Congestionat în trafic

Duminica trecuta, am hotarât sa fac o expeditie pe malul Lacului Fraser în Estrie, în principal datorita celor 31 de grade anuntate si precum si a apei limpezi si calde care ma astepta în acest loc desoebit din Parcul National Mont Orford. Asa ca am sarit în masina împreuna cu consoarta din dotare si am apucat-o catinel pe autostrada A10 catre Sherbrooke. Autostrada care trece printr-o zona foarte frumoasa a Quebecului. Mai ales toamna, frumoasa.

Pe la o bucata, am trecut pe lânga un panou luminos care afisa un mesaj îngrijorator: ‘’A10 în directia est, închisa între km 68 si 74 ca urmare a unui accident’’. Cum eu trebuia sa ies de pe autostrada la iesirea 118 (aka km 118), nu mi-a picat bine si desi se circula în mare viteza am pus mâna pe telefon si am sunat la Info 511, serviciul de informatii al Ministerului Transporturilor, unde se pot afla tot soiul de chestii. La capatul celalalt mi-a raspuns o voce feminina:

- Buna ziua, zic, sîntem pe autostrada 10 în directia Est si am vazut anuntat pe un panou indicator luminos ca autostrada e închisa între km 68 si 74. Puteti sa-mi confirmati?
- Da, zice operatoarea, într-adevar autostrada e închisa, avem un accident grav la iesirea 74 catre Granby.
- La ce iesire pot sa ies ca sa ocolesc?, întreb cu gândul sa-mi reprogramez GPS-ul si s-o iau pe alaturi
- Veti iesi la km 68 unde agenti de politie au instalat un dispozitiv de ocolire al zonei respective. Indicatoarele si balizele de semnalizare sînt deja instalate.
- OK, multumesc, mai spun si închid multumit ca banii mei din taxe îsi fac datoria cu prisosinta.

Si mi-am continuat drumul cu aceeasi viteza, apropiindu-ma inexorabil de punctul fatidic. Pentru ca fiind eu cu mintea deja pe maulul lacului, nu m-am gândit la o chestie super simpla: dispozitiv de ocolire egal trafic îngreunat. Trafic îngreunat egal buson de circulatie. Buson de circulatie pe autostrada egal CRIMA si PEDEAPSA.

Dupa înca câtiva km am nimerit în plina coada de masini. Cum îmi uitasem aparatul foto acasa, m-am descurcat cu camera video

Coada se întindea pe zece kilometri cînd am nimerit eu p-acolo. Disperat, dupa o ora de înaintat în pasul melcului, am încercat sa ies la prima iesire. Cînd ma uit pe GPS, prima iesire era iesirea 68, aia unde stateau politaii si deturnau traficul. Eu eram la km 59, deci cu 9 km mai în spate. Ïntre mine si iesirea 68, nimic. Zero. Eram obligat sa merg în continuare. Mergeam pe prima banda si în dreapta mea mai trecea câte un disperat, caci asa cum am scris într-un articol de acum un an, disperarea distruge civilizatia. Peste doi km, o Corvette un pic mai veche si-a bulit motorul din cauza supra încingerii iar câtiva cu decapotabile au început sa sufere din cauza soarelui. Era o caldura afara, la nivelul asfaltului de puteai face un ou prajit direct pe caldarâm. Ïn masina aerul conditionat era forjat la maxim si dozele de pepsi rece se terminau vazând cu ochii.

Dupa înca o ora jumatate (deci doua ore jumate pentru zece km), am reusit sa ajung la mult doritul km 68. Unde am observat cu stupoare ca politaii strângeau totul si traficul pe autostrada fusese restabilit. Si vazându-ma liber dupa atâta închistare, am apasat pedala plin de energie si am taiat-o catre Lac Fraser, bucuros ca mai resusesc sa prind macar doua trei ore de soare.

By the way, ca fapt divers: viaductul ala care se vede în departare la începutul celui de-al doilea film, a fost reparat de o echipa din care am facut si eu parte. Solutia aleasa a fost restaurarea structurii folosind materiale compozite ca fibra de carbon si cea de sticla. E motitorizat în permanenta din 2005 si se pare ca se comporta mai bine decât atunci cînd era nou nout.

