Zbor in Romania

Nu acum. Mai la vara, în vacanta!

Dar vroiam totusi sa le comunic cititorilor mei din Montreal si împrejurimi ca agenta mea de voiaj (care-i mexicanca) m-a sunat sa-mi spuna ca pâna pe 10 februarie are reduceri gratioase la zborurile catre Romania, dus-întors. Mi-a dat un exemplu din care reiese ca pentru un adult cu plecare din Montreal pe 13 Iunie si întors pe 7 Iulie, pretul unui bilet este de 1100 CAD ( aprox 650 EUR) cu tot cu taxe. Daca adaugati un copil cu vârsta peste doi ani, pretul biletelor adult + copil este de 1630 CAD (958 EUR) cu tot cu taxe.

Nu stiu la ce linie aeriana, înclin sa cred ca e Air France. Mi-a fost lene sa întreb. Mi se par niste preturi rezonabile spre misto. Soacra-mea a zburat dus-întors cu British Airways la un pret de 800 EUR, în afara sezonului. Comparativ cu 958 EUR un adult + un copil as spune ca-i super deal.

Anyway, eu v-am spus! Daca intereseaza pe careva, bagati un mail pe adresa de contact a blogului, sa va dau datele agentului.

British Airways si durerea de cap

Sâmbata asta, soacra-mea trebuie sa se întoarca în Romania cu British Airways. Numai ca BA tocmai a dat un comunicat prin care se anunta ca o greva a personalului de zbor este iminenta, dar ca managementul companiei încearca sa o împiedice prin negocieri sau pe cale legala. În anunt se spune ca în cazul în care se anuleaza zboruri, calatorii vor putea lua alte curse BA, vor putea schimba data zborului în afara perioadei de greva sau vor primi banii înapoi.

Pe mine o eventuala greva BA ma afecteaza foarte nasol. Odata pentru ca viza soacra-mii expira duminica viitoare. Nu iese sâmbata din Canada, e nashpa cu vizitele viitoare. Daca-i schimb biletul de avion pentru o alta linie aeriana, automat am limitare de bagaje. Începând din 7 octombrie, liniile aeriene limiteaza numarul bagajelor de cala la unul singur (23 kg max) pentru zborurile trans-oceanice. Soacra-mea are dreptul sa plece cu doua de 23 kg fiecare, pt ca rezervarea ei este dinainte de intrarea în vigoare a noilor reglementari.

Si sa nu uit, daca îi schimb zborul, trebuie sa gasesc unul tot sâmbata sau mai devreme, ca sa nu iasa din viza. Deci treaba e oabla rau! În cazul în care se declanseaza greva, risc sa pierd o gramada de bani si chiar sa afectez viitoarele veniri în Canada ale soacra-mii.

Asta pentru ca se stie, ne putem baza oricînd pe englezi!

Plecat la soare

Ïn Riviera Maya, pâna pe 2 Ianuarie. Ceea ce va doresc si voua!

Niagara

Cînd canadienii s-au hotarât, pe la 1800 si ceva, sa transforme cascada Niagara în destinatie turistica si sa scoata niscaiva parale de pe urma lucrarii Domnului probabil ca au avut în minte parintii emigratilor din Romania. Caci nu exista vizita a vreunui parinte pe meleagurile astea, care sa nu includa si excursia obligatorie la cea mai celebra cascada a lumii. Aflata la 125 de km de Toronto si doar 30 de km de Buffalo, pe râul Niagara care desparte Ontario de statul american New York, cascada în sine reprezinta o priveliste care-ti taie respiratia înca de la prima vedere.

Pâna la vizita de acum o saptamana, nu trecusem niciodata pe la cel mai celebru popas turistic din Estul Canadei. Ïn fiecare an a aparut cîte ceva care m-a împiedicat sa ma duc sa o vad. Plus distanta de vreo 700 de km! Anul asta însa mi-am luat inima în dinti si cardurile de credit în buzunar si am plecat pentru un week-end lung în Las Vegasul canadian.

Caci supra-numele oraselului de pe malul canadian al cascadei se aseamana cu cel al orasului din Nevada. The city that never sleeps! Sau poate asta se spune despre New York? Ma rog, nu conteaza, e acelasi balamuc. Cartierul de distractii, numit si Clifton Hills e plin de giumbuslicarii si de distractii mai mult sau mai putin chicioase, atât pt cei mari cît si pentru cei mici. Cazinouri, sali de jocuri mecanice, muzee ale figurilor de ceara, magazine de motociclete Harley Davidson, case ale groazei, cinematografe 3D si 4D, turnuri de unde se pot admira împrejurimile, parcuri de distractii si cîte si mai cîte. Toate înghesuite pe numai cîtiva km patrati.

As minti daca as spune ca desfasurarea de distractii nu m-a impresionat. Aglomeratia omiprezenta nu se diminua nici macar la ore tarzii din noapte, dupa cum îmi povesteasc prietenii. Iar eu eram mult prea batrân ca sa mai stau treaz sa-i verific. Niagara Falls este recunoscuta, ca si omologul lui american, drept o capitala a casatoriilor ad-hoc. Era plin de capele de casatorie iar majoritatea hotelurilor – inclusiv cel în care am stat noi – au piscina, jacuzzi în camera si la nevoie pachet all-inclusive pentru tinerii însuratei.

