Ma framanta de cateva zile o intrebare de care nu pot sa scap nici macar in momentele cand ma relaxez langa o Busuioaca de Bohotin introdusa fraudulos in Canada in urma ultimei mele escapade in Romania.
Cum il chema pe actorul ala roman care a murit la Revolutie impuscat de niste agarici, pentru ca n-a oprit la un baraj de circulatie? Un actor care se remarcase prin moaca extrem de urata pe care o avea? Ma chinui sa-mi aduc aminte numele lui, dar nu reusesc nicicum….
Help!!!
Acum ceva vreme Alex Brie a postat pe blogul lui o modalitate de a urmari seriale americane de pe ABC sau NBC prin intermediul Hulu.com. Cum siteurile video americane care gazduiesc episoade full sint disponibile doar IP-urilor americane, Alex presenta o optiune de a putea urmari aceste seriale si de pe alte IP-uri. Am mai scris de altfel ca folosesc Hulu.com pt a urmari Crusoe.
Ieri am descoperit ca siteurile NBC si ABC interpreteaza accesul de pe iPhone sau iPod Touch ca pe un acces de pe IP american, chiar daca ne aflam in afara SUA. Drept pt care ofera full access la episoadele lor. Calitatea e buna spre foarte buna.
Ma gandesc ca sint ceva persoane interesate sa vada ultimul episod din Lost cand sint prinse prin vreun aeroport. Asa este, Abaddoane?
Caut de multa vreme niste filme frantuzesti care mi-au încantat copilaria. A gauche en sortant de l’ascenseur este unul dintre ele. Le-am cautat si la închirieri internationale si pe ebay si pe Amazon si nimic. Ma refer la siteurile americano-canadiene. Se gasesc doar vreo cateva filme cu Luis de Funes si vreo alte cateva titluri franceze, dar în general nu-i simplu sa gasesc Le Clan des Siciliens sau filme cu Belmondo.
Asa ca mi-am aruncat ochii pe Amazon.fr unde în mod logic as putea sa le gasesc mai usor. Si mi-au picat plombele cand am vazut preturile. A gauche en sortant de l’ascenseur se vinde de la 40 de euro fara taxe în sus. Poate ajunge si la 79 de Euro acest film. WTF? Stiu ca-i misto, stiu ca nu se gaseste in Canada dar totusi cum naiba sa coste atat de mult? Si nu-i vorba de BluRay ci de un amarat de DVD!
Poate cineva sa-mi recomande niste magazine online de unde sa ma aprovizionez cu titluri franceze? Si care sa livreze la un pret decent in Canada?
Guest post by Abaddon
Cafeinomanii taichii, iar va deranjez cu un gand. Mai, tata, cand ma uit la filmele americane de azi, ma ia cu friguri calde, sau cu calduri reci: numai super eroi, ceva de speriat, tot felul de hahalere care-si bat joc de bunul simt numai pentru ca la un moment dat au innegrit hartia niste desenatori in pana de inspiratie si pusi pe copiat: nu va saturati odata? Batman (10 serii), Spiderman (deocamdata trei), Hellboy, The Fantastic Four, Iron Man, The League of Extraordinary Gentlemen, X-Men (1,2,3,4, etc), Formidabilul Rahat Pe Batz, si alte idiotenii costatoare de miliarde de dolari (Hello-oh, cum ramane cu amprenta de carbon? N-ar fi mai usor sa o punem in carca studiourilor hollywoodiene?)
Daca mai adaugam si Indiana Jones 25, avem imaginea completa a unei industrii de film perfecte, cu actori superbi, cu efecte speciale iesite din comun, dar care nu are pe ce sa cheltuie miliardele, pentru ca din toata ecuatia asta lipseste un element pe care banu’ din Hollywood nu il poate cumpara. Nu, nu e vorba de actrite porno gata sa faca (si-mai-) orice (orice, oare ce o mai fi insemnand?) E vorba ingeniozitate si idei. In momentul asta, Hollywoodul nu le are. Sau le are nu.
Nu ar fi rau ca, din cand in cand, americanii care invata perpetuu sa puna punctul pe y din orice pozitie, sa se orienteze spre autorii sud-americani. Iedul lui Bioy Casares ii asteapta, la fel ca si Borges, Llosa si chiar patronul meu, Ernest Sambata. Iar de Augusto Roa Bastos nu va mai spun nimic. Supremul inca domina.
Nu multa lume stie ca asa cum romanii îl au pe Dracula, personaj literar sangeros bazat pe un personaj istoric la fel de sangeros, ungurii o au pe Erzebeth Bathory (1560-1614), contesa-vampir despre care se spune ca era fascinata de magia neagra si ca-si întretinea tineretea eterna scaldandu-se in sangele tinerelor fecioare virgine.
Spre deosebire de romanii care au ridicat din umeri si apoi au încercat sa scoata bani de pe urma lui Dracula, ungurii au finantat cu 12 milioane de euro, cel mai scump film produs vreodata de o tara din Europa de Est, Bathory, un thriller fantastico-istoric care încearca sa-i spele imaginea contesei-vampir. S-o scoata mai curata si mai inmiresmata!
