosin.
***
Ma rog, asta e doar un fragment. Ïnsa n-am putut niciodata sa nu remarc asemanarile flagrante între viata în liceu între cele doua razboaie – caci atunci se desfasoara actiunea – si viata în liceu la sfarsitul anilor ‘80. Dupa 50 de ani, era aproape la fel. Ia faceti comparatie cu viata din liceu din zilele noastre! Ha?
Not so good! Pustanii din ziua de azi si-au ratat viata cu telefoanele lor mobile, cu laptopuri si iPoduri si cu masina lu’ taticu. N-au avut niciodata sansa sa aprecieze farmecul ala specific al orelor de liceu cînd te scotea profesorul la tabla si tu erai cu vaca la pascut sau cînd se împarteau manualele scolare dupa care învatate si sora-ta sau frate-tu mai mare, la începutul anului.
A fost misto!
Pregatita de lupta
Bunicii mei, oameni de la tara, aveau de toate. Aveau si o capra caci prin zona Focsaniului, unde erau ei, taranii aveau în special capre si mai putin vaci. Capra asta n-avea nume dar eu credeam ca o cheama de fapt Belita. Îmi suna ca un nume sud-american. Belita! Bunicul obisnuia sa-i zica Nii d-aci, belito! cînd o tragea de lant ca s-o duca sa pasca printre butucii de vie. De unde si numele. Odata ajunsa în vie se întindea mai curand la pascut frunzele de vita de vie frageda decat iarba uscata de pe jos. Poate de asta laptele ei avea asa, un damf de vin. Desi trebuie sa recunosc ca era mult mai probabil ca damful sa fi venit de la crama de alaturi de bucataria de vara.
Într-o buna zi de vara, pe cand aveam vreo zece ani, Belita s-a întins mai mult decat îi era lantul si s-a apucat sa pasca o bucata de gard. Caprele astea sînt niste fenomene paranormale, nu stiu daca stiti. Ele si iepurii. Rontaie tot ce este în zona lor de actiune. Coaja de copac, buruieni, garduri de lemn, etc. Ei bine, capra lu’ bunica-miu s-a apucat sa pasca gardul. Dupa ce a halit asa, cam vreo doua bucati de scandura, a dat cu buza într-un cui. Si si-a sfasiat-o la mare arta.
Bunicul s-a dus seara s-o aduca acasa si a gasit o balta de sange închegat. Alaturi capra halea în continuare la vita de vie amestecata cu bucati de aschii din gard. A adus-o acasa si l-a strigat pe taica-miu, medic veterinar, ca sa-i arate buza sparta a caprei. Taica-miu, ca nu se poate sa stea asa ca se infecteaza si ca trebuie s-o opereze. Singurul catch : nu avea la el nici un instrument. În schimb avea mama la ea vata medicinala, spirt si pansamente pentru cazul cînd mi-as fi julit genunchii la furat de struguri din via colectivului. Daca vede tata ca n-are nica la el, a luat el o lama de ras, vata, spirt, ac si ata de papiota si s-a dus la gard sa-l cheama pe vecinul lu’ bunica-miu sa vina sa-l ajute. Vecinul era un tip solid, colonel de aviatie, fost luptator si instructor în Angola. Avea casa mostenita de la taca-su gard în gard cu bunica-miu în plina zona viticola a Vrancei.
Aici fac o paranteza, ca sa va povestesc ceea ce putina lume stie. Prin 1980-1985, Angola era în plin razboi civil. Ceausescu sprijinea Miscarea Populara pentru Eliberarea Angolei, condusa de Dos Santos. Astia erau comunisti. Africa de Sud sprijinea UNITA, alta factiune. Astia erau de dreapta. Cînd Africa de Sud a trimis tancurile în Angola ca sa-i sprijine pe UNITA, Rusia a trimis avioane în Angola iar Romania a trimis instructori care sa-i învete pe comunistii angolezi sa traga cu gun-ul (asta daca va întrebati cumva cum de au ajuns alde Congo si Rwanda si Burundi si Liberia si Nigeria si alte tari din zona sa traga cu kalashnikoave în loc sa culeaga banane). Vecinul era instructor de zbor la Bobocu langa Buzau, colonel de aviatie si fost instructor de trupe angoleze în razboiul civil din Angola. Om calit cu razboiul si care vazuse destule nenorociri la viata lui. Ne strangeam seara mai multi baieti din sat, aflati în vacanta, în fata sobei si tipul ne povestea diverse amintiri din Angola si eram toti fascinati. Cînd ma întorceam acasa si le povesteam prietenilor, eram uimit ca nimeni nu parea sa stie ca Romania avea instructori militari în Angola.