Dupa o plimbare prin Clifton Hill, ca sa luam pulsul locului, ne-am îndreptat catre cascada. Pe faleza era o gramada de lume la plimbare, zeci de aparate de fotografiat si multe autocare cu turisti. Politia era prezenta pentru a dirija circulatia, ceea ce banuiesc nu-i o treaba sezoniera.

Ne-a suras ideea unei croisiere cu Maid of the Mist, vaporasul care te duce pâna la baza cascadei pentru senzatii tari si umede. De la gand la fapta nu era decît un pas, asa ca dupa ce am cumparat biletele si ne-am îmbracat în celebrele pelerine albastre, pe care le-ati vazut în zeci de filme, ne-am îndreptat cu vaporasul catre Potcoava, cascada principala.

N-am facut prea multe poze, caci eram ocupat sa-mi tin pelerina pe lânga corp. Curentul era puternica, pelerina subtire si vaporii de apa produsi de caderea de la 15 metri înaltime faceau o combinatie destul de nasoala. Dupa o jumatate de ora pe duneta, eram toti uzi din cap pâna în picioare. A trebuit sa ne întoarcem la hotel sa ne schimbam.

Am intrat apoi în niste tunele care ne-au dus în spatele cascadei. Acum, ca sa fiu sincer, volumul de apa era atât de imens încît nu am ramas cu cine stie ce impresie în afara de regretul dupa banii cheltuiti.

Spre seara am urcat în Skylon Tower, un turn de beton care are trei platforme în varf, ceea ce da impresia unei farfurii zburatoare. De sus, privelistea în noapte era fantastica. Cascada luminata multicolor si orasul plin de viata se întindeau la picioarele noastre.

Dar batea vîntul foarte tare. N-am rezistat mai mult de o ora în varf si oricum începea jocul de artificii peste cascada. La 9h30 seara au venit trei dubite ale politiei care au creat un perimetru de securitate în locul de unde urmau sa fie trase luminile. Curios lucru, desi eram la mica distanta de locul cu pricina, mi s-a parut mai curând ca artificiile au fost trase de pe vapor. Anyway, dupa douazeci de minute splendide m-am declarat multumit!

A doua zi, dupa micul dejun am întins-o la Marineland, parc de distractii care se afla la 5 km de hotelul nostru. N-o sa ma credeti dar sa stiti ca am reusit sa ma ratacesc în astia 5 km. Mi s-a parut banal sa ajung la parc, asa ca n-am mai luat GPS-ul cu mine si nici nu m-am uitat pe o harta. Cautam un Tim Horton ca sa-mi iau o cafea si m-am abatut de la drum cale de 100 de metri, suficienti ca sa ma trezesc în alta lume.

Niagara de lânga zona turistica este super saraca. Da’ nu asa! Ghetou nene! Am ramas surprins. Credeam ca hotelurile, atractiile si cazinourile sînt taxate cu milioane de dolari anual. O parte se duc în întretinerea cascadei, dar restul unde naiba se duc? Ca n-am vazut nimic bagat în infrastructura, în case, în parcuri. Era o jale de ti se rupea inima.

Am întors si ghidandu-ma dupa farfuria lui Skylon Tower am reusit sa ajung în zona turistica, care în Niagara este foarte clar demarcata. Marineland era p-acolo, asa ca dupa ce am parcat si am decartat cei 135 de dolari cît reprezinta taxa de acces, am intrat în taramul fermecat.

Marineland, adaposteste – dupa cum sugereaza numele – caprioare, ursi si cerbi. Fara nici o gluma! Pe lînga aceste animale recunoscute drept acvatice, traiesc din greseala delfini, balene ucigase, beluga (balene mai mici, albe), morse si foci si altele. Cred ca asta-i tot! Dar e suficient pentru o zi. Am prins un spectacol cu delfini de zile mari, m-am simtit din nou copil, va spun drept. Ultima data am vazut delfini în spectacol la Mamaia la Delfinariu, în 1985. La cel de la Marineland, chiar a fost misto de tot!

Dupa ce m-am jucat putin si cu caprioarele – care ati fost prin parc, ati observat ca mai toate schioapata sau au diverse excrescentebube pe picioare? Mi s-a rupt inima, zau asa – si le-am dat de papa la ursi, am mers pâna la Arctic Cove, tarcul unde sînt gazduite balenele albe – beluga – sa dau noroc cu ele. Nu va pun poza cu mine mângâindu-le pe cap, trebuie sa ma credeti pe cuvant. Au cea mai fina piele pe care am atins-o vreodata. E cam de zece ori mai fina decît pielea de pe canapeaua mea din living, care-i de zece ori mai fina decît geaca mea de piele. Asta ca sa va faceti o idee! Si erau atât de prietenoase si simpatice, ca m-as fi bagat îmbracat sa înnot cu ele.

Dupa aia am pierdut timpul prin parc cazând odata în fund, stropindu-ma cu cafea fierbinte si împiedicându-ma de un cablu lasat aiurea. Ïntre aceste actiuni demne de mentionat, m-am tras în niste jocuri carora nu le stiu numele. Un soi de montagne-russe, un soi de carusel cum erau odata la balci cînd eram eu copil de tzatza, din alea cu scaune sustinute de lant si agatate de-o chestie care te învarte si înc-o traznaie. Dupa zece ore de stat în parc, timp în care am si mancat si m-am pozat cu King Waldorf, morsa mascota a parcului, am plecat la hotel.

Seara am iesit iar prin ville. O terasa, o samânta, o pizza, un joc mecanic. Pardon, vroiam sa zic un restaurant de fite, un club de noapte, un joc la cazino. Asa, ca sa-mi respect blazonul!

