Aventurile lui Stash în Galia – Dincolo de Point Sublime

Lacul Sainte-Croix ne-a aparut deodata în fata în toata splendoarea dupa ultima curba. Am tras repede pe dreapta, sa-l admiram. Numai ca aceeasi idee au avut-o cam toate masinile dinaintea si din urma noastra, astfel ca bietul refugiu se transformase într-o veritabila parcare. Daca erau destepti frantuzii, ar fi pus un flacau sa taie bilete ca oricum nu s-ar fi mirat nimeni. Vazuta de sus, apa lacului este de un albastru infinit. O multime de barci cu pânze misunau pe el iar malurile dinspre noi fussesera transformate în plaje în toata regula. Pe caldura aia ni se scurgeau ochii dupa o baie racoritoare, dar aveam o mica problema. Eram pe malul stâng, la o înaltime ametitoare, pe soseaua taiata direct în munte. Accesul la plaje se facea de pe malul drept. Ar fi fost suficient la plecarea din Moustiers de Ste-Marie sa urmarim indicatoarele cu St-Croix malul drept, însa noi am vrut sa mergem pe cel stâng pentru ca atlasul meu turistic ne spunea ca la vederea privelistii, ne vor cadea plombele. Si asa a fost! Deci am avut o super priveliste asupra lacului dar asta pentru ca eram sus, în loc sa fim jos sa ne scaldam.

Cu ochii înca plini de albastrul lacului, am continuat drumul pe soseaua serpuita si dupa înca trei serpentine, am dat cu ochii de Gorges du Verdon. Cheile Verdonului! În aceeasi secunda s-au auzit în masina exclamatii de uluire în fata peisajului care tocmai ni se deschidea în fata ochilor. Cred ca atâtea de Mamma mia!, Dumnezeule!, Wau! si Pfoai de mine! cîte s-au auzit într-un minut din gura noastra, nu s-au mai auzit vreodata. R. a fost atât de suprins ca aproape a oprit masina în curba, în mijlocul soselei, fiind absolut aiurit de frumusetea vaii Verdonului. Din spate venea un Nissan d-ala de teren, condus de doi tipi mai în varsta, care aproape erau sa se urce pe noi. Dar nu s-au urcat! S-au oprit si au tasnit cu aparate foto la ochi si din Oh my God! si Can you believe it? n-au iesit vreo câteva zeci de secunde.

Am tras pe dreapta preventiv, în ceva ce parea oarecum un nou punct de refugiu dar care semana mai curand cu parcarea unui mall într-o zi de sambata, ne-am luat aparatele foto si ne-am întors pe jos cam o suta de metri pâna într-un punct din care puteam cuprinde cu privirea toata minunea naturala. Verdonul se revarsa în lacul St Croix, printr-o mini-estuar pe deasupra caruia era un viaduct rutier. Pe sub viaduc se zareau zeci de ambarcatiuni nautice care intrau sau ieseau din Verdon. Spre varsare, Verdonul este atât de linistit încat ai impresia ca un brat foarte lung al lacului si-a facut loc printre crestele muntoase care se ridica abrupt la stanga si la dreapta apei. De la cei peste 600 metri înaltime ai canionului, barcile si hidrobicicletele se vedeau atât de mici, încât a trebuit sa ma uit prin obiectivul aparatului de fotografiat ca sa pot sa le vad detaliile.

În aceelasi loc ne-am hotarât sa si mâncam. Aveam cu noi cosuletul cu bunatati pregatite de fete de cu dimineata. Oua fierte, rosii, branza, ardei, paté si un salam. La toate acestea s-au adaugat o cutie de capsuni, cumparata de pe drum. Alaturi de apa de izvor din Moustiers, au alcatuit una din cele mai bune gustari luate vreodata pe drum. Bucatele mi-au adus aminte de vremea cînd strabateam tara alaturi de familie în Dacia tatalui meu si ne opream în câte un refugiu sau popas pe marginea drumului sa mancam oua fierte, telemea cu rosii si ceapa verde si la urma sa taiem un pepene. Si cum soseaua pe care ne aflam în Midi aducea cu cea care strabate Cheile Bicazului, amintirile copilariei erau destul de puternice.

Dupa gustare, am continuat drumul catre Nisa. Treceam acum prin Chei, iar soseaua mi se parea incredibil de îngusta. Pe alocuri, stancile surplombau soseaua. În alte locuri, soseaua sinuoasa trecea pe deasupra unor pinteni de piatra suspendati în consola deasupra haului. Am observat foarte repede ca în partea dinspre prapastie nu era absolut nici o bariera de protectie. În cei aproape 60 de km cît serpuieste soseaua deasupra Verdonului, nu stiu daca am vazut de cinci ori aceste bariere. Iar cînd le-am vazut, erau realizate din bile de lemn care nu-mi inspirau mare încredere. Masina raspundea bine la comenzi si R. conducea cu ochii în patru, dar asta nu ne-a scutit de emotii. La un moment dat a dat sa se fereasca de o masina care venea din sens opus si ma jur ca am avut impresia ca a iesit cu jumatate din latimea cauciucului din dreapta de pe sosea. Iar sub cauciuc se deschideau niste prapastii care m-au albit la fata. Nici nu mai tin minte daca m-am uitat pe geam sau m-am aruncat peste soferul nostru, din reflex. Ideea e ca la cinci minute dupa aia înca-mi batea inima.

Spre capatul Cheilor, se afla un punct de belvedere numit Point Sublime. Ei bine, numele spune tot. La intrarea în Chei, Verdonul este vijelios si îsi croieste intrarea printre pereti de stanca aproape verticali. De la înaltimea la care ne aflam, se vedea o alta sosea pe lânga râu si pe malul lui erau amenajate niste trepte care duceau într-o pestera. Peisajul facea toti banii. Plecînd de acolo, soseaua începuse sa coboare si la un moment dat am zarit în fata nostra un pisc de munte sculptat de ploi si vânt în asa fel încât dadea impresia ca o cetate imensa a fost construita exact în vârf. Nu stiu de ce mi s-a parut ca acele stanci seamana cu Minas Tirith din Lord of the Rings. Soarele cadea exact pe ele si pareau mai albe decît în realitate.

Drumul spre Nisa trecea în continuare prin Alpi numai ca de aceasta data ne aflam într-o sa de munte cînd ne-am oprit. în departare vedeam Nisa si Mediterana, iar în jur cît vedeam cu ochii numai creste de munte si paduri. Chiar acolo, în locul în care ne oprisem era un nene cu un butic de minerale. Adica vindea pietre. Cristale de mina, flori de mica, etc. Fetele si-au cumparat cîte un bolovan d-acela special, care era taiat în asa fel încât parea o sculptura abstracta. Nu ma pricep la minerale, deci n-as putea sa va spun cu ce fel de stânca m-am întors în Canada. Dar e un bolovan cu miez albastru si în mijloc sînt niste cristale translucide. Sînt interesante, nimic de spus, arata foarte bine în biblioteca mea alaturi de cristalul suedez de Orrefors, placuta de lut scrisa în alfabetul fenician sau placheta decorata manual din portelan de Toledo.

Dupa o vreme, desi evitasem sa ne avantam pe autorute din cauze de taxe rutiere, am realizat ca nu prea cunosteam alt drum prin care sa ajungem la Nisa si apoi în arriere pays niçoise asa cum este cunoscuta zona montana din spatele capitalei Costei de Azur. Pensiunea noastra se afla la Corraze, un sat catarat pe un pisc de munte la o altitudine de aproape 1000 m înaltime. Am realizat acest lucru abia atunci cînd, iesind de pe autoruta care face legatura între Nisa si Monaco, am intrat pe niste drumuri de munte întortocheate si cu niste serpentine atat de stranse si abrupte încât majoritatea curbelor erau la 160 de grade. Mi se înfundasera urechile din cauza altitudinii si a vitezei cu care urcam de la nivelul marii. Drumul era atat de îngust încat de vreo cîteva ori a trebuit sa ne tragem înspre peretii de stanca aproape sa-i atingem cînd ne intersectam din sens invers cu vreo masina.

Se lasase seara cînd satul ne-a aparut în fata. Era exact un sat tipic de munte, cu biserica în iar casele construite strans una într-alta, în jurul ei, asezate pe pantele muntelui. Pensiunea noastra era catarata deasupra drumului si avea în fata o livada de maslini asezata pe terase sapate în munte. Închiriasem o casa cu trei dormitoare plus doua bai la etaj si o sala rustica de luat masa plus bucatarie la parter. Foarte curat si îngrijit. Am deschis geamurile si nu mi-a venit sa cred cînd am vazut ce priveliste aveam. Toate ferestrele dadeau spre muntele din fata crestei pe care eram noi si chiar peste vale era un alt sat. Iar de jur împrejur numai munti.

