Premierea la români
Nici una din companiile canadiene prin care am trecut nu platea prime, comisioane si bonusuri angajatilor, indiferent ca ar fi fost legate de performante sau de diverse sarbatori cum ar fi Craciunul. Dar am primit prime - nu foarte multe si nici foarte mari - în Romania. L-am întrebat odata pe unul din fostii mei sefi, cum se face ca în Europa si SUA aceste bonusuri sînt o traditie dar în Canada nu? Raspunsul lui a fost foarte simplu ‘’Do you really need a bonus to do a job you are already paid to do?’’ Recunosc ca n-am avut contra argument. Într-adevar cînd cineva este platit sa faca o treaba, se presupune ca da maximum din el pentru ca acea treaba sa iasa bine. Atunci, de ce ar mai fi nevoie de o prima? Daca nu da 100% din capacitatea sa, atunci de ce mai este platit?
Daca este moral sa primim o prima pentru performanta, oare este la fel de moral sa primim un sut în fund pentru contra-performanta?
Mi-am pus întrebarea asta atunci cînd am vazut la stiri imagini de la grevele din Romania, în care angajatii bugetari nu erau dispusi sa renunte la sporuri, prime si alte beneficii si mai ales cînd am auzit ca angajatii guvernului (daca nu ma înseala memoria) vor primi totusi al treisprezecelea salariu. Ba chiar am auzit ca unele sindicate introduc acest al tresprezecelea salariu în contractul colectiv de munca. Care-i logica? Este taxat diferit fata de cazul în care acest salariu în plus ar fi împartit si introdus în plata lunara? Tin minte scandalul de la Juncu de la fabrica Nokia cînd muncitorii au pus-o de o greva generala pentru ca patronatul nu era de acord cu prima de miel pentru Paste. Halucinant!
Hadeti sa analizam doua cazuri:
Vreti sa va cumparati un frigider de la Altex. Mergeti în magazin si unul din angajati începe sa va explice ca marca pe care ati ales-o, Arctic, nu e chiar cea mai stralucita. Ca nu e foarte fiabila, ca racirea este cu freon si atunci trebuie sa curatati congelatorul mai des sau ca o sa curga apa din el cînd îl dezghetati. Dar uite, ati putea cumpara un frigider Philips, la care racirea se face cu aer. Nu necesita întretinere, si-a dovedit fiabilitatea peste timp, consuma mult mai putin curent electric decat Arctit si e si mai încapator. Dar e un mic detaliu, pe care angajatul magazinului respectiv vi-l spune din prima. Pretul este dubu!
Este evident ca vanzatorul se pricepe la frigidere mai mult decat va pricepeti voi. Vine cu niste argumente care la prima vedere par logice si de bun simt si vi se pare ca nu va ascunde nimic. Dar….stiti ca vanzatorul este platit la comision. Ca daca va convinge sa luati frigiderul mai scump, va primi o prima sau comisionul lui va fi mai mare. În aceste conditii puteti avea încredere în el? Oare ati avea mai multa încredere în el daca ati sti ca în realitate este platit la salariu fix?
Al doilea caz : aveti o firma de materiale de constructii si importati o parte din aceste materiale din strainatate. Afacerea merge bine, însa simtiti ca ar putea merge si mai bine. Nu stiti exact cum, dar va este clar ca ati atins un prag maxim dincolo de care nu aveti cum sa pasiti singur. Va angajati oameni care sa duca afacerea mai sus. Profesionisti. Printre ei, un director financiar pe care-l platiti cu un salariu fix foarte bun. Firma începe sa mearga din ce în ce mai bine, banii se aduna, dar în acelasi timp platiti taxe la stat din ce în ce mai mari. Logic, va spuneti, din moment ce afacerea a a crescut! Dar simtiti ca totusi va scapa prea multi bani printre degete. Nu-i puteti reprosa nimic directorului financiar cares-si face treaba foarte bine, din moment ce sînteti pe plus. La un moment dat îi împartasiti sentimentele voastre acestuia si îi propuneti o prima de 2% din toate sumele salvate legal de la platile catre bugetul de stat, platita la sfarsitul anului.
Si observati ca dintr-o data nu mai platiti atat de mult TVA pe importuri, ca toate investitiile firmei sînt urmarite cu rigurozitate si trecuta pana si ultima agrafa de birou prin acte, ca aveti de recuperat diverse impozite, ca nu stiti exact ce face directorul financiar dar dintr-o data sumele platite la bugetul de stat sînt mult mai mici desi afacerea a crescut fata de anul trecut.
În aceste conditii, mai aveti încredere în directorul vostru financiar? Cum puteti fi sigur ca din dorinta lui de a pune mana pe o suma cît mai mare de bani la sfarsitul anului, nu face chestii ilegale care sa prejudicieze stabilitatea si sanatatea financiara firmei? Oare e cazul sa cereti un audit extern? Oare de ce situatia financiara s-a îmbunatatit considerabil dupa ce i-ati propus angajatului vostru o cota parte din profit? Oare înainte nu-si batea capul prea mult sau nu muncea la capacitatea lui maxima? Cunostea diverse portite legale dar nu le folosea pentru ca nu se simtea stimulat sa le foloseasca?
Sînt doar doua exemple alese la întamplare.