Lupta cu morile de vânt

Daca folositi un binoclu, de la fereastra prietenilor mei din Saint-Jean-sur-Richelieu se vad eolienele. Vreo treizeci. Nu spre est, spre sud-vest! Sînt de partea cealalta a frontierei, în statul american New York. Cîteodata, cînd e senin si foarte clar afara, se pot vedea cu ochiul liber, fantomatice si zvelte. Departe. Sotia se entziasmeaza de fiecare data si se bucura ca un copil, batând din palme.

Uite eolienele! Uite eolienele! Ce dragut…

Stau în mijlocul terasei si ma uit la ele. Eolienele ne anunta vreme frumoasa, exact ca niste rândunele. Daca le vad înseamna ca e senin si nu foarte cald. Daca ar fi foarte cald, din cauza vaporilor de apa din aer nu s-ar vedea. Eolienele ne anunta asa, ca la vreo 10 pâna în 15 grade cu soare. Eolienele sînt mai pe felie decît Meteo Canada.

Îti dai seama ce chestie, morile astea de vânt? întreb, fara sa ma adresez cuiva anume.

Sotia ridica din umeri. Nu-si da seama. Nici prietenii din a caror curte admiram eolienele, nu-si dau seama.

Eolienele se afla la vreo 50 de km de noi. Ce monstri înalti trebuie sa fie ca sa le putem vedea de la 50 de km? Realizati ca sînt oameni care locuiesc foarte aproape de ele si care le au sub nas dimineata si seara, în timpul saptamânii si în week-end?

Ati vrea o eoliana în curtea voastra? arunc peste umar catre ceilalti.

Nu, n-ar vrea!

Eolienele sînt dragute si simpatice cînd le privesti de la 50 de km. De la cîtiva metri distanta, devin niste mastodonti imensi care sînt gata sa te striveasca. Eoliana perfecta ar trebui sa se afle în fundul unor vai nelocuite, ascunse de-o parte si de alta de un munte. Sau în mijlocul marilor si oceanelor. Nimeni nu vrea o eoliana cît un turn Eiffel în curtea lui, cu palele învârtindu-se non stop si cu zgomotul ala continuu care e gata sa te bage la spitalul de boli nervoase. Nici macar un ecologist convins n-ar vrea. Nici macar Dragos Bucurenci.

Si apoi, ce facem cu estetica, cu peisajul natural? Ironic sau nu, peisajul natural e stricat de eoliana ecologica.

Aflat în vacanta la castelul Carcassone în sudul Frantei, am facut adevarate tururi de magie ca sa pot sa trag niste fotografii de pe metereze, catre orasul vechi din jurul castelului. Indiferent cum tineam aparatul, afurisitele de eoliene plantate pe crestele muntilor din jur îmi intrau în cadru. Biserica din secolul trei cu eoliene în fundal. Stradute de piatra pavata si case cochete acoperite de caisi peste acoperisul carora eolienele îsi învrateau palele neobosite.

Vrum! Vrum! Vrum!

Energia alternativa nu-i simpla. Nu-i o ideologie sau un crez politic. Nu este o nevoie stringenta. Este o moda. Un soi de altceva. De ‘’hai sa vedem cum ar fi’’. Energia alternativa este buna atâta timp cât nu ne deranjeaza. Cît nu ne scade pretul la terenuri, cît nu intra neinvitata în fotografii sau în cadrul ferestrelor, cît nu ne înnebuneste cu ‘’efecte secundare’’. Energia alternativa e buna de la o distanta de 50 de km încolo. E buna la ei. Nu la noi.

În afara de cazul cînd câstigam milioane de pe urma ei. Atunci da! E buna! Este economic viabila si atunci alternativa devine principala.

Zbor in Romania

Nu acum. Mai la vara, în vacanta!

Dar vroiam totusi sa le comunic cititorilor mei din Montreal si împrejurimi ca agenta mea de voiaj (care-i mexicanca) m-a sunat sa-mi spuna ca pâna pe 10 februarie are reduceri gratioase la zborurile catre Romania, dus-întors. Mi-a dat un exemplu din care reiese ca pentru un adult cu plecare din Montreal pe 13 Iunie si întors pe 7 Iulie, pretul unui bilet este de 1100 CAD ( aprox 650 EUR) cu tot cu taxe. Daca adaugati un copil cu vârsta peste doi ani, pretul biletelor adult + copil este de 1630 CAD (958 EUR) cu tot cu taxe.