Am desfacut cîteva beri si alaturi de o salata de cruditati compusa la repezeala si o pâine de secara proaspat cumparata de la brutaria din sat, ne-am pus burtile la cale si ne-am dus cu totii la culcare rupti de oboseala. A doua zi urmam sa patrundem în Italia pâna la San Remo si sa ne întoarcem apoi pe sosele de cornisa catre Monte Carlo, locul de huzur al miliardarilor lumii.

Vacanta pe Coasta de Azur, tocmai începuse…

- Va urma -

Photo: Cafeina.ro

Episoadele precedente le gasiti AICI

Aventurile lui Stash în Galia – Inginerie romana

Initial ne propusesem sa vizitam Arles în loc de Pont du Gard, însa pe drum ne-am ratacit, furati fiind de-o discutie plina de controverse între mine si R. legata de sistemul bancar european si intimitatea individului în fata statului fata de realitatea din America si Canada. Si cum eu eram co-pilotul care trebuia sa stea cu ochii pe indicatoare, ne-am trezit curand în periferiile Avignonului desi trebuia sa ne aflam 70 km mai la sud, la poarta deltei Rhonului acolo unde se afla situat Arles. Si ca frisca de pe tort sa primeasca si o cireasa, am penetrat în Avignon la ora de vârf, cînd toata lumea se întorcea acasa.

Ne-am strecurat cu greu prin aglomeratie si am reusit s-o luam catre Nîmes, urmand ca la prima sau a doua iesire sa ne îndreptam catre Gard. De-a dreptul banal, am ratat si iesirile astea asa ca am iesit mai la sud-vest. Nu mai stiu daca v-am spus, însa toate intersectiile din Franta sînt formate din sensuri giratorii. Cred ca francezii au inventat sensul giratoriu si pentru ca-s absolut înnebuniti dupa el, l-au plasat în fiecare satuc, intersectie de strazi, în orase si absolut peste tot unde aveau loc. Doar zonele vechi au scapat, ca daca ar fi pus si acolo un giratoriu, cred ca nu se mai putea circula decît cu bicicleta. Nu-i rau ca sistem de fluidizare a circulatiei daca compar cu Canada unde în zone urbane sau rezidentiale am stop obligatoriu la fiecare 20 de metri. Dar sînt generatoare de rau de masina daca mergi cu viteza si trebuie sa le ocolesti la fiecare doua sute de metri.

Iar noi eram grabiti, asa ca dai si baga la sensuri giratorii de m-a luat cu ameteala. Într-un tarziu am reusit sa ajungem la Remoulins si sa parcam, în scopul servirii cinei. Spre uimirea mea, în satucul de o frumusete iesita din comun, nu erau decît doua restaurante terasa, si alea închise. Asa ca dupa o plimbare de jumatate de ora pe stomacul gol, am iesit vijelios din sat si am mers pe malul drept al Gardonului, râul care trece pe sub apeductul roman de la Gard. Obiectivul în sine se afla la vreo 20 de km de sat, într-un soi de parc natural. Parcarile sînt de-o parte si de alta a apeductului, dar numai pe malul stang sînt vreo doua restaurante si o vila romana. Noi, bineînteles, parcasem pe malul drept.

Pont du Gard este cel mai mare apeduct roman care a rezistat pâna în zilele noastre. Construit pe trei nivele, nivelul inferior folosind ca pod pietonal, era folosit la transportarea apei de la un lac de lînga Uzes pâna la Nîmes. Unii zic ca a fost construit de împaratul Agrippa, altii ca mai devreme. Cert este ca, la fel ca majoritatea constructiilor romane care mai dainuiesc înca în Midi, a fost construit dupa cucerirea Galiei de catre romani, în secolul I era noastra. Ceea ce este uimitor pentru constructiile din acea perioada este ca acest apeduct a fost construit în întregime din blocuri de piatra, fara sa se foloseasca mortar. Care fusese deja descoperit înca din 250 înainte de Christos, fiind folosit în mai multe constructii din Imperiu. Iar reteta era incredibil de asemanatoare cu mortarul din zilele noastre.

Dar la acest apeduct, nu s-a folosit mortar. Si ca sa va lamuresc nedumeririle, la fel cum le-am lamurit fetelor care m-au întrebat cum e posibil ca romanii sa fi construit niste arce de piatra imense, cu raza de pâna la 20 de metri fara mortar: foloseau chei de bolta. Cheia de bolta este o piatra taiata foarte precis, care se punea la mijlocul unui arc si care prin greutatea ei presa pietrele din stanga si din dreapta ei. Iar la rândul lor acestea se sprijineau pe cele de dedesubt. Principiul în sine este simplu doar ca bolta trebuie realizata foarte exact în asa fel încat fatetele blocurilor de piatra sa se afle în contact 100%. Cunostintele de geometrie si mecanica de baza (calcul de segment de cerc, diametre, topografie, cum actioneaza greutatea blocului, presiune laterala, diferente de nivel, etc) erau esentiale. Esentiale, bai! Pe vremea aia, mesterii erau ingineri adevarati care stiau sa faca calcule de mâna fara sa aiba nevoie de programe de calcul. Nu va ascund faptul ca unii profesionisti din zilele noastre ar sfarsi în arenele romane mancati de lei. Cam asta e nivelul societatii de azi si cam p-aici ne aflam în epoca moderna!

Unele blocuri folosite la Pont du Gard cîntareau pâna la 6 tone, de unde apare întrebarea cum au reusit romanii sa ridice aceste blocuri la înaltimi uluitoare. Cu scripeti! Caci nu Da Vinci a inventat scripetii, el doar i-a folosit în cadrul unor masini. Romanii foloseau la un moment scripeti actionati de un soi de roata ca aia pe care alearga soriceii în cusca. Imaginati-va ca un om care merge în interiorul unei roti cu diametrul de 10 metri, poate ridica un bloc de piatra cu o greutate de 1 tona. Gasiti referinte pe internet, daca cautati Roman engineering. Si ca sa terminam cu partea tehnica, aflati voi ca acest canal de aductiune a apei din care facea parte Pont du Gard, era capabil sa livreze 20 mii de m.c. de apa pe zi. Sa mai spunem ca în majoritatea oraselor de astazi un locuitor foloseste sub un metru cub de apa pe zi si veti realiza poate dimensiunile ingineriei romane de acum 2000 de ani.

Am coborât pâna în albia Gardonului pentru a avea o vedere mai larga asupra apeductului. Lînga noi, un grup de greci se scaldau în râu asa cum stramosii lor au facut-o înainte sa vina galii si apoi romanii si sa-i putin fugareasca. Fiind eu urmas al dacilor, popor care a încasat-o si el de la romani, m-am uitat la ei cu simpatie si i-am lasat în veselia lor. Am urcat pe podul pietonal la primul nivel admirând împrejurimile, constructia în sine si padurile dese din jur. În jurul meu o gramada de turisti vorbeau la telefon, gest care mi se pare blasfemie la adresa istoriei. Unul din ei, provençal tipic, folosea în discutia lui niste expresii care m-au amuzat de cînd le-am auzit prima oara. Sudicii Frantei folosesc foarte des quoi si voilà. La asta de vorbea la telefon, probabil agent de vanzari pe undeva, expresiile curgeau gârla : Ne cerem scuze, quoi? Da, stiu ca am gresit estimarea, quoi? Mâine o sa va trimitem o noua cotatie, voilà! Trebuie mai întai sa vorbesc cu seful meu, voilà! Da, sigur ca o putem reface, quoi? si tot asa timp de jumatate de ora. În timp ce ma plimbam pe pod, ma gandeam ca daca i-as pune o zgarda electronica cu electro-shocuri care sa se activeze de cîte ori zice quoi sau voilà, ar muri electrocutat.

De la Pont du Gard ne-am întors catre pensiunea noastra, aflata la 150 km departare, numai ca am luat-o pe alt drum, ca sa mai vedem zona. Si asa am ajuns sa luam cina la Tarascon. De fapt am luat-o în Beaucaire, oraselul geaman al lui Tarascon. Cele doua orasele sînt asezate de-o parte si de alta a Rhônului si daca n-ar fi placutele indicatoare, ai zice ca sînt o singura localitate. Tarascon este cunoscut în toata lumea datorita a doua personaje. Tartarin din Tarascon, personaj inventat de scriitorul Alphonse Daudet si monstrul mitologic Tarasque despre care se zice ca ar fi salasluit p-acolo. Oraselul în sine nu-i ceva special. E un loc linist si cu un port de iahturi destul de simpaticut. Plus o cetate care la ora 9 seara nu se prea zarea.