Motivul producatorilor a fost ca legenda este nedreapta, ca este izvorata din lupta lor cu turcii, rivalitatile dintre domnii Transilvaniei si urcarea la putere a casei de Habsburg care a încercat sa o defaimeze pe conteza pentru a-si asigura succesul. “Stim putine despre Bathory, dar stim si ca destinul femeilor bogate si singure nu era usor pe vremea aceea. Filmul meu descrie destinul unei femei distruse de zvonuri” a declarat regizorul filmului la Festivalul de la Karlovy Vary.
Eh, parca nu la fel se întampla si in zilele noastre? De cate ori o femeie celebra, bogata si singura nu e facuta tandari de presa? De cate ori o femeie singura in general nu e etichetata drept “frigida, curva, shtoarfa” sau mai stiu eu cum? Sau una care ajunge sefa, de cate ori nu se spune ca s-a culcat cu unul sau altul ca sa ajunga in postul respectiv? Este viata lor mai simpla astazi decat acum 400 de ani? N-as prea zice!
Guest post by Abaddon
Sunt o gramada de motive pentru care n-ar fi trebuit sa scriu postul asta. De exemplu, primul care-mi vine-n freza: pentru ca sunt eu cam agasant de felul meu si nu ar trebui sa va enervez cu texte despre vremi demult apuse. Al doilea, care-mi vine-n raboteza: pentru ca filmul despre care vreau sa va spun cate ceva e vechi, din 2006.
Al treilea, direct din cheie franceza: a luat deja Oscarul pentru Pace, sau Nobelul pentru cel mai bun film strain in 2007, ceva de genul asta, care arata iar ca americanii sunt dusi cu pluta si nu stiu pe ce lume traiesc. Eu, nu ei. Si, al ultimulea: pentru ca comunismul a disparut, sau s-a transformat, acum aproape 20 de ani.
Dar, pe de alta parte, au fost o gramada de motive pentru care comunismul n-ar fi trebuit sa nu pice, si el totusi a picat. Sau, s-a transformat.
Deci, hai sa incepem noi. “Vietile altora“, filmul, nu incepe nicaieri. El exista dintotdeauna, asa cum ni se parea si noua ca exista comunismul, iar restul erau doar povesti cu partizani si cu Alvorada de la shop.
O atmosfera de infern etern, de Matrix fara computere (desi redegistii se laudau cui sta sa-i asculte ca aveau cea mai tare industrie informatica din est) mai pe scurt, Berlinul rasaritean, in 1984. Un fel de Bucuresti cu ceva mai multa haleala.
Ei, aici, un Kevin Spacey mai rasat preda cursuri de interogatoriu unor cadeti de la scoala de la Baneasa redegista, adica alora de la Stasi, pe care-i invata cum sa-i sparga pe suspecti fara sa-i atinga. Numai din vorbe, din priviri, din privare de somn si din clasificarea fantezista a unor tipuri de suspecti existenti doar in mintea bolnava a nesfintei treimi (Lenin-Stalin-Trotki). Intamplator, am vazut filmul in aceeasi zi cu alte doua pelicule remarcabile, Stafiile lui Goya si un fim rusesc demential, Nunta. “Vietile altora” sta perfect intre cele doua. Raportat la Goya, ne arata ca tortura si dictatura si-au gasit intotdeauna drum comun brat la brand prin secole si ca ideologia, la fel ca si religia, sunt gargara prin care smecherii ii domina pe fraieri — fie cu vrajeala, fie cu ranga.
Raportat la Nunta, filmul nemtesc descrie comunismul prin prisma naturii germane — ordonate, meticuloase si mai putin coruptibile decat natura ruseasca. In ambele filme, avem cate un militian — in Nunta, e seful de post, maiorul gras ca un porc, stricat si al dracului, care nu se da in laturi de la nicio ticalosie pentru micile lui placeri corupte, cum ar fi sexul pe gratis. In Vietile avem capitanul cu alura de Heydrich, rece ca un troleibuz in ajunul Craciunului, care trozneste prostituate pe care le plateste pana la ultimul pfennig redegist si care stau pe el exact numarul de minute si de de secunde platite. Ambii au, insa, in final, parte de mantuire prin gesturi eretice. La fel ca si Javier Bardem, un activist de partid fara partid, in Stafiile lui Goya. Toti cei trei sunt infricosatori prin umanitatea lor. Nu sunt rai prin definitie, nu sunt diabolici. Ei fac rau din necesitate, cum ai taia o gaina ca sa nu rabzi de foame, sau din blazare, pana cand convingerile lor sunt zguduite, iar blazarea devine jignire. Dupa aia, sunt capabili si de bine, tangential.
Sa revenim la Stasi, insa. Securistul nostru (jucat stelar de Ulrich Muehe) crede in comunism, desi e singur. N-are amici, are colegi. Unii, superiori, care vor sa faca cariera si-i cam doare-n cur de Marx si, mai ales, de Honecker. Altii, inferiori, ca grad si ca intelect, care ori spun bancuri cu tovarasu’ lor (Genosse Honecker), ori dorm in tura ascultand la casca pe cei pusi sub supraveghere — cu exceptia momentelor de bonus, cand asculta cu atentie si satisfactie ce fac urmaritii si urmaritele in dormitor.