Nu stiu la ce linie aeriana, înclin sa cred ca e Air France. Mi-a fost lene sa întreb. Mi se par niste preturi rezonabile spre misto. Soacra-mea a zburat dus-întors cu British Airways la un pret de 800 EUR, în afara sezonului. Comparativ cu 958 EUR un adult + un copil as spune ca-i super deal.

Anyway, eu v-am spus! Daca intereseaza pe careva, bagati un mail pe adresa de contact a blogului, sa va dau datele agentului.

British Airways si durerea de cap

Sâmbata asta, soacra-mea trebuie sa se întoarca în Romania cu British Airways. Numai ca BA tocmai a dat un comunicat prin care se anunta ca o greva a personalului de zbor este iminenta, dar ca managementul companiei încearca sa o împiedice prin negocieri sau pe cale legala. În anunt se spune ca în cazul în care se anuleaza zboruri, calatorii vor putea lua alte curse BA, vor putea schimba data zborului în afara perioadei de greva sau vor primi banii înapoi.

Pe mine o eventuala greva BA ma afecteaza foarte nasol. Odata pentru ca viza soacra-mii expira duminica viitoare. Nu iese sâmbata din Canada, e nashpa cu vizitele viitoare. Daca-i schimb biletul de avion pentru o alta linie aeriana, automat am limitare de bagaje. Începând din 7 octombrie, liniile aeriene limiteaza numarul bagajelor de cala la unul singur (23 kg max) pentru zborurile trans-oceanice. Soacra-mea are dreptul sa plece cu doua de 23 kg fiecare, pt ca rezervarea ei este dinainte de intrarea în vigoare a noilor reglementari.

Si sa nu uit, daca îi schimb zborul, trebuie sa gasesc unul tot sâmbata sau mai devreme, ca sa nu iasa din viza. Deci treaba e oabla rau! În cazul în care se declanseaza greva, risc sa pierd o gramada de bani si chiar sa afectez viitoarele veniri în Canada ale soacra-mii.

Asta pentru ca se stie, ne putem baza oricînd pe englezi!

Plecat la soare

Ïn Riviera Maya, pâna pe 2 Ianuarie. Ceea ce va doresc si voua!

Niagara

Cînd canadienii s-au hotarât, pe la 1800 si ceva, sa transforme cascada Niagara în destinatie turistica si sa scoata niscaiva parale de pe urma lucrarii Domnului probabil ca au avut în minte parintii emigratilor din Romania. Caci nu exista vizita a vreunui parinte pe meleagurile astea, care sa nu includa si excursia obligatorie la cea mai celebra cascada a lumii. Aflata la 125 de km de Toronto si doar 30 de km de Buffalo, pe râul Niagara care desparte Ontario de statul american New York, cascada în sine reprezinta o priveliste care-ti taie respiratia înca de la prima vedere.

Pâna la vizita de acum o saptamana, nu trecusem niciodata pe la cel mai celebru popas turistic din Estul Canadei. Ïn fiecare an a aparut cîte ceva care m-a împiedicat sa ma duc sa o vad. Plus distanta de vreo 700 de km! Anul asta însa mi-am luat inima în dinti si cardurile de credit în buzunar si am plecat pentru un week-end lung în Las Vegasul canadian.

Caci supra-numele oraselului de pe malul canadian al cascadei se aseamana cu cel al orasului din Nevada. The city that never sleeps! Sau poate asta se spune despre New York? Ma rog, nu conteaza, e acelasi balamuc. Cartierul de distractii, numit si Clifton Hills e plin de giumbuslicarii si de distractii mai mult sau mai putin chicioase, atât pt cei mari cît si pentru cei mici. Cazinouri, sali de jocuri mecanice, muzee ale figurilor de ceara, magazine de motociclete Harley Davidson, case ale groazei, cinematografe 3D si 4D, turnuri de unde se pot admira împrejurimile, parcuri de distractii si cîte si mai cîte. Toate înghesuite pe numai cîtiva km patrati.