Ne-am oprit la Brasserie du Nord au Sud sa luam cina. S-a dovedit a fi un restaurant foarte misto, cu preturi decente. Mi-am comandat plat du jour, care consta dintr-o farfurie cu diverse fructe de mare : scoici, creveti, octopus, crabi, etc. Un deliciu la doar 15 euro. Berea costa între 3.5 si 4.5 euro asa ca am udat din belsug fructele de mare. Atmosfera era foarte faina, noaptea calda si prietenii aproape. Ne-am simtit bine si dupa vreo doua ore am plecat spre Villelaure, unde trebuia sa ne facem bagajele, urmand ca a doua zi sa plecam catre Nisa, pe Coasta de Azur, al doilea punct de cazare din excursia noastra.

Ajunsi la pensiune, am observat pe întuneric ca în usa ne astepta un broscoi. Da’ cred ca era cel mai mare broscoi pe care l-am vazut în viata mea, ever! Aveam impresia ca trebuie sa cântareasca minim jumatate de kil. Fetele si-au dat cu parerea ca o fi vreun print fermecat si au stat în dubiu daca sa-l sarute si sa plece cu el la castelul lui din Taramul Fermecat sau sa ramana în continuare cu noi. Pâna la urma ne-au ales pe noi, spre usurarea noastra.

În timp ce strangeam lucrurile pentru ca a doua zi dimineata sa nu pierdem timp si sa plecam direct. R. ne-a comunicat ca în contractul lui cu pensiunea, scrie ca sîntem pasibili de penalizare de 50 de euro daca nu lasam totul exact cum am gasit. Am ramas masca, pe scarile care duceau la etaj, la dormitoare. Unde ai zis ca scrie? am întrebat nelamurit.În contractul pe care l-am semnat cu pensiunea, mi-a raspuns el. Ce-ai facut? am râs eu. Cine a mai pomenit sa închei contract cînd închiriezi o pensiune, l-am întrebat neîncrezator. Glumesti?

Însa R. era cît se poate de serios. Si mi-a explicat ca la rezervarea celor trei pensiuni în care urma sa stam în timpul vacantei noastre, rezervari facute prin reteaua Gîtes de France, primise prin posta pe adresa lui de acasa, contracte în toata regula care stipulau conditii absolut aiuritoare pentru mine, dar destul de naturale pentru el. Si pe care a trebuit sa le semneze si sa le trimita înapoi prin posta, înainte ca noi sa ajungem la acele pensiuni, altfel rezervarile nu erau valabile.

Umirea mea atinsese apogeul. M-am uitat într-unul din contracte, cel de la Corraze, localitate aflata la 20 de km de Nisa unde urma sa ajungem a doua zi si nu mi-a venit sa-mi cred ochilor. Printre altele, contractul facea un inventar al tuturor obiectelor din pensiune, specifica ca daca vrem lenjerie de pat trebuie sa platim suplimentar, ca vom citi contoarul electric împreuna cu gazda la venire si la plecare si ca vom plati curentul separat, ca daca lasam deranj în casa vom fi taxati, ca daca vrem televizor vom fi taxati si alte asemenea. Plus ca gazda trebuia sa primeasca un CEC cu toata suma de plata în avans si Oh, my God! în momentul cazarii trebuia sa lasam o garantie returnabila de 300 de euro pentru cazul în care spargeam sau distrugeam ceva.

Deci nu ca eram socat! Eram absolut aiurit de ceea ce citeam în contract. L-am întrebat cum de a putut semna asa ceva si mi-a spus ca în majoritatea Gîtes de France, de la trei spice în sus cam astea sînt conditiile. Pur si simplu nu-mi venea sa cred! Desi cazarea era cu mult mai ieftina decît la un hotel, conditiile mi se pareau de-a dreptul absurde comparate cu orice pensiune din lumea asta în care mi-a calcat vreodata piciorul. Si aici includ si Romania. Mi-a spus ca celelalte doua pensiuni, cea din care urma sa plecam si cea de-a treia, de lânga Béziers în Languedoc, nu aveau conditii atât de stricte, dar ca a trebuit sa semneze contracte si cu acelea si se prevedeau penalitati în caz ca lasam deranj plus ca lenjeria se platea separat. L-am întrebat cum dracu as fi facut daca ma ocupam eu de rezervari, tinand cont ca veneam din Canada si nu din Franta, ca el. Mi-a raspuns ca era foarte probabil sa ma fi trezit cu contractele în posta în Canada, altfel nu aveam rezervari.

Mi-am revenit cu greu din sistemul absolut socant al cazarilor în pensiunile rurale ale Frantei. În viata mea nu pomenisem asemenea conditii impuse cuiva care venea sa le dea bani, în conditii de criza turistica, în care multe pensiuni stau goale. Pur si simplu îl bombardam pe R. cu întrebari si el îmi raspundea rabdator la fiecare, facându-ma sa înteleg ca asta era sistemul si ca acesti proprietari de pensiuni lucreaza dupa niste proceduri aplicate cam peste tot. La urma a reiesit ca ne costa foarte putin – practic o pensiune cu doua dormitoare, sala de dus, toaleta, living, bucatarie dotata cu toata aparatura necesara si o terasa în curte – costa cam 100 euro pe zi sau sub. De unde reiese în jur de 25 de euro pe zi de caciula, un pret mai mult decît accesibil. Pâna la urma, noua nopti de cazare ne-au costat 400 de euro în total. Super deal!

Lamurit asupra metodelor de cazare si fiind aproape miezul noptii, am urcat la culcare pentru ca a doua zi urmam sa parcurgem aproape 300 km pâna la Nisa si ne alesesem traseul care trecea prin Gorges du Verdon, prin unele din cele mai spectaculoase chei montane prin care mi-a fost dat vreodata sa trec.

- Sfarsitul Aventurilor în Provence -

Photo: Cafeina.ro

Episoadele precedente le gasiti AICI

Ïn episoadele viitoare, Coasta de Azur si Coasta Ligura (în nordul Italiei). Dar pâna atunci, Aventurile lui Stash iau o mica pauza de încarcare a bateriilor.

Aventurile lui Stash în Galia – Pe urmele lui Petrarca

Iesind din Gordes am observat pe dreapta un producator local ce vindea cirese. Am oprit si am cumparat o caserola de 1 kg pentru 3 euro. Mi s-a parut un deal foarte bun, pentru ca de obicei mananc cirese de la 8 euro în sus kg. Dar am observat mai apoi, în timp ce treceam cu masina prin mijlocul unor livezi întinse, ca ciresele sînt foarte populare în zona respectiva. Le lipsea gustul ala de carton cretat pe care îl au fructele cu care sînt eu obisnuit. Mai curand aduceau la gust cu cele pe care le-am furat în copilarie, pe vremea cînd gardurile dintre bunicii mei si vecini erau doar un obstacol temporar menit sa-mi aduca aminte ca ciresele de dincolo de gard sînt întotdeauna mai bune.

De la Gordes la Fontaine de Vaucluse, drumul este taiat adesea prin stanca. Pe masura ce ne apropiam de izvorul râului Sorgue, peretii de stanca se profilau din ce în ce mai amenintatori. Adesea sculptati de mama natura, plini de scobituri în care pasarile si animalele au gasit un loc propice de salas, strajuiesc soseaua de o parte si de alta transformandu-se într-un soi de fortareata naturala care protejeaza un peisaj linistit, prea putin tulburat de prezenta umana. Prea putin cunoscute turistilor, locurile gazduiesc unul din cele mai stranii fenomene geologice.

Râul izvoraste direct de sub falezele de stanca înalte de cîteva sute de metri.

Izvorul râului, alimentat de apa de ploaie colectata din platoul Vauclusei, este constituit de un puţ natural extrem de adanc. În sezonul ploios, acest puţ se revarsa cu un debit de peste 100 metri cubi pe secunda si creaza râul Sorgue. Fenomenul îl transforma într-unul din cele mai puternice izvoare ale unui râu de pe planeta. Speologii au cautat ani de zile modalitatea prin care izvorul se alimenteaza. La un moment dat au coborât un submarin-robot pâna la 350 de metri adancime fara sa reuseasca sa-i atinga fundul! De curand, alte teste au aratat ca apa se aduna de la distante de pâna la 30 de km, calatorind prin pasaje subterane care înca nu au fost descoperite. Doar utilizarea unor coloranti în Platoul Vaclusei, coloranti descoperiti apoi în acest puţ natural, au aratat cam de unde calatoreste apa.

Asa grai badia Google!

Pe marginea râului se afla foarte multe salcii si gradini care induc o senzatie de liniste direct în moalele capului. Senzatie accentuata de morile de lemn utilizate altadata la fabricarea hartiei. În satul cu o alura oarecum medievala, o gramada de restaurante si terase cu puternic parfum turistic au fost construite pe malurile râului astfel ca doritorii pot admira culoarea de smarald a apei în timp ce-si pun burta la cale. Normal ca aceasta combinatie de terasa, râu de munte si peisaj linistit poate fi fatala pentru buzunare. De altfel Fontaine de Vaucluse este unul din locurile acelea unde nimic nu-i pe gratis. Cînd am ajuns noi p-acolo, erau o multime de gardieni publici si paznici de parcari nemilosi. L-am testat pe unul si i-am spus ca stam doar o juma’ de ora. Nici n-a vrut sa auda. Odata intrat în parcare, deja se taia bilet nerambursabil. Noroc ca eram hotarâti sa lasam masina în acea parcare, altfel erau bani pierduti.

