Fara îndoiala ca fiecare dintre noi a vazut filmul Sunetul Muzicii cu Christopher Plummer si Julie Andrews de mai multe ori. Filmul e un clasic al cinematografiei, premiat cu cinci premii Oscar, doua Globuri de Aur si a constituit probabil rampa de lansare pentru Julie Andrews.
Nu stiu însa câta lume stie ca familia Von Trapp a existat (si exista) în realitate. Ïn ce ma priveste, pâna acum doua saptamâni cînd s-a întâmplat sa trec prin oraselul Stowe din Vermont aflat la doua ore jumate de Montreal, habar n-aveam! Odata ajuns acolo, am oprit aiurit în fata unui hotel cu alura de cabana de lux, în fata caruia se odihnea o placa de lemn pe care erau sculptate câteva cuvinte:
I-am spus sotiei ca Von Trapp si Austria în aceeasi fraza îmi aduce aminte de filmul Sunetul Muzicii dar ca mi se pare ciudata asocierea cu Vermont. A râs si mi-a spus ca ar fi prea de tot. Am intrat în hotel cu ideea de a vorbi cu vreun angajat, însa mi s-a parut atât de deplasat dupa ce am vazut decoarele interioare încât ar fi fost echivalent cu a pune întrebari la receptia de la Hilton despre proprietarii lantului hotelier. M-am multumit sa trag niste poze prin jurul hotelului si ajuns seara la Montreal, am cautat pe Google informatii despre Von Trapp Family Lodge.
Astfel am aflat ca pretul pe zi al unei camere în acest complex hotelier pleaca de la 300 de dolari în sus pentru o perioada minima acceptata de trei zile si ca apartine adevaratei familii Von Trapp. Maria, interpretata de Julie Andrews in film, a scris o carte de memorii în 1949 dupa moartea sotului ei, Capitanul Von Trapp si acea carte a stat la baza muzicalului si al filmului cu acelasi nume. Interesant!
Puteti gasi mai multe detalii si fotografii cu adevaratii Von Trapp pe site-ul hotelului, la adresa http://www.trappfamily.com/. Am realizat ca nu as avea cum sa stau la acest hotel fara minim o mie de dolari si ca în ciuda pretului piperat, fanii filmului dau navala. Site-urile de turism spun ca peste doua sute de mii de vizitatori trec pragul acestui hotel, anual.
În acest an pe la sfârsitul lui iunie si începutul lui iulie, chiar înainte sa merg în Europa la Londra într-un urban discovery trip, intentionez sa fac un circuit prin provinciile Atlantice ale Canadei cu niste prieteni din Romania care ne vor vizita pentru trei saptamâni. Ultima data am trecut prin zona în 2004 în drumul meu spre o conferinta la Halifax si n-am avut timp sa ma opresc prea mult.
De la Montreal la Hopewell Rocks în Bay of Fundy din New Brunwick sînt ceva mai mult de unsprezece ore de condus si în jur de 1000 de km de sosea serpuind o buna parte pe marginea fluviului St Laurent si apoi prin mijlocul unor paduri seculare sau mlastini întinse. Însa merita tot efortul, Hopewell Rocks reprezentând aceasta provincie maritima at its finest. De la Moncton, vizitatorul traverseaza Gunningsville Bridge catre Riverview, apoi face stânga pe Route 114 în directia Hopewell Cape. Parcul National din care face parte Hopewell Rocks se afla chiar acolo la intrarea în Bay of Fundy, un golf ce seamana mai mult cu un râu decât cu un brat marin.
Aceasta atractie naturala este speciala prin prisma celei mai înalte marei din lume. Cînd mareea este joasa, turistii se pot plimba pe o plaja lunga în jurul unor stânci sub forma unor vaze de flori sau pot admira diverse cavitati în stânca care la maree sînt acoperite de ape. Terenul este mâlos si sînt necesare niste cizme sau încaltari ce pot fi spalate. La momentul vizitei mele, nu aveam echipamentul necesar asa ca m-am multumit sa privesc de la distanta, de la punctul de observatie special creat. Cînd mareea este înalta, apa se ridica pâna la jumatatea stâncilor, pe o înaltime de mai multi metri iar doritorii pot merge cu caiacul în jurul stâncilor pe care cu doar câteva ore înainte le-au admirat de pe plaja aflata acum sub apa. La Hopewell Rocks o zi trece ca o clipa.