As minti daca as spune ca desfasurarea de distractii nu m-a impresionat. Aglomeratia omiprezenta nu se diminua nici macar la ore tarzii din noapte, dupa cum îmi povesteasc prietenii. Iar eu eram mult prea batrân ca sa mai stau treaz sa-i verific. Niagara Falls este recunoscuta, ca si omologul lui american, drept o capitala a casatoriilor ad-hoc. Era plin de capele de casatorie iar majoritatea hotelurilor – inclusiv cel în care am stat noi – au piscina, jacuzzi în camera si la nevoie pachet all-inclusive pentru tinerii însuratei.

Dupa o plimbare prin Clifton Hill, ca sa luam pulsul locului, ne-am îndreptat catre cascada. Pe faleza era o gramada de lume la plimbare, zeci de aparate de fotografiat si multe autocare cu turisti. Politia era prezenta pentru a dirija circulatia, ceea ce banuiesc nu-i o treaba sezoniera.

Ne-a suras ideea unei croisiere cu Maid of the Mist, vaporasul care te duce pâna la baza cascadei pentru senzatii tari si umede. De la gand la fapta nu era decît un pas, asa ca dupa ce am cumparat biletele si ne-am îmbracat în celebrele pelerine albastre, pe care le-ati vazut în zeci de filme, ne-am îndreptat cu vaporasul catre Potcoava, cascada principala.

N-am facut prea multe poze, caci eram ocupat sa-mi tin pelerina pe lânga corp. Curentul era puternica, pelerina subtire si vaporii de apa produsi de caderea de la 15 metri înaltime faceau o combinatie destul de nasoala. Dupa o jumatate de ora pe duneta, eram toti uzi din cap pâna în picioare. A trebuit sa ne întoarcem la hotel sa ne schimbam.

Am intrat apoi în niste tunele care ne-au dus în spatele cascadei. Acum, ca sa fiu sincer, volumul de apa era atât de imens încît nu am ramas cu cine stie ce impresie în afara de regretul dupa banii cheltuiti.

Spre seara am urcat în Skylon Tower, un turn de beton care are trei platforme în varf, ceea ce da impresia unei farfurii zburatoare. De sus, privelistea în noapte era fantastica. Cascada luminata multicolor si orasul plin de viata se întindeau la picioarele noastre.

Dar batea vîntul foarte tare. N-am rezistat mai mult de o ora în varf si oricum începea jocul de artificii peste cascada. La 9h30 seara au venit trei dubite ale politiei care au creat un perimetru de securitate în locul de unde urmau sa fie trase luminile. Curios lucru, desi eram la mica distanta de locul cu pricina, mi s-a parut mai curând ca artificiile au fost trase de pe vapor. Anyway, dupa douazeci de minute splendide m-am declarat multumit!

A doua zi, dupa micul dejun am întins-o la Marineland, parc de distractii care se afla la 5 km de hotelul nostru. N-o sa ma credeti dar sa stiti ca am reusit sa ma ratacesc în astia 5 km. Mi s-a parut banal sa ajung la parc, asa ca n-am mai luat GPS-ul cu mine si nici nu m-am uitat pe o harta. Cautam un Tim Horton ca sa-mi iau o cafea si m-am abatut de la drum cale de 100 de metri, suficienti ca sa ma trezesc în alta lume.

Niagara de lânga zona turistica este super saraca. Da’ nu asa! Ghetou nene! Am ramas surprins. Credeam ca hotelurile, atractiile si cazinourile sînt taxate cu milioane de dolari anual. O parte se duc în întretinerea cascadei, dar restul unde naiba se duc? Ca n-am vazut nimic bagat în infrastructura, în case, în parcuri. Era o jale de ti se rupea inima.

Am întors si ghidandu-ma dupa farfuria lui Skylon Tower am reusit sa ajung în zona turistica, care în Niagara este foarte clar demarcata. Marineland era p-acolo, asa ca dupa ce am parcat si am decartat cei 135 de dolari cît reprezinta taxa de acces, am intrat în taramul fermecat.

Marineland, adaposteste – dupa cum sugereaza numele – caprioare, ursi si cerbi. Fara nici o gluma! Pe lînga aceste animale recunoscute drept acvatice, traiesc din greseala delfini, balene ucigase, beluga (balene mai mici, albe), morse si foci si altele. Cred ca asta-i tot! Dar e suficient pentru o zi. Am prins un spectacol cu delfini de zile mari, m-am simtit din nou copil, va spun drept. Ultima data am vazut delfini în spectacol la Mamaia la Delfinariu, în 1985. La cel de la Marineland, chiar a fost misto de tot!