Drumul spre izvor trece prin mijlocul unor dughene din lemn ca acelea care se gasesc si prin Romania pe drumuri de munte, în zone foarte turistice. Si tot ca la noi, erau de vanzare o gramada de cacastuşuri. Fetele s-au oprit sa vada niste sapunuri naturale si plachete din argila realizate pe loc de un artist. Si au reusit sa iasa de acolo si cu sapunuri si cu plachetele respective. În timpul asta eu am vizitat o fabricuta de hartie de altadata, alimentata de o moara de lemn dar am reusit sa ies de acolo si fara hartie si fara vreo bucata din roata cu palete. Desi era interesant rau, ca mestesugarii amestecau flori de lavanda întregi în pasta de hartie si iesea un produs final foarte cochet. Ideal pentru scris biletele de dragoste de catre o femeie îndragostita. De mii de ori mai incitant decât mailurile impersonale din ziua de azi.

Si daca tot vorbim de mailuri si internet, sa povestim si despre Francesco Petrarca care si-a tarâit pasii pe aici pe la 1300 si ceva. Dupa ce papa Clement al V-lea aflat în exil la Poitiers i-a decimat pe Cavalerii Templieri la ordinele lui Philip al IV-lea al Frantei, a încercat sa iasa de sub tutela franceza si s-a mutat cu catel si cu purcel la Avignon, care nu era parte a regatului Frantei. Si daca tot s-a mutat, si-a luat cu el toata curtea ca doar nu era sa se spele si sa se îmbrace singur. Iar ta-su lu’ Petrarca a fost obligat sa-l urmeze pe suveranul pontif, ca el era ala care-i tinea ţucalul. Asa ca si-a luat cu el si familia.

Peste ani, cînd Petrarca a devenit si el preot, s-a întors în Franta ca sa faca stagiu pe lânga papa Benedict al XII-lea, urmând sa trimita mai apoi niste CV-uri la niste biserici din provincie pentru vreun post de cleric. Cautand el un loc linistit la mica distanta de Avignon, un loc unde sa se relaxeze si sa se gandeasca la Laura de Noves, nevasta contelui de Sade, stramosul marchizului cu acelasi nume, l-a gasit la Vallis Clausa, adica Valea Închisa. Unde s-a apucat sa scrie niscaiva sonete si sa corespondeze cu Boccacio cel cu Decameronul ca sa-l barfeasca pe Dante, ala cu Divina Commedia. Mai tarziu, niste membri ai Ministerului Turismului din Franta au instalat o placa memoriala pe locul unde altadata primul turist din istorie – despre Petrarca se spune ca ar fi calatorit pentru placere pe cînd con-ţaranii lui calatoreau în interes de servici sau fugariti cu sabiile – a dormit la umbra salciilor si a scris multe din operele lui nemuritoare din care eu n-am citit nici una.

Am urcat cu totii pâna la izvorul râului si am admirat ştioalna. Nivelul apei era scazut, nimerindu-ne noi în sezonul secetos. Deci ţîsnitoarea naturala pe care ne asteptam s-o vedem, era lipsa la apel. Cu toate acestea, râul din aval parea sa se simta bine, motiv de reflexii la coridoare subterane care-l alimenteaza. Am cascat gura pe acolo avand grija sa n-o luam la vale catre puţul fara fund si dupa o plimbarica pe la umbra salciilor si aruncat cu pietre dupa ratele care îsi faceau de lucru pe oglinda apei, ne-am întors la masina.

Era deja ora cinci dupa-amiaza si ne propuseseram sa ajungem la Pont de Gard, unde ne gandeam sa luam si cina. La ora aia habar n-aveam ca Pont du Gard este se afla în mijlocul unui parc natural si ca lucru bizar pentru unul din cele mai vizitate obiective turistice din Franta, nu aveam sa gasim nici un restaurant la picioarele lui.

- Va urma (probabil) -

Photo: Cafeina.ro

Episoadele precedente le gasiti AICI

Aventurile lui Stash în Galia – Cu gura plina de caise

În dimineata aceea m-am trezit la opt fara sa ma mai simt atât de obosit cum ma simtisem cu o zi înainte. Era clar ca programul încarcat din ajun ma ajutase sa-mi sterg rapid din vene diferenta de fus orar, dusmanul primelor zile ale unui calator nord-american în Europa. Am coborât vioi scarile catre bucataria de la parter, calcînd în trecere peste un paianjen care tocmai îsi pregatea lasoul încercând sa se catere pe perete. Cînd sînt multi locatari într-o casa, este inevitabil ca unul din ei sa-l calce pe picior pe altul. Nu-i vina mea ca eu am 43 la pantof si cînd calc pe altcineva pe picior îl calc pâna la cap.

Am iesit afara sa ma bucur de soare si mirosuri pâna se trezea toata lumea. Prin fata mea tocmai trecea cu tractorul gazda noastra. Din mers mi-a facut din mâna niste semne bizare, pe care le-am interpretat ca fiind de salut, asa ca i-am raspuns cu aceleasi semne. M-am prins mai pe urma ca-mi atragea atentia la unul din cîinii lui cît un vitel care venise din spate sa ma miroasa. Noroc ca era învatat cu strainii, pentru ca la ce colti avea, nu cred ca as fi avut sanse sa scap necapsat. M-am refugiat înapoi în bucatarie si asteptând sa se faca cafeaua, am facut planul de bataie pe ziua care tocmai începea. Pentru ca tocmai ne umpluseram ochii de peisaje urbane în Marsilia si Aix-en-Provence, si pentru ca de-a lungul calatoriei noastre urma sa mai petrecem ceva timp pe malul Mediteranei, am hotârat de comun acord cu mine însumi ca-i cazul sa vedem la Provence profonde. Si ce poate fi mai tipic pentru Provence decît niste lanuri de lavanda si niste sate catarate pe stânci?

La distanta de doar 30 de km de noi, dincolo de crestele muntoase care strajuiesc la nord valea rîului Durance, se afla Gordes, unul din cele mai frumoase sate din Franta. Frecventat altadata de artisti ca Matisse, Renoir, Van Gogh, sau Picasso care au baut si ei un vin la vreun auberge din sat, atrage în fiecare an o gramada de turisti si gura-casca ca mine curiosi sa vada locurile care i-au inspirat pe clasici. Cînd a coborât si restul trupei, le-am propus sa mergem în Luberon. Toata lumea a fost de acord, asa ca dupa micul dejun ne-am blindat cu crema anti-solara si cu apa plata – poate va aduceti aminte din episoadele anterioare ca apa de baut e o substanta magica care nu este disponibila oriunde în Franta – am fixat radioul din masina pe Nostalgie care transmitea numai muzica franceza de altadata, cu Edith Piaf, Dalida, Maurice Chevalier si Mireille Mathieu si am luat-o catre Gordes.

Drumul trecea prin munti si nu odata am avut impresia de déjà-vu. Zona aduce mult cu Transilvania, cu defileul Muresului. Iar oraselele de pe drum îmi aduceau aminte de localitati din judetul Mures. Nu-mi vin în minte locatii specifice, dar memoria mea mi-a spus foarte clar ca de judetul Mures e vorba. La un moment dat ne-am oprit într-un punct de bellevedere ca sa admiram platoul Vauclusei care se întindea la picioarele noastre. In zare se zareau alti munti, de care Franta nu duce deloc lipsa. Dupa înca cîteva zeci de km, iesind din ultima curba am zarit în fata noastra Gordes, catarat pe dealurile Luberonului.

Cu un puternic iz medieval, perfect restaurat si conservat, satul se afla situat pe un deal stancos, avand în varf o cetate. Piata centrala se afla în fata cetatii iar casele sînt asezate pe pantele dealului. Ceea ce da impresia de centrare a satului în jurul cetatii. Pantele sînt destul de abrupte, aproape fiecare casa fiind construita deasupra alteia. Desigur, acest tip de asezare ofera tuturor locuitorilor o priveliste superba asupra platoului Luberon si a lanurilor de lavanda si maci de la poalele satului. Majoritatea gradinilor sînt terasate, taiate în stanca. Stradutele sînt pavate cu piatra cubica, înguste si abrupte. Practic în tot satul nu ai decât doua directii de mers. În sus, sau în jos. Aproape ca nu exista alee care sa înceapa si sa se termine la acelasi nivel.