Un pic mai catre sud se afla New River Beach, tot în Bay of Fundy, loc de activitati estivale si plaja cu un nisip rosiatic. O alta plaja mult mai celebra se gaseste la 35 de minute de la Moncton catre vest. Shediac Bay cu a sa Parlee Beach, considerata una din cele mai frumoase din America. Ma rog, nu-i ca o plaja din Virginia Beach sau Florida, dar orsicât. Hai sa spunem ca e cea mai faina plaja si cu apa cea mai calda de la nord de Virginia Beach. Parlee Beach este administrata de catre Shediac, auto denumit capitala mondiala a homarului în care au loc tot soiul de activitati gurmande, ca altceva ce sa faca si ei?
De la Moncton intentionez sa o iau catre Insula Prince Edward cu al sau Pod al Confederatiilor ce face legatura între continent si insula. L-am vizitat în 2004 la întoarcerea de la Halifax dar a fost o vizita tehnica. Chesoane, toroane, pre-tensionare, chestii d-astea. La vremea respectiva am intrat în interiorul lui si am mers destul de mult catre mijloc. A fost o experienta supra-realista, cred ca mai am fotografii pe acasa, ar trebui sa le caut. De data asta intentionez sa merg ca turist si ajuns pe Insula Prince Edward sa ma îndrept catre Georgetown cu ale sale case vechi si apoi catre plajele si falezele rosiatice din Cape West. Insula e fascinanta (desi nu e mare lucru de facut pe ea) prin prisma activitatilor pescaresti si ale caselor din aceste portulete de pescari cum ar fi Covehead Wharf.
Quebec. Zapada. Munti. Fiorduri. Peisaje fabuloase. Sanii trase de câini. Ski de fond. Mers cu rachetele prin zapada. Snowboard. Snowmobil.
Stai asa, ai zis ‘’sanii trase de câini’’? Si ‘’fiorduri’’?
Da. Mai exact combinatia fantastica. Sanii trase de câni pe marginea fiordului.
Zona de-a lungul fiordului Saguenay e una din cele mai frumoase regiuni din Quebec. Ce zic eu aici? E cea mai frumoasa regiune din Quebec. Imediat înaintea regiunii Charlevoix în perioada de toamna. Cînd un turist rezerva o excursie în sania trasa de câini în zona L’Anse-Saint-Jean stie ca va avea o experienta splendida, iesita din comun.
Locul unde ne-am stabilit baza împreuna cu câtiva prieteni, Les Gîtes du Fjord se afla la câteva minute de mers pe jos de locul de unde urma sa plecam în plimbarea cu sania. Ajunsi la tarcul unde sînt închisi cei 30 de huskies siberieni, malamutii de Alaska si eskimosii de Groenlanda am fost întâmpinati de un cor de latraturi sonore. Ghidul nostru ne facu semn sa ne dam la o parte si a deschis poarta custilor una câte una. Haita excitata trece ca o ghiulea de noi. Cânii se tavaleau fericiti în zapada imaculata proaspat cazuta. Se fugareeau unii pe altii, dar curios lucru, ramân aproape de ghidul nostru. Unul câte unul veneau sa ne miroasa si sa cerseasca mângâieri. L-am admirat labele solide si ochii albastri desi coltii albi îmi dadeau ceva fiori.
Ne-am întoars catre locul unde erau parcate saniile deja pregatite si acoperite cu cuverturi, cu toata hoarda dupa noi. Nu ne-a fost usor sa ne miscam prin zapada înalta caci desi liberi, nici unul dintre câini nu încearca s-o stearga de lânga grupul nostru. Din contra, ni se încurcau printre picioare tinând neaparat sa ne miroasa sa vada cam pe unde am umblat. Ocolind coltul cabanei si dând cu ochii de sanii câinii s-au lansat fericiti într-o amestecatura de cozi, labe si urechi catre atelaje. În busculada ce-a urmat doi dintre noi au cazut în fund darâmati de dulaii excitati.
Rejean, ghidul nostru, înhama cateii la atelaje cu o dexteritate pe care numai o lunga practica o poate scoate la iveala. Aflam ca daca vrem sa învatam pachetul complet – înhamat si îngrijit câinii plus pregatit saniile – trebuie sa alegem varianta unei excursii de doua zile cu înnoptat în cort, foc de tabara si experiente arctice, aventuri pentru care eram total nepregatiti. Ca orice turisti de week-end, alesesem deja o plimbare cu sania de patru ore cu doua popasuri. Pregatirea atelajelor si a câinilor nu facea parte din prioritatile noastre.
