Banca cu care fac cele mai des afaceri, Royal Bank of Canada, este în general o banca foarte atenta la relatia cu clientul. I-am ales ca banca înca de cînd eram în Romania în baza relatiei lor speciale cu BCR. Prin ei mi-am transferat toti banii din Romania la un cost de transfer minimal si de la ei am avut primele carti de credit. Acum, fiind de vreo 7 ani împreuna, relatiile sînt si mai bune ca la început. Dar totusi, ca toate bancile mari, din când în când mai da si ea cu bâta în carul cu oale.
1. Mi-ar place ca banca sa se deschida mai devreme. Eu ajung la birou la 9h00 dimineata în timp ce ei deschid la 10h00. Foarte incomod pentru mine.
2. În acelasi timp, mi-ar place ca banca mea sa închida mai târziu. De obicei, în afara de joia cînd au program pâna la 20h00, în fiecare zi închid la ora 17h00, aceeasi ora la care eu ies de la birou. Iar ghiseele se închid de fapt la ora 16h00. Nici o sansa sa faci vreo operatiune bancara.
3. Asta înseamna ca daca vreau sa nu astept pâna la prima joi seara, trebuie sa-mi sacrific prânzul si sa merg în pauza mea dintre 12h00 si 13h00. Faza e ca doau doua ghisee sînt deschise din sapte, pentru ca (lucru de mirare) restul casierelor sînt în pauza de prânz, tabarnak! Bineînteles conform legilor lui Murphy, doar atunci se formeaza cozi imense, pentru ca au si altii aceeasi idee ca mine.
4. Mi-ar place foarte mult ca acei casieri care sînt totusi disponibili, sa nu stea de vorba atâta între ei. Majoritatea par sa se simta foarte bine stând la cioace exact cînd îmi rup eu din timpul meu de papica, cînd de fapt ar trebui sa se miste super fast, exact ca bucatarii de la restaurantul italian din colt care la ora prânzului par a fi pe perfuzii cu adrenalina, în timp ce în afara orelor de mâncat se plictisesc cu gratie.
5. Mi-ar place ca aceeasi casieri sa nu mai afiseze o mina de super-sictir si oboseala. Daca-i cineva care ar trebui sa fie sictirit, ala-s eu, clientul.
6. Mi-ar place si sa existe niste reguli care sa explice bancii ca daca eu îi dau banii mei sa se joace cu ei, mi-ar place sa primesc în schimb o dobânda lunara care sa însemne dupa taxe, ceva mai mult decît doua cafele la Starbucks-ul din colt. Ar fi uber-cool.
7. Mi-ar place sa existe si niste reglementari care sa împiedice o banca sa plateasca salarii si bonusuri anuale care depasesc profiturile ei. Tare misto ar fi!
8. Dar cel mai mult si mai mult mi-as dori sa-mi promita ca n-o sa-mi piarda investitiile facute prin ei, indiferent ce s-ar întâmpla cu economia. Da, as putea plasa economiile în fonduri garantate de stat, dar cu dobânda primita n-as putea sa platesc nici macar hostingul la blogul asta.
Cam asta mi-as dori eu de la banca mea. Voi ce v-ati dori de la banca voastra?