Dupa ce am parcat, ne-am ferit de un autocar plin de turisti si am facut cîteva fotografii. Vremea era superba, nici prea cald, nici prea frig. În timp ce fetele s-au oprit la un magazin cu antichitati iar R. admira cetatea, eu am început sa studiez gardurile de piatra. Ce mi se parea absolut fabulos la acele garduri era modul în care fusesera construite. Practic toate erau alcatuite din blocuri de piatra culese din vreo albie de râu, asezate simplu unul peste altul iar la partea superioara piatra fusese sparta în felii si asezata în picioare ca niste farfurii puse la uscat. Rezultatul era uimitor. Aceste felii de piatra ale caror colturi si muchii erau destul de taioase, actionau ca sârma ghimpata. Practic nu te puteai nici urca si nici aseza pe ele. Si nu doar oamenii, nici animalele nu s-ar fi simtit mai confortabil. Gardurile din Gordes mi s-au parut un excelent exemplu de folosire a resurselor naturale cu minim de prelucrare.

La pas, satul este foarte misto! Impresia de cetate medievala este accentuata de faptul ca toate casele sînt construite din blocuri de piatra, fara finisaje moderne. E ca si cum toate ar dainui de pe vremea razboiului de treizeci de ani. Stradutele sînt umbrite iar printre case exista din loc în loc un soi de pasaje si arcade care sa te ajute sa treci dintr-o straduta în alta fara sa trebuiasca sa cobori si apoi sa urci. Ne-am plimbat cu totii admirand privelistea si diverse case mai deosebite. Am trecut pe lînga un cais care daduse în rod si pentru ca nu-l culesese nimeni iar Fluture tocmai ce se plansese de ciresele de la el din sat pe care nu le culege nimeni, am zis ca-i pacat sa ramana fructele nemancate de niste guri flamande. Ca doara nu numai Viena sa aiba tiganii ei care sa-i manance lebedele din parc, pot si eu sa rad un cais decorativ din mijlocul Frantei. Asa ca am tras de o creanga care atarna deasupra strazii, mi-am înnodat tricoul si mi-am umplut poala cu caise. Erau calde si zemoase, o binecuvantare pentru niste gatlejuri uscate.

Nevasta-mea m-a certat ca am stricat estetica caisului!

Poftim?!? Era sa ma înnec cu un sâmbure cînd am auzit-o!

Mi-a aratat copacul ramas în urma. De unde înainte era de un verde viu cu pete portocalii, acum deasupra strazii era doar verde viu. Doar în curte mai avea fructe, p-alea din strada le rasesem eu. Daca as fi avut simtul estetic al lui Picasso poate ca as fi suferit pentru aceasta debalansare a culorilor. Da’ eu am adesea simtul estetic atrofiat si înlocuit de simtul stocului gol, asa ca nu am plans. Dar va plânge cultura universala ca am lasat un cais la Gordes fara fructe si poate un viitor Matisse nu va mai avea ce sa picteze.

Dupa o promenada prin sat ne-am întors în piata centrala. Fetele au observat un atelier de pictura al unui Radu Focsa, artist român stabilit la Gordes si au intrat hotarate la el sa schimbe o vorba. Sperând ca tipul nu-i specializat în nuduri, mi-am înghitit spaimele interioare si am dat sa intru în curtea unui palat de alaturi. Dar exact atunci mi-au cazut ochii pe cîteva din lucrarile artistului agatate pe peretii atelierului si pe care le puteti vedea si voi dînd click aici. Spaimele interioare mi-au revenit cu putere si mi l-am imaginat pe pictor ca pe Javier Bardem în Vicky, Cristina, Barcelona gata sa le invite pe fete sa mearga cu avionul lui la Dijon sa guste împreuna niste cultura si mustar la borcan.

Am intrat într-o cafenea de vis-a-vis sa-mi înnec spaimele cu un cappucino glacé. Dupa cîteva minute, timp în care masurasem din ochi înaltimea usii artistului dându-mi cu parerea asupra rezistentei ei si derulasem în minte niste faze de kung-fu pe care le-am prins din filmele cu perversu’ de Carradine înainte sa-si lege juvaţul de ce-i era lui mai drag, fetele au iesit în strada râzand, fiecare avand în mâna o carte de vizita a pictorului. M-am uitat la ele prin geam si am iesit si eu din cafenea dupa ce dadusera coltul spre castel. Am alergat repede la palatul ale carui curti vroiam sa le admir, am tras cinci poze una dupa alta ca sa am un alibi pentru lipsa mea si apoi am urcat relaxat spre locul de întalnire, de la fantana din piata castelului.

Fetele tocmai negociau pretul la niste saculeti cu seminte de lavanda, asa ca le-am asteptat si dupa ce ni s-a alaturat si R. care fusese sa inspecteze nu-s ce monumente, am luat masina si am plecat catre Fontaine de Vaucluse, locul de reculegere si comuniune cu natura si din cînd în cînd cu nevasta contelui de Sade a lui Petrarca, tatal Renascentismului si al limbii italiene moderne.

- Va urma -

Photo: Cafeina.ro

Episoadele precedente le gasiti AICI

Aventurile lui Stash în Galia – La calănci

Nu stiu cîti turisti în Marsilia reusesc sa se ciocneasca de o procesiune funerara exact cînd fotografiaza fatada unei biserici din secolul XI. În mod evident, nu prea multi. Era o gramada de lume, barbatii îmbracati cu camasi albe si pantaloni negri si femeile cu valuri pe fata. Noi eram în pantaloni scurti, tricouri în culori vii si aparate foto la gât. Ieseam în evidenta de la doua poste. Vazand câta lume e acolo si luand în considerare ca procesiunea se desfasura la o biserica istorica alaturi de Fort St Jean în ditamai portul vechi, m-am gândit ca mortu’ trebuie sa fie vreun jmec. Vreunul foarte cunoscut. R. si-a dat cu parerea ca mai probabil era foarte cunoscut printre ai lui. Eu tot ma gandeam ca trebuie sa fie vreo vedeta si am vrut sa-mi fac o poza cu mortu’, ca lumea era oricum ocupata sa-l asculte pe preot si-l uitasera pe asta în strada.

Atunci nevasta-mea m-a amenintat ca daca vede vreun sicriu în pozele ei de vacanta, dă divort. Am ridicat doua degete timid în sus si i-am spus ca fotografiasem deja niste sarcofage din epoca merovingiană. În alea se odihnesc marii regi ai Frantei, nu un smecher de Marsilia, mi-a replicat ea. Am încercat sa-i explic ca smecheri de Marsilia au fost si René de Anjou si Charlemagne si contii Baux. În afara de cazul cînd ăsta e urmasul Contelui de Monte Cristo căzut în mizerie, sa nu te prind cu poze, a transat ea discutia.

Ne-am strecurat din multime si ne-am retras spre terasa care domina Portul Vechi. Privelistea era taietoare de respirate, lucru facil pe caldura aia. Într-o parte se vedea Palais Pharo, construit pe un platou care domina intrarea în portul vechi. Am tras cîteva instantanee si am coborât în Port. Plimbandu-ne pe langa iahturile albe si admirând marea de catarge, am vazut un afis care anunta croaziere pe Mediterana pâna la Calanques de Cassis. Adica falezele calcaroase de la Cassis, un sat de pe coastă lânga Marsilia.

Calăncile faceau parte din programul meu de vacanta, înscrise la categoria must see! Croaziera dura cam doua ore, doua ore jumate. M-am uitat pe cer – ca nu port ceas la mana – si am vazut ca mai erau cîteva ore bune de lumina. M-am uitat înspre munti, nu erau pic de nori. Am bagat degetul în gura si dupa aia l-am tinut în sus, vantul adia usor dinspre continent. M-am uitat înspre Mediterana, hula era inexistenta. Asigurat, am decis sa mergem cu vaporul sa vedem calăncile si insulele stancoase de lânga coasta Marsiliei.

Zis si facut! Am decartat 18 euro de caciula si tuşti pe vapor sa prindem locurile cele mai bune. Si le-am prins, în special pe alea în picioare rezemati de balustrada si batuti de briză si de stropii valurilor facute de vapor. Noroc ca nu erau decît 35 de grade si eram dati cu crema bronzanta pâna în ochi, asa ca baia pe care o faceam regulat cînd vaporul mai salta pe cîte o creasta de val era binevenita. Am iesit din port si ne-am avantat în Mediterana, trecînd aproape de insula stancoasa pe care se înalta Château d’If, celebra închisoare marseileza desfiintata în 1950. Vazută de aproape, cetatea impenetrabilă parea ruda mai saraca a Alcatrazului. Si m-am gandit ce misto ar fi sa o reactiveze Sarkozy si sa-i trimita acolo pe agerii hoti de buzunare din Marsilia, mandria lumii interlope franceze, descrisi cu grija si migală în mai toate ghidurile europene online alaturi de disclaimer-ul Noi v-am informat, mai departe e treaba voastra!