Cu câteva minute înainte de plecare, Rejean ne-a facut instructajul. Am învatat patru comenzi, singurele de care aveam nevoie. ‘’Ha!’’ pentru stânga, ‘’Dii!’’ pentru dreapta, ‘’Allez les chiens!’’ pentru accelerare si ‘’Woooho!’’ pentru frânare. Ghidul ne explica clar ca este inutil sa urlam altceva decât aceste comenzi la câini, pentru ca nu cunosc altele. Apoi ne arata o frâna de picior în spatele saniei, pe care s-o folosim în cazul în care vrem sa frânam cânii care cu siguranta se vor lansa cu viteza maxima pe pârtie.
Moment în care m-am întrebat daca nu cumva câinii se bucura mai mult decât mine de o plimbare prin natura. N-am avut timp sa gasesc raspunsul. Dupa ce fetele s-au asezat în sanie si s-au acoperit cu paturile groase iar barbatii s-au asezat în pozitie pe talpile saniilor, ghidul a dat semnalul de plecare iar atelajele au plecat ca din tun, cu sania ghidului în fata.
Mentinerea echilibrului pe o sanie ce zboara printre brazi nu-o o sarcina usoara dar se învata repede. Însa în primii km eram atât de concentrat sa nu-mi pierd echilibrul si sa nu uit comenzile, desi era evident ca dulaii de la sania mea o urmau pe cea a ghidului indiferent ce le strigam eu si indiferent de chiotele entuziasmate ale fetelor, încat conducatorul caravanei a trebuit sa se întoarca catre noi si sa strige din toti plamânii sa nu mai privim fix peste capul câinilor ca si cum am conduce masina, ci ‘’priviti peisajul, câinii stiu ce au de facut’’
Si avea dreptate. Traversam în viteza o vale cu padure deasa la stânga si la dreapta, iar dupa câteva minute vazuram fiordul. Privelistea ne-a taiat respiratia. Saniile continua sa mearga cu viteza prin zapada în care urme de cerbi sau de alte animale ale padurii sînt vizibile. Remarc ca sania accelereaza de fiecare data cînd câinii dau cu nasul de mirosul de cerb, ca si cum ar cauta cu orice pret sa prinda prada.
Ajunsi aproape de o cabana ‘’a sucre’’, aflata în mijlocul unei plantatii de artari, ne oprim sa bem un ceai fierbinte din termosuri. Câinii nu pareau deloc obositi si ne latrau sa ne grabeasca. Totusi ne rezervam timpul pentru un ‘’tire à l’erable’’. Un ‘’tire à l’erable’’ este o acadea din sirop de artar realizata în modul urmator : se ia zapada proaspata si curata si se pune într-o cutie dreptunghiulara; se varsa sirop de erable peste zapada într-o banda lata de max 2 cm; se plaseaza o spatula din lemn cu un capat peste banda de artar; se lasa cam un minut sau pâna siropul începe sa devina consistent; siropul semi-întarit se ruleaza încet pe spatula pâna se creeaza o acadea bombata; se mai lasa putin în zapada pâna se solidifica; se linge cu o delectare orgasmica.
Ne-am continuat expeditia înca doua ore, întorcându-ne pe nesimtite catre locul de plecare. Odata ajunsi, am îmbratisat câinii si i-am umplut de mângâieri iar ei ne-au umplut de bale, dupa care am intrat în cabana ghidului nostru. Ne-am spalat si ne-am asezat în fata unei copioase mese traditionale compusa din fiertura de legume, somon, salata si prajitura cu crema de ciocolata toate udate cu bere artizanala îndulcita cu artar.
Apoi ne-am luat ramas bun de la câini si am coborât catre satul din vale.
Nota: Pozele nu-s ale mele ci provin de la Oficiul de Turism din zona respectiva.
Sînt trist. Azi e ultima zi de vacanta. Dupa sase saptamâni de vacanta, am descoperit noul scop al vietii mele. Sa stau cu burta la soare pe o plaja în Caraibe cu o Tequila Sunrise alaturi.
Pâna atunci însa de mâine ma întorc la jobul meu de zi cu zi într-un birou din mijlocul unui oras îngropat sub zapada si batut de geruri napraznice.
Sînt trist, v-am zis?
Va las putin pe mâna lui Abbadon, pentru ca în urmatoarele zile sînt plecat în cautarea aventurilor la plaja într-un loc cu nume parca predestinat: Puerto Aventuras. Ne vedem la întoarcere.