Prin iarna lui 1996 construiam un pod, undeva în Moldova si ca orice sef de santier în Romania, aveam foarte mult timp liber, pentru ca muncitorii stiau mai bine ca mine ce aveau de facut. Asa ca ma retrageam în baraca mea de metal neizolata si ma încalzeam la gura sobei care scotea un fum înnecacios, citind din operele nemuritoare ale lui Vladimir Tismaneanu. Pe vremea aia nu stiam ca va ajunge sa-l apere cu pieptu-i de arama pe Matroz, asa ca n-aveam de ce sa-l privesc câs. Iar scrierile lui mi se pareau interesante. Una din frazele care mi-au ramas în minte, venea dintr-o carte care trata ‘’Glastnost si Perestroika’’. Nu-mi amintesc exact citatul, dar ideea era urmatoarea :
‘’Cei care vor profita primii de caderea Statului Sovietic va fi Intelighentia, esalonul doi al Partidului Comunist Sovietic. Acele fete necunoscute marelui public, dar cu relatii întinse în KGB. Ei vor face miliarde de dolari într-un stat slab si fara legi, dominat de coruptie. Dar odata averile facute, vor încerca sa si le consolideze pe cai legale. Abia atunci statul va deveni puternic, cînd acei miliardari se vor uni si vor promova legi care sa le protejeze averile. În acest mod, ei vor deveni cinstiti si averile lor corecte. Iar mostenirea lasata copiilor lor va fi inatacabila pe cai legale’’
Dincolo de sentimentele de oarece dezgust pe care îl am astazi fata de Tismaneanu, fiu de mari comunisti care tine lectii de anti-comunism, trebuie sa recunosc ca omul are viziune si cunoaste. Cartea pe care o citeam, fusese tiparita în 1994 înainte de razboiul de separare al Ceceniei si intr-o perioada în care Federatia Rusa era condusa de Boris Eltin iar oligarhi rusi ca Berezovsky, Hodorkovsky, Smolensky sau Fridman nu aparusera înca.
În anii ce au urmat, citatul asta din cartea lui Tismaneanu mi-a venit în cap în mod repetat de cîte ori am auzit de privatizari frauduloase în Romania si în timpul ultimei campanii electorale cînd Basescu acuza mogulii de toate relele posibile. Caci numai un orb n-ar vedea ca respectivii moguli au ajuns în urmatoarea faza, cea în care încearca sa-si protejeze averile. Ceea ce nu-i neaparat rau, dar este spectaculos. Mai ales prin prisma textelor lui Tismaneanu.
Eu nu sînt prieten cu moguli. Dar am prieteni care sînt milionari. Nu neaparat multi-zeci sau sute milionari, dar nimeni din jurul lor si nici chiar ei însisi nu neaga ca sînt milionari. Spre deosebire de moguli cu care nu am contacte personale ca sa pot sa fac comparatie, am observat la prietenii mei milionari o alta faza, la fel de spectaculoasa ca cea de protejare a averilor prin lege.
A început sa le fie frica de moarte!
Nu râdeti, ca nu-i de râs. Nu pun în discutie modul în care oamenii au facut avere. Unul a facut afaceri cu petrol si a calcat embargoul cu Iugoslavia, altul a manipulat bonuri de compensare si energie – pe vremea PSD-ului s-au facut averi uriase din compensari, mai ales ca toata economia era în blocaj si numai ‘’initiatii’’ stiau si puteau s-o deblocheze, contra unor comisioane fabuloase. Un al treilea a câstigat 5 milioane numai pt ca si-a vândut fabricuta si terenul pe care îl detinea unui lant de mall-uri care a darâmat-o si a trântit acolo unul din cele mai mari complexe comerciale din Moldova.
Pâna prin 2008 la început, toti faceau bani cu doua mâini. Cei care au înflorit pe vremea PSD, au rupt norii pe vremea PNL. Pt ca erau deja în bloc-starturi. La fel ca mogulii lui Basescu, care si-au marit averea de cinci ori în timpul mandatului lui El Capitan. Dar cu niste costuri. Sanatatea! Stressul era atât de mare în mijlocul acestei economii cu picioare de lut, riscul de a fi înghitit de un peste mai mare si de pierdere a averii atât de prezent, încât respectivii s-au ales cu niste boli pe fond nervos. Atacuri de panica, pre-infarct, boli de piele, boli ale aparatului respirator, etc.