Dupa o tura la muzeul figurantilor de ceara – asta, vream sa zic al figurilor de ceara – si dupa ce am mai ars-o putin pe malul apei si al cascadei, ne-am întors la hotel. A treia zi, am zis bye-bye la cascada si am întins-o la o podgorie din zona Niagara-on-the-Lake, care spre surpriza mea nu se afla pe Lacul Ontario ci pe mal. Am gasit o vie relativ micuta dar cu un vin superb, mi-am facut o provizie de 6 sticle si am plecat la Montreal, dupa ce am trecut printr-o furtuna de gradul III la Toronto.

Bugetul întregii distractii pentru trei persoane? Ïn jur de 1050 de dolari canadieni: 100 benzina, 300 hotelul, 150 Marineland, 50 vaporasul pâna la cascada, 150 mancarea si bautura, 100 vinul de la podgorie, 100 distractiile la jocuri, 35 Skylon Tower, 65 suveniruri si altele.

Si cam asta a fost tot!

***

Photo: Cafeina.ro

M-am carat la Niagara

Am taiat-o catre Niagara pentru un week-end lung. 700 km dus! Sper sa nu prind trafic prea mare. Va doresc week-end placut si voua si cine tine neaparat sa afle pe unde-mi umbla ochii, o pot afla urmarindu-mi profilul pe Twitter. Despre eventuale experiente si cum mi s-a parut Niagara anul asta veti putea citi saptamana viitoare. Asta daca-mi trece lenea de scris!

La buna vedere!

Aventurile lui Stash în Galia – Dincolo de Point Sublime

Lacul Sainte-Croix ne-a aparut deodata în fata în toata splendoarea dupa ultima curba. Am tras repede pe dreapta, sa-l admiram. Numai ca aceeasi idee au avut-o cam toate masinile dinaintea si din urma noastra, astfel ca bietul refugiu se transformase într-o veritabila parcare. Daca erau destepti frantuzii, ar fi pus un flacau sa taie bilete ca oricum nu s-ar fi mirat nimeni. Vazuta de sus, apa lacului este de un albastru infinit. O multime de barci cu pânze misunau pe el iar malurile dinspre noi fussesera transformate în plaje în toata regula. Pe caldura aia ni se scurgeau ochii dupa o baie racoritoare, dar aveam o mica problema. Eram pe malul stâng, la o înaltime ametitoare, pe soseaua taiata direct în munte. Accesul la plaje se facea de pe malul drept. Ar fi fost suficient la plecarea din Moustiers de Ste-Marie sa urmarim indicatoarele cu St-Croix malul drept, însa noi am vrut sa mergem pe cel stâng pentru ca atlasul meu turistic ne spunea ca la vederea privelistii, ne vor cadea plombele. Si asa a fost! Deci am avut o super priveliste asupra lacului dar asta pentru ca eram sus, în loc sa fim jos sa ne scaldam.

Cu ochii înca plini de albastrul lacului, am continuat drumul pe soseaua serpuita si dupa înca trei serpentine, am dat cu ochii de Gorges du Verdon. Cheile Verdonului! În aceeasi secunda s-au auzit în masina exclamatii de uluire în fata peisajului care tocmai ni se deschidea în fata ochilor. Cred ca atâtea de Mamma mia!, Dumnezeule!, Wau! si Pfoai de mine! cîte s-au auzit într-un minut din gura noastra, nu s-au mai auzit vreodata. R. a fost atât de suprins ca aproape a oprit masina în curba, în mijlocul soselei, fiind absolut aiurit de frumusetea vaii Verdonului. Din spate venea un Nissan d-ala de teren, condus de doi tipi mai în varsta, care aproape erau sa se urce pe noi. Dar nu s-au urcat! S-au oprit si au tasnit cu aparate foto la ochi si din Oh my God! si Can you believe it? n-au iesit vreo câteva zeci de secunde.

Am tras pe dreapta preventiv, în ceva ce parea oarecum un nou punct de refugiu dar care semana mai curand cu parcarea unui mall într-o zi de sambata, ne-am luat aparatele foto si ne-am întors pe jos cam o suta de metri pâna într-un punct din care puteam cuprinde cu privirea toata minunea naturala. Verdonul se revarsa în lacul St Croix, printr-o mini-estuar pe deasupra caruia era un viaduct rutier. Pe sub viaduc se zareau zeci de ambarcatiuni nautice care intrau sau ieseau din Verdon. Spre varsare, Verdonul este atât de linistit încat ai impresia ca un brat foarte lung al lacului si-a facut loc printre crestele muntoase care se ridica abrupt la stanga si la dreapta apei. De la cei peste 600 metri înaltime ai canionului, barcile si hidrobicicletele se vedeau atât de mici, încât a trebuit sa ma uit prin obiectivul aparatului de fotografiat ca sa pot sa le vad detaliile.

În aceelasi loc ne-am hotarât sa si mâncam. Aveam cu noi cosuletul cu bunatati pregatite de fete de cu dimineata. Oua fierte, rosii, branza, ardei, paté si un salam. La toate acestea s-au adaugat o cutie de capsuni, cumparata de pe drum. Alaturi de apa de izvor din Moustiers, au alcatuit una din cele mai bune gustari luate vreodata pe drum. Bucatele mi-au adus aminte de vremea cînd strabateam tara alaturi de familie în Dacia tatalui meu si ne opream în câte un refugiu sau popas pe marginea drumului sa mancam oua fierte, telemea cu rosii si ceapa verde si la urma sa taiem un pepene. Si cum soseaua pe care ne aflam în Midi aducea cu cea care strabate Cheile Bicazului, amintirile copilariei erau destul de puternice.