Vaporasul nostru de croaziera înainta acum prin apa de culoarea turcoazului, paralel cu La Corniche si Pont de la Fausse Monaie apropiindu-se de arhipeleagul Frioul. De pe punte puteam zari, daca ne încordam globii oculari pâna la iesirea din orbite, un port de agrement în care erau o gramada de vase cu catarg si chiar cîteva constructii ce pareau locuite. Din pacate aveam la mine doar aparatul foto compact si nu al meu Rebel xTi cu obiectivul 20x zoom pe care de multe ori îl folosesc ca binoclu. Asa ca nu prea reuseam sa vad foarte clar pe insule. Trist, am mai scris un rând în carnetelul meu de voiaj : nu mai pleca în vacanta fara binoclu, ca nu mai ai ochii ca la 18 ani cînd vedeai de la Universitate numarul tramvaiului în varful Copoului!

Între timp, nenea capitanul de vapor începuse sa ne povesteasca istoria Marsiliei si sa ne explice cam ce vad ochii nostri în stanga si în dreapta. Prima data am crezut ca este o banda de magnetofon, asa de frumos si cursiv vorbea în franceza lui cu accent marseilez, durandu-l la o bataie de cîteva leghe marine în spate ca pe nava lui erau o gramada de turisti care nu pricepeau o iota din limba lui Cézanne. Ceea ce arata ca frantujii s’en fiche de turisti non-francofoni! Nici macar odata în toata vacanta mea n-am auzit o singura explicatie a vreunui ghid în engleza, italiana sau spaniola. Stii franceza, te-ai scos! Nu stii, domage!

Dar n-am lasat atata lucru sa ma indispuna, pentru ca spre deosebire de celelalte trei sferturi dintre turistii de pe vaporasul de croaziera, eu mai întelegeam ce zice capitanul. Si în timp ce ne apropiam de primele calănci si de restaurantul de la baza lor, unul din cele mai apreciate de fostul presedinte francez Jaques Chirac, eu ma întrebam daca e corect sa te numesti capitan de vas în conditiile în care tu esti singurul marinar de pe nava. Mi se parea similar cu Basescu care-si zice presedintele tuturor romanilor, în conditiile în care în curand n-o sa mai fie români în Romania. Am îndepartat aceste ganduri barbare dintr-o fluturare a mâinii care era sa-mi zboare aparatul foto în apa si am admirat falezele verticale care se înaltau pana la 400 de metri deasupra marii albastre si insulele colturoase alaturi de care se zarea cîte vas cu vele ratacit.

Peisajul era de vis! Pasari care-si facusera cuib pe stanci, grote în faleza, vetetatie crescuta pe stanci si în crapaturi si din loc în loc cîte un turn din Evul Mediu stingher. Am facut cîteva fotografii, unele din ele erau atat de reusite încît daca as fi pus o banda neagra sus si jos lînga fotografie as fi avut impresia ca este o imagine de generic de sfarsit de film cu Yves Montand si Simone Signoret. Si stiu ca n-o sa ma credeti, dar fiecare calancă are numele ei. Cel mai mult mi-a placut La Calanque d’Escu. Auzindu-i numele, am simtit o gheară în maruntaiele mele nationaliste.

Vaporasul înainta la viteza mica printre stanci si a intrat într-un golf paradisiac. Apa era atat de limpede si de albastra, încat daca nu ma tinea R. as fi sarit îmbracat în ea. Totusi ideea de a face autostopul la vapoare ca sa ma întorc pe uscat nu-mi suradea foarte tare. M-am multumit sa admir, oftând, iahturile din golf si vilele de pe mal, stancile abrupte si soarele reflectat în mare. Pe una din barcile cu panze trase la ancora în golf facea plaja complet goala o tanara superba. Cînd ne-a vazut l-a îmbratisat pe tipul alaturi de care era întinsa ca sa-si ascunda nuditatea. Ochelarii de soare mi s-au aburit brusc, probabil din cauza faptului ca vaporasul nostru tocmai trecea printr-o portiune aflata la umbra falezelor înalte, dar spre cinstea lor nici unul din turisti n-a fluierat sau n-a facut comentarii obscene. Nu, toti au fotografiat în draci de parca o armata de paparazzi ar fi vazut-o pe Angelina Jolie iesind din mare la St-Tropez. Noroc ca era soare, altfel sarmana tânara ar fi orbit de la flashurile aparatelor. Da’ asa merita daca face plaja goala pe traseul vapoarelor de croaziera. Ia sa fi parcat barca colea între insulele aflate la o distanta relativa de tarm, nu venea nici dreaq sa-o vada. Capitanul tocmai ne povestea ca la 500 de metri de acolo fusese gasita epava avionului lui Saint-Exupery, dar cine naiba avea urechi sa-l auda cînd toti erau cu ochii la gagica?

În urmatorul golf întins la umbra falezelor era sa calcam cu vaporasul niste înotatori care sareau de pe o stanca. Pare-mi-se ca era un drum care ducea pâna aproape de un platou si cu chiu-cu-vai coborau pâna pe o stanca suspendata deasupra apei. Si de acolo se aruncau în apa limpede si calda a golfului. Cînd am ajuns noi, erau trei tinere pregatite de sarituri, asa ca am avut spectacol. Din pacate pentru barbatii de pe vapor, nu si-a pierdut nici una costumul de baie în apa, cum am vazut eu prin filme.

Ne-am continuat drumul spre vest si deja ma întrebam daca nu cumva excursia la calănci trecea prin Corsica, locul de nastere al lui Napoleon. Ca nu mi-ar fi parut rau, numai ca nu aveam suficienta apa potabila la mine. Deja insula se profila majestuoasa la orizont. Dar nu, vaporasul a întors si mergand cu viteza maxima permisa de motoarele care urlau sub punte, ne-a transportat înapoi în Vieux Port. Mergea atat de tare fara sa tina cont de valuri, încât eram leoarca de la brâu în jos. Dar mi-am înghitit pernirile ucigase la adresa capitanului cînd m-am uitat înspre Africa de unde venea mama furtunilor. Norii negri si fulgerele gonisera majoritatea iahturilor în port la adapost si nu stiu nici pâna în ziua de azi daca asta a fost motivul pentru care am întors sau chiar urma sa ajungem în Corsica.

Pâna la urma furtuna a ramas departe de mal, dar din cauza marsului fortat s-a stricat ceva la vaporasul nostru si n-a mai putut amara unde era locul lui, asa ca ne-am dat jos de pe el catarandu-ne pe alt vas tras la mal si de acolo pe chei. Normal ca m-am considerat baftos, caci daca era sa se strice în larg si tridentul lui Poseidon sa agite putin marea, am fi avut parte poate de varianta interactiva a serialului Crusoe, de pe NBC.

Excursia durase trei ore, mai mult decît era prevazut, însa mai aveam timp. Am luat masina si am plecat catre Basilica Notre-Dame-de-la-Garde care se înalta majestuoasa deasupra Marsiliei. Ne-am încadrat pe strazile care duceau acolo si pe drum am fost complet înghititi de o mare de scutere. Cred ca era 7 jumatate si parca tot orasul iesie pe scuter. Nu respectau nici o regula de circulatie, unde era loc între masini, acolo se bagau. Vreo doi chiar ne-au lovit retrovizoarele, dar nici macar nu s-au uitat în spate. Disperati, am reusit sa ne strecuram si s-o luam pe stradute mai mici în sus catre Basilica. Pantele erau din ce în ce mai abrupte si motorul tragea din greu. Am reusit sa ajungem în curtea bisericii, la punctul de belvedere asupra orasului. Si ce belle vedere!

În fata se zarea portul, arhipelagul Frioul si Château d’If. Departe în mare, mai era o insula mica cu un far. În stanga, dincolo de golf se însirau muntii si se zareau niste viaducte mici cît o furnica. În dreapta se zareau calăncile. În spate, deasupra noatra Basilica, cu statuia aurita din vârf. iar sub noi se desfasura maiestuos un teren de fotbal cu gazon artificial, înghesuit între blocuri! Si ne mai miram ca Olympique Marseille îi cafteste pe toti prin campionatul Frantei. Pai daca toti pustanii au teren de fotbal profesionist sub geamul blocului, apai putem noi mult si bine spera sa batem Franta. Si cînd îmi rasuceam gâtul mai bine ca sa-l prind în poza, a iesit un nene si a dat stingerea. Toata lumea afara din curte ca se închid portile! Nici biserica asta n-am mai apucat s-o vad pe dinauntru. Another dream bites the dust! Dar nu puteam sa le am pe toate. Iar vizita mea la Marsilia se apropia de sfarsit. În mod cert, va trebui sa revin pe meleagurile astea sa aprofundez experientele.