N-a murit nici unul, dar am remarcat de prin 2008 încoace ca a început sa le fie frica sa nu cumva sa moara si sa nu poata sa se bucure de banii pe care i-au strâns. Motiv pentru care au lasat-o mai moale cu implicarea în afaceri, au delegat la oameni de încredere – rechini tineri care abia asteapta sa le ia locul – o mare parte din conducerea acestor afaceri si au început sa-si dedice tot mai mult timp lor însisi. S-au abonat la reviste medicale, manânca din ce în ce mai sanatos si chiar au apelat la diete. De cîte ori vorbesc cu ei, sînt ba la Paris, ba la ski în Austria, ba în Thailanda la soare. Iar e-mailurile lor sînt pline de învataminte ‘’safe’’ pentru sanatate. Nu mai beau pâna cad sub masa, nu mai pierd noptile, nu mai manânca ca porcii numai mâncaruri grase. Unul chiar s-a mutat în sudul Frantei de tot si nici macar nu mai face afaceri în Romania. Si-a cumparat o vie mai mica si s-a facut vinicultor si-mi trimite odata pe luna mailuri instructive despre binefacerile vinului rosu, asa cum le-a învatat si el de pe la francezii din zona.
Pur si simplu, unii milionari au început sa aprecieze viata!
Cine mai tine minte celebra campanie a Academiei Catavencu, ‘’Dati un ban pentru monumentul Elisabetei Rizea’’? Anuntul de acum aproape doi ani de zile, suna asa:
Pentru monumentul unei femei monumentale
Asezamantul cultural “Academia Catavencu” va aduna si administra fondurile necesare si va initia toate demersurile pentru constructia monumentului Elisabetei Rizea, simbol al rezistentei impotriva comunismului.
S-a obtinut acordul primarului general al capitalei. Se va organiza un concurs national pentru proiectul acestui monument, ce va fi ales de catre un juriu alcatuit, deocamdata, din: Andrei Plesu, Mihai Oroveanu, Radu Varia, Aurora Liiceanu. Cei care doresc sa contribuie financiar la realizarea acestui proiect sunt rugati sa doneze in conturile:
ROL RO72 CBIT 4220 1022 9901 2000
USD RO38 CBIT 4220 1022 9901 3000
EUR RO04 CBIT 4220 1022 9901 4000
deschise la B.C. ION TIRIAC – sucursala Izvor;
Titular cont: Asezamantul Cultural Academia Catavencu.
Pentru aducere aminte, iata un link din Cotidianul de la acea vreme.
N-o sa va vina sa credeti, dar au fost multi români care au donat bani. Foarte multi din afara tarii. De proiect însa nu s-a mai auzit nimic de cel putin un an jumatate. Banii au fost luati si asta a fost tot. Liviu Mihaiu, fostul guvernator al Deltei tace mâlc. Prin aprilie 2008 spunea ca se lucreaza deja la monument, ca urmeaza un concurs pentru selectionarea artistului, ca acesta are bani alocati din bugetul Ministerului Culturii si asa mai departe. Texte pentru fraieri, of course!
Poate ca-i timpul sa auzim ce-a facut Catavencu în directia asta? Sau au fost prea ocupati cu jobul de paparazzi? O fi furat mogulul si banii astia, la fel ca aia de la FNI?
Bai, absolut nimic nu se poate face ca lumea în tara aia. Nici macar un monument! Ce pretentii sa mai avem la o autostrada?
Va înselati amarnic dragi cafeinomani, daca credeti ca actuala criza financiara nu ne va atinge pe fiecare dintre noi. Recesiunea ne sufla’n ceafa si suflul ei ar trebui sa ne dea oaresce fiori. Inconstienta unor persoane particulare care declarau pana nu demult ca Romania nu va fi afectata pentru ca se afla în afara circuitului economic mondial si a unor oficiali din guvern care se bateau cu caramida în piept ca Romania are exces de lichiditati sînt deja istorie. Primii au fost trimis acasa în somaj, iar ceilalti se dau cu curu’ de pamant sa gaseasca solutii de finantare în conditiile în care toate tarile din jurul Romaniei stau deja cu mana întinsa la Fondul Monetar International. De aici pana la impunerea unor conditii mult mai stricte, gen ridicarea TVA, nu mai e decat un pas. Pe care oricare din partidele care vor ajunge sa guverneze va fi nevoit sa-l faca. Nu-i alta cale!