Închid aici paranteza si ma întorc la capra. Vine vecinul cu toate alea si taica-miu îi spune sa încalece pe capra si s-o tina bine de coarne. Încaleca asta pe capra la bustul gol, numa’ fibra si muschi si apuca capra de coarne. Cu genunchii o tinea sa nu miste, capra era ca înfipta în pamant. Conditii ideale pt taica-miu, care s-a asezat în genunchi în fata caprei si cu atentie i-a dezinfectat buza cu spirt medicinal si apoi cu lama de ras – care fusese sterlizata în prealabil – a început sa taie în jurul rupturii care plina de sange închegat. Capra, vorba aia, operata pe viu. Încerca sa se zbata, behaia, dar era tinuta vînjos de Van Damme-ul de vecinul. Bai, si cum opera taica-miu buza caprei, odata tasneste un suvoi de sange ca la arteziana. Pasamite atinsese un vas de sange, ceva.
Taica-miu se chinuia sa vada ceva prin sangele ala care tasnea, ca sa poata sa poata sa termine taietura. Era rosu pe fata si pe maini, arata ca un macelar dar continua sa opereze în ciuda caprei care se zbatea din toate puterile. Deodata belita a scapat, s-a repezit cu coarnele înainte trantindu-i un sut în piept lu’ tata care fiind în genunchi n-a apucat sa se fereasca, l-a dat de-a rostogolul si a luat-o la fuga capiata prin curte împroscand cu sange alee, fantana, banci si rufele puse la uscat pe sarma de mama. Eu, ca orice baiat de varsta mea, eram în delir la modul absolut.
Cum de scapase capra? Vecinul, viteazul luptator din razboiul angolez, lesinase! Cînd a vazut cum tasneste sangele ala în toate partile, a cazut ca lemnul la pamant si capra a scapat. Bunicul a început sa alerge dupa capra s-o prinda,si la cei 85 de ani ai lui era incredibil de sprinten, bunica lesinase si ea si mama îi dadea primul ajutor iar eu mai aveam un pic si m-as fi înnecat de ras. Tata s-a ridicat si a început si el sa alerge dupa capra împreuna cu bunicul. Si era cam greu s-o prinda ca aia era capiata de durere, arunca cu coarnele în toate partile daramand garduri si obstacole. Am vrut sa ma duc si eu cu ei sa-i ajut însa mama mi-a zis sa stau locului fiindu-i frica sa nu ma trezesc cu vreun corn în burta sau ceva în genul asta.
În sfarsit tata a prins capra, bunica-miu a încalecat pe ea si a prins-o ca într-un cleste – avea o forta în brate ceva de speriat – si taica-miu a continuat s-o opereze. Dupa ce i-a curatat rana, i-a cusut rana cu ac de cusut si ata de papiota si a facut o treaba atat de misto, încat a doua zi capra era la pascut de parca nimic nu s-ar fi întamplat, si în cateva zile se vindecase de tot.
Bineînteles ca n-am pomenit niciodata de faza cu capra în fata lu’ vecinul, dar nici el nu ne-a mai povestit niciodata de aventurile lui pe continentul negru. Nu de alta, dar din toata imaginea lui de dur calit prin razboaie se alesese praful!
Am scris mai demult un articol, pe care nu l-am mai publicat. Un articol despre rolul pe care l-au jucat profesorii nostri în succesul nostru de astazi. Scriam acolo despre scoala, despre cum a contat odata în Romania ce liceu faceai, caci acel liceu te pregatea pentru facultate si apoi pentru viata. Succesul se masura, scriam eu, în primul rand în recunoasterea pe care o avea liceul – sau scoala în general – pe care ai facut-o si în profesionalismul dascalilor.
Nu l-am publicat. Pentru ca dupa ce l-am scris, mi-au cazut ochii pe o fotografie alb-negru, o fotografie de acum 23 de ani. O fotografie de grup, în care apar alaturi de colegii mei din clasa a 8-a. Vazând chipurile lor pe hartia îngalbenita de vreme, împreuna cu semnaturile lor pe spate, amintirile mi-au navalit în fata ochilor si am realizat ca am tras poate o concluzie gresita.
***
Oliver Toderita a fost colegul meu de banca într-a saptea si a opta si unul din cei mai buni prieteni din perioada aia. Ïnca de pe atunci avea oarece înclinatii catre actorie, dar nici el si nimeni din jurul lui nu cred ca realiza asta. La el talentul asta se manifesta prin abilitatea cu care le turna gogosi profesorilor cînd nu avea temele pregatite. Zambind larg si privindu-i drept în ochi fara sa clipeasca. A fost un elev bun la fel ca mine, dar cam lenes. La fel ca mine! Mergea mult pe inspiratie si iesea din orice încurcatura cu fruntea sus. Se baza mult pe feeling-ul de moment.