Dupa gustare, am continuat drumul catre Nisa. Treceam acum prin Chei, iar soseaua mi se parea incredibil de îngusta. Pe alocuri, stancile surplombau soseaua. În alte locuri, soseaua sinuoasa trecea pe deasupra unor pinteni de piatra suspendati în consola deasupra haului. Am observat foarte repede ca în partea dinspre prapastie nu era absolut nici o bariera de protectie. În cei aproape 60 de km cît serpuieste soseaua deasupra Verdonului, nu stiu daca am vazut de cinci ori aceste bariere. Iar cînd le-am vazut, erau realizate din bile de lemn care nu-mi inspirau mare încredere. Masina raspundea bine la comenzi si R. conducea cu ochii în patru, dar asta nu ne-a scutit de emotii. La un moment dat a dat sa se fereasca de o masina care venea din sens opus si ma jur ca am avut impresia ca a iesit cu jumatate din latimea cauciucului din dreapta de pe sosea. Iar sub cauciuc se deschideau niste prapastii care m-au albit la fata. Nici nu mai tin minte daca m-am uitat pe geam sau m-am aruncat peste soferul nostru, din reflex. Ideea e ca la cinci minute dupa aia înca-mi batea inima.

Spre capatul Cheilor, se afla un punct de belvedere numit Point Sublime. Ei bine, numele spune tot. La intrarea în Chei, Verdonul este vijelios si îsi croieste intrarea printre pereti de stanca aproape verticali. De la înaltimea la care ne aflam, se vedea o alta sosea pe lânga râu si pe malul lui erau amenajate niste trepte care duceau într-o pestera. Peisajul facea toti banii. Plecînd de acolo, soseaua începuse sa coboare si la un moment dat am zarit în fata nostra un pisc de munte sculptat de ploi si vânt în asa fel încât dadea impresia ca o cetate imensa a fost construita exact în vârf. Nu stiu de ce mi s-a parut ca acele stanci seamana cu Minas Tirith din Lord of the Rings. Soarele cadea exact pe ele si pareau mai albe decît în realitate.

Drumul spre Nisa trecea în continuare prin Alpi numai ca de aceasta data ne aflam într-o sa de munte cînd ne-am oprit. în departare vedeam Nisa si Mediterana, iar în jur cît vedeam cu ochii numai creste de munte si paduri. Chiar acolo, în locul în care ne oprisem era un nene cu un butic de minerale. Adica vindea pietre. Cristale de mina, flori de mica, etc. Fetele si-au cumparat cîte un bolovan d-acela special, care era taiat în asa fel încât parea o sculptura abstracta. Nu ma pricep la minerale, deci n-as putea sa va spun cu ce fel de stânca m-am întors în Canada. Dar e un bolovan cu miez albastru si în mijloc sînt niste cristale translucide. Sînt interesante, nimic de spus, arata foarte bine în biblioteca mea alaturi de cristalul suedez de Orrefors, placuta de lut scrisa în alfabetul fenician sau placheta decorata manual din portelan de Toledo.

Dupa o vreme, desi evitasem sa ne avantam pe autorute din cauze de taxe rutiere, am realizat ca nu prea cunosteam alt drum prin care sa ajungem la Nisa si apoi în arriere pays niçoise asa cum este cunoscuta zona montana din spatele capitalei Costei de Azur. Pensiunea noastra se afla la Corraze, un sat catarat pe un pisc de munte la o altitudine de aproape 1000 m înaltime. Am realizat acest lucru abia atunci cînd, iesind de pe autoruta care face legatura între Nisa si Monaco, am intrat pe niste drumuri de munte întortocheate si cu niste serpentine atat de stranse si abrupte încât majoritatea curbelor erau la 160 de grade. Mi se înfundasera urechile din cauza altitudinii si a vitezei cu care urcam de la nivelul marii. Drumul era atat de îngust încat de vreo cîteva ori a trebuit sa ne tragem înspre peretii de stanca aproape sa-i atingem cînd ne intersectam din sens invers cu vreo masina.

Se lasase seara cînd satul ne-a aparut în fata. Era exact un sat tipic de munte, cu biserica în iar casele construite strans una într-alta, în jurul ei, asezate pe pantele muntelui. Pensiunea noastra era catarata deasupra drumului si avea în fata o livada de maslini asezata pe terase sapate în munte. Închiriasem o casa cu trei dormitoare plus doua bai la etaj si o sala rustica de luat masa plus bucatarie la parter. Foarte curat si îngrijit. Am deschis geamurile si nu mi-a venit sa cred cînd am vazut ce priveliste aveam. Toate ferestrele dadeau spre muntele din fata crestei pe care eram noi si chiar peste vale era un alt sat. Iar de jur împrejur numai munti.

Am desfacut cîteva beri si alaturi de o salata de cruditati compusa la repezeala si o pâine de secara proaspat cumparata de la brutaria din sat, ne-am pus burtile la cale si ne-am dus cu totii la culcare rupti de oboseala. A doua zi urmam sa patrundem în Italia pâna la San Remo si sa ne întoarcem apoi pe sosele de cornisa catre Monte Carlo, locul de huzur al miliardarilor lumii.