Dupa ce m-am jucat putin si cu caprioarele – care ati fost prin parc, ati observat ca mai toate schioapata sau au diverse excrescentebube pe picioare? Mi s-a rupt inima, zau asa – si le-am dat de papa la ursi, am mers pâna la Arctic Cove, tarcul unde sînt gazduite balenele albe – beluga – sa dau noroc cu ele. Nu va pun poza cu mine mângâindu-le pe cap, trebuie sa ma credeti pe cuvant. Au cea mai fina piele pe care am atins-o vreodata. E cam de zece ori mai fina decît pielea de pe canapeaua mea din living, care-i de zece ori mai fina decît geaca mea de piele. Asta ca sa va faceti o idee! Si erau atât de prietenoase si simpatice, ca m-as fi bagat îmbracat sa înnot cu ele.

Dupa aia am pierdut timpul prin parc cazând odata în fund, stropindu-ma cu cafea fierbinte si împiedicându-ma de un cablu lasat aiurea. Ïntre aceste actiuni demne de mentionat, m-am tras în niste jocuri carora nu le stiu numele. Un soi de montagne-russe, un soi de carusel cum erau odata la balci cînd eram eu copil de tzatza, din alea cu scaune sustinute de lant si agatate de-o chestie care te învarte si înc-o traznaie. Dupa zece ore de stat în parc, timp în care am si mancat si m-am pozat cu King Waldorf, morsa mascota a parcului, am plecat la hotel.

Seara am iesit iar prin ville. O terasa, o samânta, o pizza, un joc mecanic. Pardon, vroiam sa zic un restaurant de fite, un club de noapte, un joc la cazino. Asa, ca sa-mi respect blazonul!

Dupa o tura la muzeul figurantilor de ceara – asta, vream sa zic al figurilor de ceara – si dupa ce am mai ars-o putin pe malul apei si al cascadei, ne-am întors la hotel. A treia zi, am zis bye-bye la cascada si am întins-o la o podgorie din zona Niagara-on-the-Lake, care spre surpriza mea nu se afla pe Lacul Ontario ci pe mal. Am gasit o vie relativ micuta dar cu un vin superb, mi-am facut o provizie de 6 sticle si am plecat la Montreal, dupa ce am trecut printr-o furtuna de gradul III la Toronto.

Bugetul întregii distractii pentru trei persoane? Ïn jur de 1050 de dolari canadieni: 100 benzina, 300 hotelul, 150 Marineland, 50 vaporasul pâna la cascada, 150 mancarea si bautura, 100 vinul de la podgorie, 100 distractiile la jocuri, 35 Skylon Tower, 65 suveniruri si altele.

Si cam asta a fost tot!

***

Photo: Cafeina.ro

M-am carat la Niagara

Am taiat-o catre Niagara pentru un week-end lung. 700 km dus! Sper sa nu prind trafic prea mare. Va doresc week-end placut si voua si cine tine neaparat sa afle pe unde-mi umbla ochii, o pot afla urmarindu-mi profilul pe Twitter. Despre eventuale experiente si cum mi s-a parut Niagara anul asta veti putea citi saptamana viitoare. Asta daca-mi trece lenea de scris!

La buna vedere!

Aventurile lui Stash în Galia – Dincolo de Point Sublime

Lacul Sainte-Croix ne-a aparut deodata în fata în toata splendoarea dupa ultima curba. Am tras repede pe dreapta, sa-l admiram. Numai ca aceeasi idee au avut-o cam toate masinile dinaintea si din urma noastra, astfel ca bietul refugiu se transformase într-o veritabila parcare. Daca erau destepti frantuzii, ar fi pus un flacau sa taie bilete ca oricum nu s-ar fi mirat nimeni. Vazuta de sus, apa lacului este de un albastru infinit. O multime de barci cu pânze misunau pe el iar malurile dinspre noi fussesera transformate în plaje în toata regula. Pe caldura aia ni se scurgeau ochii dupa o baie racoritoare, dar aveam o mica problema. Eram pe malul stâng, la o înaltime ametitoare, pe soseaua taiata direct în munte. Accesul la plaje se facea de pe malul drept. Ar fi fost suficient la plecarea din Moustiers de Ste-Marie sa urmarim indicatoarele cu St-Croix malul drept, însa noi am vrut sa mergem pe cel stâng pentru ca atlasul meu turistic ne spunea ca la vederea privelistii, ne vor cadea plombele. Si asa a fost! Deci am avut o super priveliste asupra lacului dar asta pentru ca eram sus, în loc sa fim jos sa ne scaldam.