Dependentii si maniacii de cafeina îmi pot urmari eventualele aberatii estivale pe http://twitter.com/cafeinaro
Dupa multe cautari si nedumeriri în sânul familiei (sa mergem în Cuba? sa mergem în Costa Rica sau Venezuela? sa mergem în Mexic?) ne-am hotarât la urmatorul loc la soare pe coastele însorite din Caraibe.
Catalonia Yucatan Beach Resort and Spa. Un hotel de patru stele all inclusive în mijlocul statiunii Riviera Maya, chiar în fata insulei Cozumel, unde-mi voi încarca bateriile între 14 si 22 ianuarie 2011. Recomandat de prieteni de încredere.
Printre activitatile incluse se numara tenis, caiac, plimbari cu catamaranul, schi nautic, înot cu delfinii, bicicleta, gimnastica, etc. Nu cred ca o sa am timp si chef sa le fac pe toate, mai ales ca vreau sa ma odihnesc si sa ma feresc de cohortele de turisti care se vor trezi la 6h00 dimineata sa-si faca rezervari peste tot. Internetul e la liber peste tot si bate pâna la piscine si plaja, ceea ce în general e neobisnuit pentru hotelurile din Mexic. Cu toate astea, ultima grija pe care o voi avea va fi sa ma dau pe net. Sper sa avem vreme buna, desi în perioada asta rar sînt 25 de grade ziua.
O superba prezentare a hotelului sub forma unei brosuri electronice poate fi vazuta aici:
Mai bine zis, si-a trimis numai nava la înaintare. Week-endul trecut cinci nave cu pânze au acostat în Portul Vechi din Montreal, în cadrul unui eveniment anual numit Grands Voiliers sur les Quais. Printre ele, nava Bounty, prezentata în imaginea de mai jos trasa de pe site-ul Quais du Vieux Port. Cele trei catarge ale navei au folosit drept decoruri pentru partea a 2-a a filmului Piratii din Caraibe.
Pe lânga Bounty ce recreeaza fidel o nava de corsari ce bântuiau prin Caraibe pe la 1600, au mai fost prezente Baltimore II, un clipper ce naviga pe la 1820 pe marile lumii, nava academiei navale din Germania, una din Olanda si una din Anglia. Cu exceptia navei Bounty, toate fiind nave scoala.
Romania are si ea bricul Mircea (sau avea, nu mai stiu) si ar fi putut fi prezenta, numai ca e dificil cu Atlanticul. Canada la rândul ei are o nava similara bricului Mircea. Baza e la Halifax. Am auzit voci pe chei care spuneau ca poate ar fi cazul sa ne întoarcem la navele cu pânze pentru ca sînt … ecologice si nu polueaza. Lumea e tâmpita peste tot, stiu!
Bounty se putea vizita contra unei taxe de 5 dolari. Din pacate am ajuns prea târziu, aproape spre seara si vizitele erau încheiate. Mi-ar fi placut sa urc pe puntea de lemn de tec care era lustruita de parca matelotii lui Jack Sparrow tocmai o terminasera. De fapt asta a fost unul din lucrurile care m-a fascinat întotdeauna la un velier. Lemnul puntii este întotdeauna îngrijit, curatat si lustruit de-ti poti face mustata în el. Am vazut o gramada la viata mea si toate-s la fel.
E o arta si asta…
PS Ïmi uitasem aparatul foto acasa, asa ca am împrumutat o poza pt ilustratie
Ïn ultima perioada, mi-am cam pierdut cheful de blogging. Asa ca prefer sa va las în compania fotografiilor si a postarilor scurte, pâna-l regasescl.
***
E o placere sa te plimbi prin orasul vechi din Ville de Quebec, pe un soare prietenos si la o temperatura decenta.
Cea mai veche casa din Quebec, înca în picioare. Un cladire care dateaza din 1627 si care a fost transformata în restaurant.
Spectacol la capatul Promenadei Guvernatorilor sub ochii lui Samuel de Champlain, întemeietorul Quebecului.
Place Champlain în orasul vechi. Foarte frantuzesc, foarte roialist. Aproape ca ma astept sa apara muschetarii calare de dupa vreun colt.
Paris sau Quebec?
***
V-a placut? Acum închideti ochii si imaginati-va astfel Bucurestiul, cu Centrul Vechi si Hanul lui Manuc restaurate din temelii. N-ar fi ceva extraordinar de frumos? Nu v-ar place sa va petreceti fiecare ora libera acolo? Nu credeti ca ar redeveni Micul Paris?