Vacanta pe Coasta de Azur, tocmai începuse…

- Va urma -

Photo: Cafeina.ro

Episoadele precedente le gasiti AICI

Aventurile lui Stash în Galia – Inginerie romana

Initial ne propusesem sa vizitam Arles în loc de Pont du Gard, însa pe drum ne-am ratacit, furati fiind de-o discutie plina de controverse între mine si R. legata de sistemul bancar european si intimitatea individului în fata statului fata de realitatea din America si Canada. Si cum eu eram co-pilotul care trebuia sa stea cu ochii pe indicatoare, ne-am trezit curand în periferiile Avignonului desi trebuia sa ne aflam 70 km mai la sud, la poarta deltei Rhonului acolo unde se afla situat Arles. Si ca frisca de pe tort sa primeasca si o cireasa, am penetrat în Avignon la ora de vârf, cînd toata lumea se întorcea acasa.

Ne-am strecurat cu greu prin aglomeratie si am reusit s-o luam catre Nîmes, urmand ca la prima sau a doua iesire sa ne îndreptam catre Gard. De-a dreptul banal, am ratat si iesirile astea asa ca am iesit mai la sud-vest. Nu mai stiu daca v-am spus, însa toate intersectiile din Franta sînt formate din sensuri giratorii. Cred ca francezii au inventat sensul giratoriu si pentru ca-s absolut înnebuniti dupa el, l-au plasat în fiecare satuc, intersectie de strazi, în orase si absolut peste tot unde aveau loc. Doar zonele vechi au scapat, ca daca ar fi pus si acolo un giratoriu, cred ca nu se mai putea circula decît cu bicicleta. Nu-i rau ca sistem de fluidizare a circulatiei daca compar cu Canada unde în zone urbane sau rezidentiale am stop obligatoriu la fiecare 20 de metri. Dar sînt generatoare de rau de masina daca mergi cu viteza si trebuie sa le ocolesti la fiecare doua sute de metri.

Iar noi eram grabiti, asa ca dai si baga la sensuri giratorii de m-a luat cu ameteala. Într-un tarziu am reusit sa ajungem la Remoulins si sa parcam, în scopul servirii cinei. Spre uimirea mea, în satucul de o frumusete iesita din comun, nu erau decît doua restaurante terasa, si alea închise. Asa ca dupa o plimbare de jumatate de ora pe stomacul gol, am iesit vijelios din sat si am mers pe malul drept al Gardonului, râul care trece pe sub apeductul roman de la Gard. Obiectivul în sine se afla la vreo 20 de km de sat, într-un soi de parc natural. Parcarile sînt de-o parte si de alta a apeductului, dar numai pe malul stang sînt vreo doua restaurante si o vila romana. Noi, bineînteles, parcasem pe malul drept.

Pont du Gard este cel mai mare apeduct roman care a rezistat pâna în zilele noastre. Construit pe trei nivele, nivelul inferior folosind ca pod pietonal, era folosit la transportarea apei de la un lac de lînga Uzes pâna la Nîmes. Unii zic ca a fost construit de împaratul Agrippa, altii ca mai devreme. Cert este ca, la fel ca majoritatea constructiilor romane care mai dainuiesc înca în Midi, a fost construit dupa cucerirea Galiei de catre romani, în secolul I era noastra. Ceea ce este uimitor pentru constructiile din acea perioada este ca acest apeduct a fost construit în întregime din blocuri de piatra, fara sa se foloseasca mortar. Care fusese deja descoperit înca din 250 înainte de Christos, fiind folosit în mai multe constructii din Imperiu. Iar reteta era incredibil de asemanatoare cu mortarul din zilele noastre.

Dar la acest apeduct, nu s-a folosit mortar. Si ca sa va lamuresc nedumeririle, la fel cum le-am lamurit fetelor care m-au întrebat cum e posibil ca romanii sa fi construit niste arce de piatra imense, cu raza de pâna la 20 de metri fara mortar: foloseau chei de bolta. Cheia de bolta este o piatra taiata foarte precis, care se punea la mijlocul unui arc si care prin greutatea ei presa pietrele din stanga si din dreapta ei. Iar la rândul lor acestea se sprijineau pe cele de dedesubt. Principiul în sine este simplu doar ca bolta trebuie realizata foarte exact în asa fel încat fatetele blocurilor de piatra sa se afle în contact 100%. Cunostintele de geometrie si mecanica de baza (calcul de segment de cerc, diametre, topografie, cum actioneaza greutatea blocului, presiune laterala, diferente de nivel, etc) erau esentiale. Esentiale, bai! Pe vremea aia, mesterii erau ingineri adevarati care stiau sa faca calcule de mâna fara sa aiba nevoie de programe de calcul. Nu va ascund faptul ca unii profesionisti din zilele noastre ar sfarsi în arenele romane mancati de lei. Cam asta e nivelul societatii de azi si cam p-aici ne aflam în epoca moderna!

Unele blocuri folosite la Pont du Gard cîntareau pâna la 6 tone, de unde apare întrebarea cum au reusit romanii sa ridice aceste blocuri la înaltimi uluitoare. Cu scripeti! Caci nu Da Vinci a inventat scripetii, el doar i-a folosit în cadrul unor masini. Romanii foloseau la un moment scripeti actionati de un soi de roata ca aia pe care alearga soriceii în cusca. Imaginati-va ca un om care merge în interiorul unei roti cu diametrul de 10 metri, poate ridica un bloc de piatra cu o greutate de 1 tona. Gasiti referinte pe internet, daca cautati Roman engineering. Si ca sa terminam cu partea tehnica, aflati voi ca acest canal de aductiune a apei din care facea parte Pont du Gard, era capabil sa livreze 20 mii de m.c. de apa pe zi. Sa mai spunem ca în majoritatea oraselor de astazi un locuitor foloseste sub un metru cub de apa pe zi si veti realiza poate dimensiunile ingineriei romane de acum 2000 de ani.