Cu ochii înca plini de albastrul lacului, am continuat drumul pe soseaua serpuita si dupa înca trei serpentine, am dat cu ochii de Gorges du Verdon. Cheile Verdonului! În aceeasi secunda s-au auzit în masina exclamatii de uluire în fata peisajului care tocmai ni se deschidea în fata ochilor. Cred ca atâtea de Mamma mia!, Dumnezeule!, Wau! si Pfoai de mine! cîte s-au auzit într-un minut din gura noastra, nu s-au mai auzit vreodata. R. a fost atât de suprins ca aproape a oprit masina în curba, în mijlocul soselei, fiind absolut aiurit de frumusetea vaii Verdonului. Din spate venea un Nissan d-ala de teren, condus de doi tipi mai în varsta, care aproape erau sa se urce pe noi. Dar nu s-au urcat! S-au oprit si au tasnit cu aparate foto la ochi si din Oh my God! si Can you believe it? n-au iesit vreo câteva zeci de secunde.

Am tras pe dreapta preventiv, în ceva ce parea oarecum un nou punct de refugiu dar care semana mai curand cu parcarea unui mall într-o zi de sambata, ne-am luat aparatele foto si ne-am întors pe jos cam o suta de metri pâna într-un punct din care puteam cuprinde cu privirea toata minunea naturala. Verdonul se revarsa în lacul St Croix, printr-o mini-estuar pe deasupra caruia era un viaduct rutier. Pe sub viaduc se zareau zeci de ambarcatiuni nautice care intrau sau ieseau din Verdon. Spre varsare, Verdonul este atât de linistit încat ai impresia ca un brat foarte lung al lacului si-a facut loc printre crestele muntoase care se ridica abrupt la stanga si la dreapta apei. De la cei peste 600 metri înaltime ai canionului, barcile si hidrobicicletele se vedeau atât de mici, încât a trebuit sa ma uit prin obiectivul aparatului de fotografiat ca sa pot sa le vad detaliile.

În aceelasi loc ne-am hotarât sa si mâncam. Aveam cu noi cosuletul cu bunatati pregatite de fete de cu dimineata. Oua fierte, rosii, branza, ardei, paté si un salam. La toate acestea s-au adaugat o cutie de capsuni, cumparata de pe drum. Alaturi de apa de izvor din Moustiers, au alcatuit una din cele mai bune gustari luate vreodata pe drum. Bucatele mi-au adus aminte de vremea cînd strabateam tara alaturi de familie în Dacia tatalui meu si ne opream în câte un refugiu sau popas pe marginea drumului sa mancam oua fierte, telemea cu rosii si ceapa verde si la urma sa taiem un pepene. Si cum soseaua pe care ne aflam în Midi aducea cu cea care strabate Cheile Bicazului, amintirile copilariei erau destul de puternice.

Dupa gustare, am continuat drumul catre Nisa. Treceam acum prin Chei, iar soseaua mi se parea incredibil de îngusta. Pe alocuri, stancile surplombau soseaua. În alte locuri, soseaua sinuoasa trecea pe deasupra unor pinteni de piatra suspendati în consola deasupra haului. Am observat foarte repede ca în partea dinspre prapastie nu era absolut nici o bariera de protectie. În cei aproape 60 de km cît serpuieste soseaua deasupra Verdonului, nu stiu daca am vazut de cinci ori aceste bariere. Iar cînd le-am vazut, erau realizate din bile de lemn care nu-mi inspirau mare încredere. Masina raspundea bine la comenzi si R. conducea cu ochii în patru, dar asta nu ne-a scutit de emotii. La un moment dat a dat sa se fereasca de o masina care venea din sens opus si ma jur ca am avut impresia ca a iesit cu jumatate din latimea cauciucului din dreapta de pe sosea. Iar sub cauciuc se deschideau niste prapastii care m-au albit la fata. Nici nu mai tin minte daca m-am uitat pe geam sau m-am aruncat peste soferul nostru, din reflex. Ideea e ca la cinci minute dupa aia înca-mi batea inima.