În Canada lucrurile par a sta mult mai bine, dar realitatea e înfricosatoare. Daca cei trei mari constructori americani nu vor obtine finantare de la Congres, Ontario va fi pusa pe chituci si va intra oficial în recesiune, cu o rata a somajului nemaiîntalinita de la al doilea razboi mondial încoace. În conditiile în care principala provincie furnizoare de lichiditati la trezoreria federala – am numit aici Alberta – începe sa gafaie profund din cauza scaderii pretului la petrol pe piata mondiala, celelalte provincii nu prea vor mai avea de unde sa primeasca bani de la federal. Daca British Columbia si Ontario se vor adauga Quebecului care a stat mereu cu mana întinsa la Ottawa, se anunta nori negri pentru Canada.
Si pe plan mult mai apropiat de noi încep sa se întample chestii. Azi am vorbit cu un amic care si-a pierdut job-ul. Lucra ca tehnician la una din cele mai mari firme de inginerie din Montreal si era pe un proiect al Petro Canada care a fost amanat pe termen nedeterminat – urmarea a fost ca toata echipa de inginerie, de la desenatori la sefi de proiect au fost pusi pe liber. Gagiul era cam îngrijorat în ce priveste perspectivele din industria petroliera si cam pesimist în privinta sanselor de ramanere în domeniu.
În Toronto, un prieten cu salariu ametitor – are MBA la McGill si o gramada de experienta – se simte si el amenintat de caderea industriei auto. De altfel mi-a spus ca acceptarea de catre Congres a planului de salvare a celor trei giganti americani a devenit o chestiune personala pt el. Daca planul e respins de Congres – si se pare ca a fost – pentru el începe numaratoarea inversa.
Tin legatura cu fostii colegi de pe unde am lucrat aud ca peste tot e la fel. În Romania companiile de constructii au început sa-si trimita oamenii în somaj, investitiile s-au cam oprit asa cum am prevazut într-un articol de asta vara si în general nu-i bine!
Daca credeti ca lucrati în domenii care nu vor fi afectate – medicina, asigurari, avocatura sau IT – e cazul sa va reveniti. Aseara medicul veterinar al lui Betty îmi spunea ca chebecii au început sa amane operatiile animalelor lor din cauze financiare. Medicii dentisti se confrunta cu retrageri ale clientilor, asigurarile au devenit mai scumpe ca riscul e mare si singurii care beneficiaza de ceea ce se întampla sînt oamenii cu bani cash. Care pot cumpara imobiliare ieftine, masini ieftine, vacante ieftine, etc.
Daca faceti parte dintre aia, bravo voua! Daca nu, atasati-va centurile de siguranta ca o sa ne cam zguduie. Nu mult, cam pana anul viitor prin toamna. Dupa aia ar trebui s-o luam în sus pe panta redresarii economiei.
Guest post by Abaddon
Pornind de la o replica la postul lui stash despre boarfe si nimicuri, m-am uitat rapid pe unul din cele mai misto bloguri din lume, Freakonomics. Cand a aparut cartea, am citit-o intr-o dupa-amiaza pe plaja, nu am putut s-o las din mana si era sa ma aleg cu o insolatie de zile mari, dar a meritat. V-o recomand cu caldura — de la plaja aia mi se trage! — cel putin celor care pot sa citeasca in engleza. Ceilalalti, organizati demonstratii publice ca sa se traduca in romaneste. Sau, invatati engleza!