Am coborât pâna în albia Gardonului pentru a avea o vedere mai larga asupra apeductului. Lînga noi, un grup de greci se scaldau în râu asa cum stramosii lor au facut-o înainte sa vina galii si apoi romanii si sa-i putin fugareasca. Fiind eu urmas al dacilor, popor care a încasat-o si el de la romani, m-am uitat la ei cu simpatie si i-am lasat în veselia lor. Am urcat pe podul pietonal la primul nivel admirând împrejurimile, constructia în sine si padurile dese din jur. În jurul meu o gramada de turisti vorbeau la telefon, gest care mi se pare blasfemie la adresa istoriei. Unul din ei, provençal tipic, folosea în discutia lui niste expresii care m-au amuzat de cînd le-am auzit prima oara. Sudicii Frantei folosesc foarte des quoi si voilà. La asta de vorbea la telefon, probabil agent de vanzari pe undeva, expresiile curgeau gârla : Ne cerem scuze, quoi? Da, stiu ca am gresit estimarea, quoi? Mâine o sa va trimitem o noua cotatie, voilà! Trebuie mai întai sa vorbesc cu seful meu, voilà! Da, sigur ca o putem reface, quoi? si tot asa timp de jumatate de ora. În timp ce ma plimbam pe pod, ma gandeam ca daca i-as pune o zgarda electronica cu electro-shocuri care sa se activeze de cîte ori zice quoi sau voilà, ar muri electrocutat.

De la Pont du Gard ne-am întors catre pensiunea noastra, aflata la 150 km departare, numai ca am luat-o pe alt drum, ca sa mai vedem zona. Si asa am ajuns sa luam cina la Tarascon. De fapt am luat-o în Beaucaire, oraselul geaman al lui Tarascon. Cele doua orasele sînt asezate de-o parte si de alta a Rhônului si daca n-ar fi placutele indicatoare, ai zice ca sînt o singura localitate. Tarascon este cunoscut în toata lumea datorita a doua personaje. Tartarin din Tarascon, personaj inventat de scriitorul Alphonse Daudet si monstrul mitologic Tarasque despre care se zice ca ar fi salasluit p-acolo. Oraselul în sine nu-i ceva special. E un loc linist si cu un port de iahturi destul de simpaticut. Plus o cetate care la ora 9 seara nu se prea zarea.

Ne-am oprit la Brasserie du Nord au Sud sa luam cina. S-a dovedit a fi un restaurant foarte misto, cu preturi decente. Mi-am comandat plat du jour, care consta dintr-o farfurie cu diverse fructe de mare : scoici, creveti, octopus, crabi, etc. Un deliciu la doar 15 euro. Berea costa între 3.5 si 4.5 euro asa ca am udat din belsug fructele de mare. Atmosfera era foarte faina, noaptea calda si prietenii aproape. Ne-am simtit bine si dupa vreo doua ore am plecat spre Villelaure, unde trebuia sa ne facem bagajele, urmand ca a doua zi sa plecam catre Nisa, pe Coasta de Azur, al doilea punct de cazare din excursia noastra.

Ajunsi la pensiune, am observat pe întuneric ca în usa ne astepta un broscoi. Da’ cred ca era cel mai mare broscoi pe care l-am vazut în viata mea, ever! Aveam impresia ca trebuie sa cântareasca minim jumatate de kil. Fetele si-au dat cu parerea ca o fi vreun print fermecat si au stat în dubiu daca sa-l sarute si sa plece cu el la castelul lui din Taramul Fermecat sau sa ramana în continuare cu noi. Pâna la urma ne-au ales pe noi, spre usurarea noastra.

În timp ce strangeam lucrurile pentru ca a doua zi dimineata sa nu pierdem timp si sa plecam direct. R. ne-a comunicat ca în contractul lui cu pensiunea, scrie ca sîntem pasibili de penalizare de 50 de euro daca nu lasam totul exact cum am gasit. Am ramas masca, pe scarile care duceau la etaj, la dormitoare. Unde ai zis ca scrie? am întrebat nelamurit.În contractul pe care l-am semnat cu pensiunea, mi-a raspuns el. Ce-ai facut? am râs eu. Cine a mai pomenit sa închei contract cînd închiriezi o pensiune, l-am întrebat neîncrezator. Glumesti?

Însa R. era cît se poate de serios. Si mi-a explicat ca la rezervarea celor trei pensiuni în care urma sa stam în timpul vacantei noastre, rezervari facute prin reteaua Gîtes de France, primise prin posta pe adresa lui de acasa, contracte în toata regula care stipulau conditii absolut aiuritoare pentru mine, dar destul de naturale pentru el. Si pe care a trebuit sa le semneze si sa le trimita înapoi prin posta, înainte ca noi sa ajungem la acele pensiuni, altfel rezervarile nu erau valabile.