Pentru cineva care a trait acele vremuri si stie cum se comporta securitatea in Romania cu poetii, dramaturgii si artistii, Vietile are o rezonanta infricosatoare. In Romania, gangsterii in uniforma te duceau la secu, si te bateau ca ciumetii. Sa spui, sau sa devii. Ieseai, te intorceai in frig si/sau in foame si ii urai in continuare, si mai tare, si mai tare. In RDG, te invitau la sectie si te santajau fin, cu droguri si cu excursii in strainatate. Si in RSR, si in RDG, te puneau pe lista neagra si nu puteai sa publici. Nu puteai sa calatoresti. Nu puteai sa ai o viata sociala normala (ce dracu’ o fi fost si viata sociala normala sub comunism?), nu puteai sa iubesti, nu puteai sa respiri daca nu iubeai partidul. Daca-l iubeai, erai suspect de infidelitate. Cum spune un ticalos in Vietile, asta-i prea perfect ca sa nu-l prindem cu ceva: adora sistemul, scrie numai de bine, il place si Occidentul, il plac si femeile, ce p…a mamei lui, NU POATE FI SINCER. Trebuie sa-l distrugem. Ii luam avantajele, ii luam femeia, ii luam identitatea, ii luam viata. I-o luam si ne jucam un pic cu ea, apoi o aruncam la gunoi. Ba nu, o aruncam in arhiva. In cei 202 kilometri de dosare.
Filmul nu are personaje pozitive. Numai oameni, indoiti intr-o masura mai mare sau mai mica de sistem, dar indoiti. Eroismul lor, atunci cand survine, e total prin absenta oricarei infatuari. E fie un gest de revolta spontana, de fluierat in biserica, fie ura si frustrare. Nu exista o rezistenta organizata, ci numai gesturi de sfidare, oh, atat de tentante cu RFG-ul la doi pasi. Cei care le comit, o fac pentru motive care tin de viata lor personala, singurul care isi asuma eroismul colectiv, tacut si eficient, e HGW XX/7, din motive care tin numai de viata altora.
Imensa ironie, seful, care crede in eternitatea sistemului si face tot ce crede el ca trebuie pentru a supravietui, ii spune lui HGW XX/7, nu pot sa dovedesc ca tu ai tradat cauza socialismului, dar o sa te trec pe linie moarta. O sa dezlipesti scrisori cu masina de aburi la biroul de cenzura pentru urmatorii 20 de ani, cat mai ai pana la pensie. Ai auzit? Pentru urmatorii 20 de ani! Si iese furios din masina, trantind pe bancheta ziarul ce-l tinea in mana. Pe ziar avem asa: Data? Pai, 11 martie 1985. Pata? La locul ei, pe frunte.
Ironia e imensa pentru ca, daca seful ar fi avut dreptate, poate ca, in mai putin de 20 de ani, HGW XX/7 ar fi fost iertat si reabilitat. Dar seful nu a avut, evident, dreptate, iar HGW-ul nostru e condamnat la disparitie pentru totdeauna, nu numai pe doua decenii. Pedeapsa HGW-ului e in acelasi timp si rasplata lui: cu bun simt si tact (era sa zic tactica) tipic teutone, binele lui e rasplatit la fel de discret pe cat de public.
NOTA: Cum probabil stiti deja, iar daca nu stiti, veti afla cu usurinta, Ulrich Muehe, actorul care ii dadea clasa lui Kevin Spacey il rolul lui HGW XX/7, a murit pe 22 iulie 2007, la scurt timp dupa ce filmul a luat Oscarul. L-a doborat un cancer la stomac care a inceput pe vremea cand, recrut fiind, facea de garda cu pusca la zidul Berlinului. Muehe a avut parte de o experienta similara personajului pe care il salveaza in film:dupa caderea comunismului, a aflat ca sotia lui, Jenny Grollman, tot actrita, il turna la Stasi. Grollman a murit cu un an inaintea lui, in 2006.
Martina Gedeck, actrita care o joaca in film pe Christa-Maria, a trait pana in 1999 cu un actor mult mai batran decat ea, care s-a sinucis, la fel cum in film se sinucide batranul Jerska. Gedeck nu a fost invitata pana in ultimul moment la Hollywood sa asiste la Oscaruri in 2007. Cand a fost, a refuzat. Gedeck e contemporana cu Zidul Berlinului. E nascuta in septembrie 1961, la nicio luna dupa ce incepuse constructia.
S-a anuntat ca si Beverly Hills Cop va avea o urmare, a patra, dupa Indiana Jones, Die Hard, Rambo si alte succese ale secolului trecut. Asteptam cu interes urmarea la Forrest Gump.
Actorul si realizatorul Sydney Pollack a murit luni seara de cancer. Avea 73 de ani.