Am coborât dealul si am luat-o catre Aix-en-Provence. Din cauza lipsei de GPS si pentru ca se lasase noaptea, am ratat de doua ori iesirile însa pâna la urma ne-am descurcat. Am ajuns noaptea pe la 23h00 la pensiunea noastra de la ferma si am cazut cu totii lati de oboseala.

- Va urma -

Photo: Cafeina.ro

Episoadele precedente le gasiti AICI

Aventurile lui Stash în Galia – Batalia scoicilor

La partea de istorie si frumusete urbana, Marsilia kicks ass! Sau cum ar spune magrebienii care s-au aciuat în ultimile secole în fosta Massalia, tu peux avoir le cul bordé de nouilles. Începand cu catedrala romana din orasul vechi, Basilica Notre-Dame-de-la Garde care domina orasul, continuand cu Château d’If care se înalta pe insula din rada portului unde altadata Alexandre Dumas tatal o ardea artistic cautand inspiratia pentru Contele de Monte Cristo, trecînd prin cele doua forturi St Jean si St Nicholas care strajuiesc de-o parte si de alta intrarea de pe mare în Vechiul Port si terminand cu celebra Corniche dominata de vile de o bogatie aristocrata, Marsilia este un festival al culorilor, mirosurilor si simturilor.

Pe masura ce ne apropiam dinspre Aix-en-Provence, ochiul meu încantat de soare, mare si zecile de iahturi si tranatlantice de crosiera era din ce în ce mai iritat de un zgraie-nori cu arhitectura futurista care se ridica ca un penis în erectie exact în mijlocul zonei portuare, între doua viaducte apartinând autorutei care leaga Portul Vechi de Aix. Singurul zgarie-nori al Marsiliei, Turnul CDA-CGM care se înalta la 148 de metri, este el însusi o colectie de recorduri: cel mai înalt turn, cel mai rapid zgarie-nori construit în Franta, cele mai multe lifturi într-o cladire franceza. Iar pentru aceasta zgarietura pe fata Marsiliei, arhitecta de origine irakiana Zaha Mohammed Hadid, a primit premiul Pritzker – un soi de premiul Nobel pentru Arhitectura. Ceea ce arata ca urbanismul este într-adevar o provocare pentru epoca actuala, în ciuda unor premii prestigioase de arhitectura.

Reusind sa lasam în urma monstruozitatea de otel si sticla, ne-am apropiat de Vieux Port trecînd, cum de atatea ori mai aveam s-o fac în calatoria mea, prin cîteva tuneluri sapate în stanca, probabil ca antrenament, de catre echipele de muncitori care au lucrat mai apoi la Eurotunel. De ce zic asta? Pai erau si cîte doua tunele în paralel, cîte unul pentru fiecare sens de mers. Aveam senzatia bancului aluia în care doua echipe vor sa faca un tunel si ca sa mearga mai repede se gandesc sa înceapa fiecare din cîte o parte a muntelui. Înainte sa înceapa, clientul, îi întreaba îngrijorat pe sefii celor doua echipe: cum faceti sa va întalniti la mijloc? La care unul din sefii de proiect raspunde cu o ridicare din umeri : Daca nu ne întalnim, o sa aveti doua tuneluri!

Deci eu cred ca francezii, înainte sa se apuce de Eurotunel, au exersat la Marsilia. Uneori le-a iesit, alteori nu! Cînd nu le-a iesit, au avut doua tuneluri. Dar bine ca ei le au, noi nici p-alea nu le avem. Si nu doar ca au sapat în stanca, au avut chiar tupeul sa treaca pe sub cetate, solutie care a eliberat traficul si a protejat cladirile istorice.

Cu mintea împuiata de povestile lu’ domnu’ Lektor Lektorean, am parcat în Vieux Port într-o parcare subterana de pe cheiul stang administrata de Da Vinci. Da Vinci astia sînt cei mai coiosi constructori din Franta dupa Boygues si au o gramada de contracte publice de concesiune la parcari. Eu cred ca consultantii lor pe partea de administrare si sugere de bani publici sînt firma Dalli din Bucuresti care e recunoscuta pe plan european ca fiind cea mai agera în prins contracte de parcare. Peste tot erau afise imense care anuntau ca Marsilia va fi capitala europeana a culturii în 2010, exact cum a fost Sibiul în 2008. Macar la faza asta le-am luat fata la frantuji. Desi diferenta fata de Sibiu e ca ei investesc si fac lucrari de infrastructura care sa acomodeze zecile de mii de turisti care sînt asteptati în 2010. Nu ca acum ar fi mai putini!

Ora pranzului fiind trecuta de mult, am zis sa cautam o terasa sa pape si gura noastra o bouillabaisse autentica. Pentru ca Marsilia este si patria bouillabaissei. Numai ca, sa vezi dracie, parcasem pe partea ailalta a portului fata de unde era promenada în Vieux Port si majoritatea teraselor. Asa ca fuga înapoi la masina, platit parcarea, luat teapa pentru ca am stat doar douazeci de minute si mutat toata trupa pe cheiul drept într-o alta parcare administrata, cum altfel, de aceeasi Da Vinci.

Am luat-o la pas pe promenada din Vieux Port, cascand gura, nu la iahturi si vapoare cum ati putea crede ci la terase si restaurante caci ne era o foame de ni se împaienjenisera ochii. Dar pentru ca era aproape ora 3 dupa-amiaza, majoritatea teraselor erau fie goale, fie închise. Ei, asta n-am reusit eu sa pricep de-a lungul calatoriei mele: cum naiba se poate sa mori de foame în Franta, tara recunoscuta pentru calitatea bucatariei, daca nu mananci de pranz între 12h00 si 14h00? La majoritatea restaurantelor la care am consultat meniul ni s-a spus ca nu mai au decît le plat du jour si ca daca vrem altceva sa revenim mai pe la sapte seara. Si oamenii erau în general foarte amabili si caldurosi, ne ofereau informatia asta peste umar în timp ce puneau scaunele pe masa sau spalau pahare.

Tot umbland cu limba scoasa dupa o taverna, un restaurant familial sau o terasa care sa aiba si altceva decît tartar si salate ca plat du jour, am nimerit la Les Canotiers, o terasa-bar pe cheiul portului pe lânga primarie. Era singurul restaurant la ora aia a dupa-amiezii, în afara de celebrul Le Marseillois – care e un restaurant mai sofisticat, aflat pe un vapor de epoca ancorat în fata primariei din Marsilia si unde iei masa pe duneta dar la un cost care pleaca lejer de la 35 euro de persoana fara bautura pentru masa de pranz – unde le plat du jour era o mancare traditionala meridionala. Moules à la provençales! Scoici cu sos provensal (sos de tomate, un pic de usturoi, etc). Pretul era mai mult decît decent, în jur de 9 Euro. Am zis ca mno, hai sa renuntam la bouillabaisse si sa ne bucuram papilele gustative cu scoici.

Am ocupat o masa si chelnerita a venit cu meniurile. O frantuzoaica simpatica si amabila, zambea larg si la întrebarile noastre avea raspunsurile pregatite. Am întrebat de vin, mi-a recomandat la scoici un vin alb Côte-du-Rhone, maison. Vinul maison este de obicei un vin produs de un viticultor mai mic pe care restaurantul îl cumpara direct de la podgorie, în vrac. Fetele si-au comandat cîte o salata cu de toate si pâna ne-au sosit mancarurile ne-am racorit cu cîte un Amstel rece. Ne-am uitat în jur, mai erau cîtiva clienti pe terasa si toti depanau la moules. Am zis ca trebuie sa fie ceva de capul lor daca toata lumea avea în fata numai ceaune în care se zarea vraful de scoici.

Si a fost! Au fost cele mai misto scoici pe care le-am mancate vreodata! La un moment dat în timp ce sugeam extaziat sosul dintr-una, scoteam asa niste gemete de placere încat vreo cîtiva au întors capul la masa noastra, cu reprosuri în priviri. Paysan, c’est la première fois dans ta vie? citeam eu printre îmbucaturi în ochii lor, cu tot cu accent.

Nu, nu era prima data, mai mâncasem de cîteva ori, prima data la 6 luni dupa aterizarea în Canada cînd nu prea stiam limba franceza si am comandat scoici din greseala crezând ca sînt pipote de pui. Dar asa învata omul ce-i bun, din experiente gastronomice inedite si din necunoasterea limbilor locale!

Si erau asa de bune scoicile mele, încat fetele – care sînt în general anti-fructe de mare – au început sa-si întinda mânutele catre oala mea de scoici. Le-am dat de cîteva ori peste mana, dar erau foarte insistente. Am încercat eu cu abureli, cum ca scoicile sînt bune numai pentru barbati ca sînt afrodisiace, ca aia, ca ailalta. N-aveam cu cine vorbi, pofta era prea mare! La un moment dat am cedat si sperand ca o sa li se para nashpa, le-am dat pulpa de la doua scoici înmuiata bine în sos.