Umirea mea atinsese apogeul. M-am uitat într-unul din contracte, cel de la Corraze, localitate aflata la 20 de km de Nisa unde urma sa ajungem a doua zi si nu mi-a venit sa-mi cred ochilor. Printre altele, contractul facea un inventar al tuturor obiectelor din pensiune, specifica ca daca vrem lenjerie de pat trebuie sa platim suplimentar, ca vom citi contoarul electric împreuna cu gazda la venire si la plecare si ca vom plati curentul separat, ca daca lasam deranj în casa vom fi taxati, ca daca vrem televizor vom fi taxati si alte asemenea. Plus ca gazda trebuia sa primeasca un CEC cu toata suma de plata în avans si Oh, my God! în momentul cazarii trebuia sa lasam o garantie returnabila de 300 de euro pentru cazul în care spargeam sau distrugeam ceva.

Deci nu ca eram socat! Eram absolut aiurit de ceea ce citeam în contract. L-am întrebat cum de a putut semna asa ceva si mi-a spus ca în majoritatea Gîtes de France, de la trei spice în sus cam astea sînt conditiile. Pur si simplu nu-mi venea sa cred! Desi cazarea era cu mult mai ieftina decît la un hotel, conditiile mi se pareau de-a dreptul absurde comparate cu orice pensiune din lumea asta în care mi-a calcat vreodata piciorul. Si aici includ si Romania. Mi-a spus ca celelalte doua pensiuni, cea din care urma sa plecam si cea de-a treia, de lânga Béziers în Languedoc, nu aveau conditii atât de stricte, dar ca a trebuit sa semneze contracte si cu acelea si se prevedeau penalitati în caz ca lasam deranj plus ca lenjeria se platea separat. L-am întrebat cum dracu as fi facut daca ma ocupam eu de rezervari, tinand cont ca veneam din Canada si nu din Franta, ca el. Mi-a raspuns ca era foarte probabil sa ma fi trezit cu contractele în posta în Canada, altfel nu aveam rezervari.

Mi-am revenit cu greu din sistemul absolut socant al cazarilor în pensiunile rurale ale Frantei. În viata mea nu pomenisem asemenea conditii impuse cuiva care venea sa le dea bani, în conditii de criza turistica, în care multe pensiuni stau goale. Pur si simplu îl bombardam pe R. cu întrebari si el îmi raspundea rabdator la fiecare, facându-ma sa înteleg ca asta era sistemul si ca acesti proprietari de pensiuni lucreaza dupa niste proceduri aplicate cam peste tot. La urma a reiesit ca ne costa foarte putin - practic o pensiune cu doua dormitoare, sala de dus, toaleta, living, bucatarie dotata cu toata aparatura necesara si o terasa în curte - costa cam 100 euro pe zi sau sub. De unde reiese în jur de 25 de euro pe zi de caciula, un pret mai mult decît accesibil. Pâna la urma, noua nopti de cazare ne-au costat 400 de euro în total. Super deal!

Lamurit asupra metodelor de cazare si fiind aproape miezul noptii, am urcat la culcare pentru ca a doua zi urmam sa parcurgem aproape 300 km pâna la Nisa si ne alesesem traseul care trecea prin Gorges du Verdon, prin unele din cele mai spectaculoase chei montane prin care mi-a fost dat vreodata sa trec.

- Sfarsitul Aventurilor în Provence -

Photo: Cafeina.ro

Episoadele precedente le gasiti AICI

Ïn episoadele viitoare, Coasta de Azur si Coasta Ligura (în nordul Italiei). Dar pâna atunci, Aventurile lui Stash iau o mica pauza de încarcare a bateriilor.

Aventurile lui Stash în Galia – Pe urmele lui Petrarca

Iesind din Gordes am observat pe dreapta un producator local ce vindea cirese. Am oprit si am cumparat o caserola de 1 kg pentru 3 euro. Mi s-a parut un deal foarte bun, pentru ca de obicei mananc cirese de la 8 euro în sus kg. Dar am observat mai apoi, în timp ce treceam cu masina prin mijlocul unor livezi întinse, ca ciresele sînt foarte populare în zona respectiva. Le lipsea gustul ala de carton cretat pe care îl au fructele cu care sînt eu obisnuit. Mai curand aduceau la gust cu cele pe care le-am furat în copilarie, pe vremea cînd gardurile dintre bunicii mei si vecini erau doar un obstacol temporar menit sa-mi aduca aminte ca ciresele de dincolo de gard sînt întotdeauna mai bune.

De la Gordes la Fontaine de Vaucluse, drumul este taiat adesea prin stanca. Pe masura ce ne apropiam de izvorul râului Sorgue, peretii de stanca se profilau din ce în ce mai amenintatori. Adesea sculptati de mama natura, plini de scobituri în care pasarile si animalele au gasit un loc propice de salas, strajuiesc soseaua de o parte si de alta transformandu-se într-un soi de fortareata naturala care protejeaza un peisaj linistit, prea putin tulburat de prezenta umana. Prea putin cunoscute turistilor, locurile gazduiesc unul din cele mai stranii fenomene geologice.

Râul izvoraste direct de sub falezele de stanca înalte de cîteva sute de metri.