Spre capatul Cheilor, se afla un punct de belvedere numit Point Sublime. Ei bine, numele spune tot. La intrarea în Chei, Verdonul este vijelios si îsi croieste intrarea printre pereti de stanca aproape verticali. De la înaltimea la care ne aflam, se vedea o alta sosea pe lânga râu si pe malul lui erau amenajate niste trepte care duceau într-o pestera. Peisajul facea toti banii. Plecînd de acolo, soseaua începuse sa coboare si la un moment dat am zarit în fata nostra un pisc de munte sculptat de ploi si vânt în asa fel încât dadea impresia ca o cetate imensa a fost construita exact în vârf. Nu stiu de ce mi s-a parut ca acele stanci seamana cu Minas Tirith din Lord of the Rings. Soarele cadea exact pe ele si pareau mai albe decît în realitate.

Drumul spre Nisa trecea în continuare prin Alpi numai ca de aceasta data ne aflam într-o sa de munte cînd ne-am oprit. în departare vedeam Nisa si Mediterana, iar în jur cît vedeam cu ochii numai creste de munte si paduri. Chiar acolo, în locul în care ne oprisem era un nene cu un butic de minerale. Adica vindea pietre. Cristale de mina, flori de mica, etc. Fetele si-au cumparat cîte un bolovan d-acela special, care era taiat în asa fel încât parea o sculptura abstracta. Nu ma pricep la minerale, deci n-as putea sa va spun cu ce fel de stânca m-am întors în Canada. Dar e un bolovan cu miez albastru si în mijloc sînt niste cristale translucide. Sînt interesante, nimic de spus, arata foarte bine în biblioteca mea alaturi de cristalul suedez de Orrefors, placuta de lut scrisa în alfabetul fenician sau placheta decorata manual din portelan de Toledo.

Dupa o vreme, desi evitasem sa ne avantam pe autorute din cauze de taxe rutiere, am realizat ca nu prea cunosteam alt drum prin care sa ajungem la Nisa si apoi în arriere pays niçoise asa cum este cunoscuta zona montana din spatele capitalei Costei de Azur. Pensiunea noastra se afla la Corraze, un sat catarat pe un pisc de munte la o altitudine de aproape 1000 m înaltime. Am realizat acest lucru abia atunci cînd, iesind de pe autoruta care face legatura între Nisa si Monaco, am intrat pe niste drumuri de munte întortocheate si cu niste serpentine atat de stranse si abrupte încât majoritatea curbelor erau la 160 de grade. Mi se înfundasera urechile din cauza altitudinii si a vitezei cu care urcam de la nivelul marii. Drumul era atat de îngust încat de vreo cîteva ori a trebuit sa ne tragem înspre peretii de stanca aproape sa-i atingem cînd ne intersectam din sens invers cu vreo masina.

Se lasase seara cînd satul ne-a aparut în fata. Era exact un sat tipic de munte, cu biserica în iar casele construite strans una într-alta, în jurul ei, asezate pe pantele muntelui. Pensiunea noastra era catarata deasupra drumului si avea în fata o livada de maslini asezata pe terase sapate în munte. Închiriasem o casa cu trei dormitoare plus doua bai la etaj si o sala rustica de luat masa plus bucatarie la parter. Foarte curat si îngrijit. Am deschis geamurile si nu mi-a venit sa cred cînd am vazut ce priveliste aveam. Toate ferestrele dadeau spre muntele din fata crestei pe care eram noi si chiar peste vale era un alt sat. Iar de jur împrejur numai munti.

Am desfacut cîteva beri si alaturi de o salata de cruditati compusa la repezeala si o pâine de secara proaspat cumparata de la brutaria din sat, ne-am pus burtile la cale si ne-am dus cu totii la culcare rupti de oboseala. A doua zi urmam sa patrundem în Italia pâna la San Remo si sa ne întoarcem apoi pe sosele de cornisa catre Monte Carlo, locul de huzur al miliardarilor lumii.

Vacanta pe Coasta de Azur, tocmai începuse…

- Va urma -

Photo: Cafeina.ro

Episoadele precedente le gasiti AICI

Next Page »