În doua secunde mi-a disparut oala din fata si mi-au aterizat doua farfurii de salata!

Merde alors!

Derutat, am încercat sa-mi recuperez oala dar pana nu s-au plictisit de scobit prin scoici nu mi-au returnat-o! Si cînd au facut-o ramasesera mai mult cochilii goale, cu care puteam cel mult sa ornez un castel de nisip. Am mai reusit sa gasesc cîteva care scapasere intacte si m-am grabit sa le ascund în stomac. Vinul racoros mergea de minune pe gâtlej si pentru ca avusesem inspiratia sa comand un pichet de juma’ de litru, toata lumea era fericita.

La urma, cînd sa platesc, am vrut sa-i las un bacis chelneritei însa R. mi-a spus ca în Franta nu se lasa bacsis. Am ramas tablou! De-a lungul calatoriilor mele prin vreo 15 tari din lumea asta, niciodata n-am auzit ca nu se lasa bacsis la restaurant. Dar am zis ca el stie poate mai bine si n-am mai insistat! Ne-am ridicat si am luat-o agale prin Vieux Port, pe chei si apoi am urcat în orasul vechi, în cartierul cochet de-i zice Panier. Privelistea era extraordinara, stradute înguste, trepte si balustrade pe mijloc exact cum îmi aminteam din filmele frantuzesti de odinioara. Bistrouri cochete în fiecare piateta, cu nume care din care mai exotice. Le Bistrot des Pistoles, Panier des Arts sau Gambos. Arhitectura meridionala, lumina calda si culorile vii erau o încantare a ochiului. Am coborât pe partea cealalta, spre Catedrala La Major si apoi am luat-o spre Fort St-Jean.

Moment în care am dat nas în nas cu o înmormantare.

- Va urma -

Photo: Cafeina.ro

Episoadele precedente le gasiti AICI

Aventurile lui Stash în Galia – Orasul cu o mie de fântâni

Soarele se strecura prin crapatura dintre cele doua obloane de lemn si-mi cadea exact în ochi, astfel ca a trebuit sa ma rostogolesc în pat pentru ca frigea. Si dintr-o miscare am aterizat pe podea. Pasamite patul era ceva mai mic decît cel pe care-l aveam acasa, iar eu nu prea adaptat la noile dimensiuni. M-am ridicat alene sperând ca nu trezisem toata casa si am coborât pâs-pâs la parter strangând din dinti la fiecare scârtiala a scarilor de lemn. Linistea domina în casa. Am iesit afara si am admirat soarele care se ridicase de câtiva coti pe cer. Pentru ca sosisem noaptea, nu avusesem timp sa ma uit în jur, plus ca era o bezna de s-o tai cu cutitul si numai prezenta stelelor ne facusera sa nimerim casa.

Asa ca am început sa arunc cu privirea, roata, cît mai departe cu putinta. Imaginati-va niste câmpuri cultivate cu diverse, de la rosii la ceapa si capsuni. În mijlocul câmpurilor astora eram noi. Undeva între doua straturi statea întepenit un tractor.  În departare se auzeau aspersoarele care irigau o portiune de câmp. Mirosea a pamant reavan si a fân. Prin jur nici tipenie de om desi era ora 8h30. Nu stiu daca lucratorii erau mai lenesi sau pur si simplu lucrau o alta parte de câmp, dar n-am vazut pe nimeni. Am tras aer adanc în piept si m-am bucurat de soare si vacanta.

Între timp se trezise toata lumea, asa ca dupa un mic dejun si o cafea facuta la ibric ca pe vremea cînd eram eu mai tânar si nu se inventasera cafetierele, ne-am suit cu totii în masina si am luat-o catre Aix-en-Provence, oras aflat la vreo 30 de km de noi.

Aix-en-Provence (pronuntat ex-an-provanse pentru chiulangii la orele de franceza) supranumit si orasul celor o mie de fântani, se mândreste a fi orasul lui Cezanne. Cînd am trecut eu pe acolo era o expozitie Picasso-Cezanne pe care am reusit s-o evit cu gratie. Îmi propusesem înca de la plecarea din Canada sa nu ma afund prea mult prin muzee, încercând din contra sa profit de siteurile exterioare, arhitectura, soare si viata în Provence. Ne-am îndreptat cu chiu cu vai spre orasul vechi, trecând prin niste ambuteiaje în care un bucurestean din sectorul cinci s-ar fi simtit ca acasa. Simtind ca pierdem foarte mult timp, R. s-a sacrificat pe altarul luptei pentru un loc de parcare si ne-a desertat pe toti lânga fantana din centrul orasului, plecând singur cu masina s-o propteasca undeva. Aveam sa-l revad abia peste doua ore!

Însotit de partea feminina a grupului, am luat-o pe stradutele animate din orasul vechi unde majoritatea caselor dateaza de prin secolul 17-18 amestecate cu constructii datând de prin secolul 14-15. O gramada de hoteluri cochete, buticuri si piatete erau asaltate de turisti si asta desi eram în afara sezonului. Nu vreau sa ma gandesc cam cum arata Provence în varf de sezon. Probabil ca armata a 2-a franceza trebuie sa fie dislocata în zona ca sa asigure fluenta traficului. Ne-am plimbat prin Bourg Saint Saveur care a fost construit pe ruinele vechiului oras roman, am admirat Tour de l’Horologe si ne-am dat coate cu vizitatori veniti din cele patru colturi ale lumii. În timp ce fetele admirau buticurile, eu admiram arhitectura mediteraneeana. În timp ce fetele cascau gura la spectacole stradale si cantareti la acordeon, eu cascam gura la frantuzoaicele bronzate fiind atent totusi sa dau impresia ca ma uit si eu la spectacole.

La un moment dat mi s-a facut sete, probabil de la prea mult mers pe jos si cascat gura. Caci se stie, cînd tii gura deschisa prea mult ti se usuca. Si am întrebat-o pe C. cum facem cu apa, ca nu se zarea nici tipenie de izvor sau de tzasnitoare, cum eram eu obisnuit din Mtl. Mi-a raspuns foarte natural ca daca vreau apa trebuie sa-mi cumpar, ca asa e în Franta. Totul costa, nimic nu-i pe gratis. Si am ramas eu scarpinandu-ma în varful capului fara sa pricep! Adica cum sa cumpar apa? Da’ ce, sînt în desertul Mojabe sau în Europa? Si da-i si cauta solutii. M-am uitat în stanga, numai magazine. M-am uitat în dreapta, numai hoteluri si buticuri. M-am gandit ca ar fi culmea sa ma sfarsesc de sete fara sa apuc sa vad Franta. Dar tot nu vroiam sa dau bani pe apa. Mama lor de frantuji, cum sa ceara bani pe ceva ce se gaseste pe toate drumurile?

Si nu gaseam neam de pompa stradala sau tzasnitoare. La toate fantanile de care-i plin Aix-ul era o nota pentru turisti ca mine care zicea ca apa nu e potabila. Probabil si altii îsi mai frispesera gâtlejurile. La un moment dat, am facut ceea ce face orice barbat puternic si hotarat, ajuns în pragul disperarii. Am trimis-o pe nevasta-mea cu un bidon de plastic la o gelaterie (adica înghetatarie) sa-i faca ochi dulci lu’ frantuzul ala de vanzator si sa-mi vina cu licoarea vietii. Si a venit ca na, se stie ca frantujii nu rezista unei femei. Asa ca m-am salvat de la pieire si am ajuns sa va povestesc si voua despre apa din Franta.

Între timp soarele începuse sa arda binisor. Ne-am oprit la umbra catedralei sa ne manjim cu crema protectoare ca sa nu ni se basice pielea. În calitate de montrealezi, nu prea eram obisnuiti cu soarele, asa ca umblam dupa noi cu ecrane solare sa nu ne topeasca cumva. Între timp ne-a ajuns din urma si R. care reusise sa parcheze si ne-am mai învartit pe stradutele din Cité Comtale încercând sa ne ferim de trenuletul ala  turistic care-i cara pe lenesi sa vada Aix-ul stand pe cur. Si am facut poze. Multe poze, caci locurile sînt foarte frumoase.

Dupa câteva ore în care am admirat cladiri vechi, oameni si flori, fantani si stradute am luat-o catre Marsilia care se afla la 60 km.

- Va urma -

Photo: Cafeina.ro

Episoade:

Episodul 1 – Primul contact

Episodul 2 – De trei ori la dreapta

Episodul 3 – Vederi cu 300 la ora

Episodul 4 – Pichetul cît clondirul

Serialus interuptus

Datorita feedback-ului foarte slab, consiliul director al Cafeina.ro a hotarat scoaterea din grila a Aventurilor lui Stash in Galia. Ca urmare, episodul de maine va fi si ultimul!

Ne intoarcem la chestii cotidiene! Politica and shit!

« Previous Page — Next Page »