Ne-am tras “prietene” în acelasi timp, erau colege de clasa cu noi. Eu ma afisam cu a mea mai pe furis asa, ca eram timid si rusinos. El cu a lui mai la vedere, ca el nu era rusinos. Ne vizitam des caci stateam la distanta de câteva blocuri si eram destul de des împreuna. Era singurul din clasa care avea uniforma croita pe comanda, ca un costum, tin minte ca ma tâmpea linia dreapta si reverul adanc care-i lasa cravata la vedere.
Mergeam împreuna la pregatire la limba romana, ne pregateam pentru admiterea la liceul de mate-fizica din localitate, cel mai cautat si dorit de catre parintii nostri. Eu munceam sa scriu conspectul sau sa fac temele pe care ni le dadea profesoara, el facea temele pe jumatate si cu restul mergea la fler. Si nu stiu cum facea, dar mereu reusea sa o prosteasca pe profesoara.
Bineînteles însa ca n-a reusit sa prosteasca si comisia de admitere de la treapta si a ratat intrarea. A fost redistribuit la un liceu considerat chiar slab, parca Liceul de Constructii, nu mai retin exact. Am pierdut legatura cu el dupa clasa a opta. Am fost uimit cînd am auzit ca a intrat din prima la IATC – stiind cît de greu se intra pe atunci – pentru ca mi se parea de neconceput ca un tip care vine dintr-un liceu fara cota, un liceu tehnic, sa poata intra la facultatea asta din prima. IATC-ul era ca Arhitectura, trebuia sa te pregatesti ani de zile ca sa intri. Persoane cunoscute cadeau pe capete. Iar el a intrat din prima! Cred ca am fost socat vreo luna cînd am aflat.
Uimitor, nu l-am vazut NICIODATA jucand. Mi-l amintesc doar ca pe colegul meu de banca cu care faceam o droaie de tâmpenii.
***
Luminita Hutupan, actualul portar – sau fostul – al echipei nationale feminine de handbal si una din cele mai titrate sportive romance, era colega cu noi într-o clasa paralela. Ïn fotografia despre care v-am povestit, apare cu eternul trening cu care venea la scoala. Un trening albastru, cu dungi albe pe maneca. Era o fire retrasa, n-avea decat o prietena, Petruta, care era cu ea la sectia de handbal. O cam evitam, ca ne era frica de ea. Era destul de solida si parea sa ne poata culca la pamant cu o singura miscare de brat, asa ca tineam o distanta respectoasa, desi sincer, nu aveam motive.
Luminita avea mereu probleme la scoala cu notele. Fiind la antrenamente foarte des, scoala era cumva pe planul doi. Pe vremea aia sportul se facea ca pasiune, nu banuia nimeni ca ar putea sa aduca candva bani, cu atat mai putin sa poti trai din el. Asa ca profesorii nu prea agreeau pasiunea ei pt handbal si îmi amintesc ca a trecut la mustata de repetentie. Nu m-am socializat cu ea niciodata, eram într-o “liga” total diferita si în afara de faptul ca eram vecini si ne intersectam pe coridor la scoala, nu aveam alte contacte sociale. A dat la liceu la Liceul Sportiv parca si i-am pierdut urma. A început sa joace la senioare înca din clasa a noua.
M-am mirat cînd am aflat prima data ca a intrat în nationala Romaniei si am continuat sa ma mir pe masura ce si-a continuat cariera. Probabil pentru ca atunci cînd cunosti un om sub un anumit unghi îti este greu sa ti-l închipui altfel. Citeam comentariile si articolele din ziare – banuiti probabil ca nu am vazut-o NICIODATA jucand – care se întreceau în laude, vedeam cum urca din ce în ce mai sus si tot nu-mi puteam scoate din minte imaginea ei îmbracata în treningul albastru – cred ca nu am vazut-o niciodata îmbracata altfel decat în trening – mergand cu geanta în mana, pe aleea care ducea la scoala, retrasa si tacuta.
Cea care avea sa devina cel mai bun portar din lume la handbal feminin, a avut o viata grea în scoala generala. Figura ei trista din fotografia mea, sta marturie.
***
Privind în urma dupa 23 de ani, realizez ca succesul nu înseamna neaparat scoala. Dar în mod sigur înseamna multa, multa munca. Si pasiune.
Râdem de-un Vanghelie pentru ca e analfabet. Dar poate ca daca s-ar fi dovedit un Warren Buffet, n-am mai fi râs. Daca nu s-ar fi tinut de prostii. Radem de Piedone ca-i bou si planteaza palmieri, dar daca ar fi fost un adevarat gospodar al orasului, poate ca n-am fi ras si nu ne-ar fi interesat cata scoala are.
Am trait toata viata cu impresia ca aia 20 de ani de scoala pe care-i am în spate, pe doua continente, reprezinta de fapt baza succesului în viata. Ïn realitate, la fundatia succesului sta pasiunea. Sta placerea de a face ceea ce faci. Sta talentul fiecaruia de a fi foarte bun.
Si mai ales stau ani si ani de munca grea!