Izvorul râului, alimentat de apa de ploaie colectata din platoul Vauclusei, este constituit de un puţ natural extrem de adanc. În sezonul ploios, acest puţ se revarsa cu un debit de peste 100 metri cubi pe secunda si creaza râul Sorgue. Fenomenul îl transforma într-unul din cele mai puternice izvoare ale unui râu de pe planeta. Speologii au cautat ani de zile modalitatea prin care izvorul se alimenteaza. La un moment dat au coborât un submarin-robot pâna la 350 de metri adancime fara sa reuseasca sa-i atinga fundul! De curand, alte teste au aratat ca apa se aduna de la distante de pâna la 30 de km, calatorind prin pasaje subterane care înca nu au fost descoperite. Doar utilizarea unor coloranti în Platoul Vaclusei, coloranti descoperiti apoi în acest puţ natural, au aratat cam de unde calatoreste apa.

Asa grai badia Google!

Pe marginea râului se afla foarte multe salcii si gradini care induc o senzatie de liniste direct în moalele capului. Senzatie accentuata de morile de lemn utilizate altadata la fabricarea hartiei. În satul cu o alura oarecum medievala, o gramada de restaurante si terase cu puternic parfum turistic au fost construite pe malurile râului astfel ca doritorii pot admira culoarea de smarald a apei în timp ce-si pun burta la cale. Normal ca aceasta combinatie de terasa, râu de munte si peisaj linistit poate fi fatala pentru buzunare. De altfel Fontaine de Vaucluse este unul din locurile acelea unde nimic nu-i pe gratis. Cînd am ajuns noi p-acolo, erau o multime de gardieni publici si paznici de parcari nemilosi. L-am testat pe unul si i-am spus ca stam doar o juma’ de ora. Nici n-a vrut sa auda. Odata intrat în parcare, deja se taia bilet nerambursabil. Noroc ca eram hotarâti sa lasam masina în acea parcare, altfel erau bani pierduti.

Drumul spre izvor trece prin mijlocul unor dughene din lemn ca acelea care se gasesc si prin Romania pe drumuri de munte, în zone foarte turistice. Si tot ca la noi, erau de vanzare o gramada de cacastuşuri. Fetele s-au oprit sa vada niste sapunuri naturale si plachete din argila realizate pe loc de un artist. Si au reusit sa iasa de acolo si cu sapunuri si cu plachetele respective. În timpul asta eu am vizitat o fabricuta de hartie de altadata, alimentata de o moara de lemn dar am reusit sa ies de acolo si fara hartie si fara vreo bucata din roata cu palete. Desi era interesant rau, ca mestesugarii amestecau flori de lavanda întregi în pasta de hartie si iesea un produs final foarte cochet. Ideal pentru scris biletele de dragoste de catre o femeie îndragostita. De mii de ori mai incitant decât mailurile impersonale din ziua de azi.

Si daca tot vorbim de mailuri si internet, sa povestim si despre Francesco Petrarca care si-a tarâit pasii pe aici pe la 1300 si ceva. Dupa ce papa Clement al V-lea aflat în exil la Poitiers i-a decimat pe Cavalerii Templieri la ordinele lui Philip al IV-lea al Frantei, a încercat sa iasa de sub tutela franceza si s-a mutat cu catel si cu purcel la Avignon, care nu era parte a regatului Frantei. Si daca tot s-a mutat, si-a luat cu el toata curtea ca doar nu era sa se spele si sa se îmbrace singur. Iar ta-su lu’ Petrarca a fost obligat sa-l urmeze pe suveranul pontif, ca el era ala care-i tinea ţucalul. Asa ca si-a luat cu el si familia.

Peste ani, cînd Petrarca a devenit si el preot, s-a întors în Franta ca sa faca stagiu pe lânga papa Benedict al XII-lea, urmând sa trimita mai apoi niste CV-uri la niste biserici din provincie pentru vreun post de cleric. Cautand el un loc linistit la mica distanta de Avignon, un loc unde sa se relaxeze si sa se gandeasca la Laura de Noves, nevasta contelui de Sade, stramosul marchizului cu acelasi nume, l-a gasit la Vallis Clausa, adica Valea Închisa. Unde s-a apucat sa scrie niscaiva sonete si sa corespondeze cu Boccacio cel cu Decameronul ca sa-l barfeasca pe Dante, ala cu Divina Commedia. Mai tarziu, niste membri ai Ministerului Turismului din Franta au instalat o placa memoriala pe locul unde altadata primul turist din istorie - despre Petrarca se spune ca ar fi calatorit pentru placere pe cînd con-ţaranii lui calatoreau în interes de servici sau fugariti cu sabiile - a dormit la umbra salciilor si a scris multe din operele lui nemuritoare din care eu n-am citit nici una.

Am urcat cu totii pâna la izvorul râului si am admirat ştioalna. Nivelul apei era scazut, nimerindu-ne noi în sezonul secetos. Deci ţîsnitoarea naturala pe care ne asteptam s-o vedem, era lipsa la apel. Cu toate acestea, râul din aval parea sa se simta bine, motiv de reflexii la coridoare subterane care-l alimenteaza. Am cascat gura pe acolo avand grija sa n-o luam la vale catre puţul fara fund si dupa o plimbarica pe la umbra salciilor si aruncat cu pietre dupa ratele care îsi faceau de lucru pe oglinda apei, ne-am întors la masina.

Era deja ora cinci dupa-amiaza si ne propuseseram sa ajungem la Pont de Gard, unde ne gandeam sa luam si cina. La ora aia habar n-aveam ca Pont du Gard este se afla în mijlocul unui parc natural si ca lucru bizar pentru unul din cele mai vizitate obiective turistice din Franta, nu aveam sa gasim nici un restaurant la picioarele lui.

- Va urma (probabil) -

Photo: Cafeina.ro

Episoadele precedente le gasiti AICI

Next Page »