Acum, Freakonomics e un blog pe site-ul lui The New York Times, de care americanii spun ca e cel mai bun ziar din lume, ba chiar din America. Eu nu sunt de acord cu ei, dar sa-i lasam in plata Domnului, a domnului Paulson, deocamdata.
Apropo de articolul de azi de pe freako, despre o dilema formidabila: daca sa economisesti sau sa cheltui in climatul economic actual din lumea industrializata.
In primul rand, desigur, trebuie sa ai ce sa cheltui — sau sa economisesti.
Bun, acum daca tot am stabilit asta, sa va dau exemplul meu personal. O decizie corecta, corectata, la randu-i, de o decizie tampita:
Sunt platit in dolari americani (ce fraier, si Abaddon asta, veti spune, iar eu nu pot sa va contrazic…) dar traiesc intr-o terta tara, evident nu Romania. Numai ca eticheta de fraier e mai noua. In 2001, in vara, a fi platit in dolari, era echivalent cu a fi in al noualea cer financiar, mai ales in tara respectiva, unde moneda locala, sa-i spunem dublonul, era un rahat cu ochi in fata atotpunernicului parai. Deci, iunie 2001, un dolar=41 de dubloni. Abaddon, hulpav, se gandeste sa-si schimbe masina, care avea numai doi ani vechime, culmea, cu exact acelasi model si capacitate, chiar si aceeasi culoare, numai ca face-lifted, mai smecher, cu xenoane, piei, si alte cruise controluri. Zis si facut, se duce la dealership, si aranjeaza trampa. Dau masina veche de doi ani (pe care o cumparasem cu cash in 1999) si ramane sa mai pun diferenta, inca vreo 10 mii de dolari in dubloni. Valoarea totala a masinii noi ajungea pe undeva pe la 21 de mii de dolari in moneda locala (ce vremuri!) Toata lumea, inclusiv, consoarta, imi sare in cap, ai innebunit? De ce nu o iei in rate, leasing, sau cum s-o mai numi. De ce cash? In loc sa folosesti banii aia in urmatorii trei sau cinci ani la altceva? Daca dolarul continua sa creasca, asa cum o facuse vreme de cinci ani, intre 1996-2001? Abaddon, insa nimic. Si o ia cu cash, pentru ca nu-i place in principiu sa aiba datorii si rate, si sa plateasca dobanzi rechinilor din industria financiara.
OK, fast forward 2004, trei ani mai tarziu. Dolarul nu mai e 41 de dubloni, ci 24! Cum masina as fi cumparat-o in dubloni, va dati seama ca as fi platit ratele tot in dubloni vreme de trei ani, ceea ce ar fi dus, cu tot cu dobanzi, la un pret dublu in dubloni (ce joc de cuvinte, bre!) fata de cel plaitit cash.
Deci, exemplul nr.1, avantaj Abaddon, care se rasfata un soarele dupa amiezii, uitandu-se la limuzina lui.
Exemplul nr. 2, e cumva complementar exemplului nr. 1: tot in iunie 2001, cand Abaddon scoate cei 10 mii de dolari in dubloni locali ca sa-si achite taraboantza cash, ii mai raman in contul de la banca din tara respectiva 15 mii de dolari.
Consoarta ii sugereaza sa schimbe toti dolarii ramasi in cont in dubloni locali, la rata de 41 pentru un dolar si sa-i tina in banca, dar in dubloni. Abaddon refuza, superior, increzator in puterea magica a dolarului.
Fast forward 2008, iunie, cand un dolar valoreaza 41 de dubloni — ha-ha, nu 41, ci invers1 14 dubloni, iar dobanda minuscula pentru cei 15 mii de coco lasati in dolari in banca nu acopera nici o fractiune din devalorizare. Daca asculta de consoarta, Abaddon ar fi avut acum 615 mii de dubloni in banca, pe cand asa, daca i-ar schimba acum, ar primi pe ei 210 mii.
Cum spuneam mai sus, o decizie corecta, corectata, imediat de o decizie tampita.