Nu exista nici o garantie ca cineva care e platit la salariu fix are grija de interesul patronului sau ale clientului cu care vine în contact. Dar este sigur ca nu va fi plasat niciodata în conflictul de interese ‘’ce e mai bine pentru mine’’ versus ‘’ce e mai bine pentru client/patron’’. Nu va fi niciodata tentat sa împinga lucrurile dincolo de limita lor pentru castiguri mai mari, sau sa faca chestii ilegale. Cu conditia, bineînteles, ca acel salariu fix si conditiile în care îsi desfasoara activitatea sa fie motivante pentru el. Pentru ca niciodata un salariu mare, doar prin el însusi, nu a motivat vreun angajat. Daca nu-ti place ce faci, nici pentru un million de dolari nu-ti vei face jobul mai bine.
Opinia mea este ca bonusurile si primele de sfarsit de an sînt tot un fel de comision, ca cel al angajatului de la Altex din primul exemplu. Pentru ca pus în fata oportunitatii unui premiu în bani, angajatul se va gandi ‘’oare ce trebuie sa fac, pentru a pune mana pe bani? Si cum anume va cuantifica seful meu performanta?’’ si apoi va actiona în cel mai spectaculos mod cu putinta în cadrul acelei metode de cuantificare, pentru a-si impresiona patronul. Va deveni George Constantza din Seinfeld. Va amintiti episodul cînd George a fost angajat de taica-su sa vanda calculatoare la telefon? Ca sa-l stimuleze, pe el si pe celalalt angajat, tatal lui George le promisese un waterpik – capat de dus folosit pentru masaje. Iar George vroia sa-i arate lui taica-su ca nu e doar un looser. Cum s-a terminat povestea? Dupa ce a trisat, George a castigat premiul si concursul iar taca-su l-a concediat pe celalalt angajat si a comandat o noua transa de calculatoare. Ïn plus Kramer a reusit sa distruga toate computerele pe care George le depozitase la el în apartament, pretinzand în fata lui taica-su ca le vanduse unor clienti.
Cu ce e diferit George fata de imbecilii de bancheri care au acordat împrumuturi pentru case fara nici un fel de garantie? Cu ce e diferit George fata de dobitocii de dezvoltatori imobiliari care au construit mii de blocuri fara curent sau fara drumuri de acces, doar ca sa raporteze zeci de mii de metri construiti si profituri de milioane de dolari creând bula imobiliara care acum li s-a spart în fata?
Însa angajatii de la stat, bugetarii si al lor al treisprezecelea salariu si sporuri de stat pe cur la calculator, sînt un caz special, caci ei nu se încadreaza nicaieri. Nu sînt multumiti de salariul fix dar nici nu sînt stimulati de bonusuri si prime. Ci sînt stimulati doar cînd li se taie aceste prime. Ies în strada si tipa ca au dreptul la ele. Iar cînd o prima sau un bonus devine un drept pe care-l au toti salariatii, indiferent de performante, ceva e putred în Danemarca.
Sînt prea socialist? Poate! Uite în ce gaura ne-a adus capitalismul!
Cand merge prost
Azi e o zi mai diferita decat altele. E mai diferita pentru ca am pe masa o oferta foarte buna din alta parte, iar astia ai mei sînt în modul panic, încercand totusi sa ma pastreze în companie. Caci i-am lovit prea din scurt!
Povestea? Ca oricare alta! Un pic de blazare, amestecat cu ceva sictir fata de imobilism corporativ si niscaiva greata fata de unii care n-au cuvant. Care au declarat ca demisioneaza si n-au facut-o. Ce legatura are? Plecarea lor mi-ar fi deschis mie culoar de avansare rapida. Cum m-am prins ca as fi avut culoar? Acum oameni cu decizie încearca sa miste în lateral colegi de-ai mei ca sa-mi faca mie coridorul de cand i-am anuntat ca luni îi troznesc cu o demisie.
De ce i-am anuntat ca plec înainte sa-mi dau demisia oficial? Mi s-a parut corect sa le dau o sansa sa ma tina. Mi s-a parut corect sa vad exact cat face pielea mea în realitate. Nu i-am santajat. Doar i-am anuntat ca luni demisionez, cu preaviz de trei saptamani, fata de doua cat e legea. Nu le-am cerut nimic. Însa mi-au cerut acordul sa contra-oferteze. Mi s-a parut normal sa le acord aceasta sansa!
Deocamdata abia au schitat ceva din care a rezultat ca vor sa-l mute pe seful meu într-o pozitie paralela si ca vor sa-mi ofere mie pozitia lui. Isn’t that stupid? Cum as putea accepta pozitia unuia care mi-a fost sef atata timp cat ala mai este înca în companie? Mai ales ca pe el nu-l muta în sus ci în lateral?
Bizarerii se întampla peste tot. Modul panic vine din faptul ca eu am un singur cuvant. Iar ei stiu ca înca nu mi l-am dat în alta parte. Dar o voi face azi. Oricum, studiile arata ca 90% din cei care vor sa-si dea demisia dintr-un job si sînt convinsi sa renunte, pleaca oricum în decurs de un an. P-orma zvonurile circula ca fulgerul si odata aflata stirea ca voi pleca, echipa stie ca nu se mai poate baza pe mine. Daca ma razgandesc, îi derutez. Exact acelasi sentiment l-am încercat eu, cand altii au demisionat si dupa aia au revenit asupra deciziei.
Povestea asta va afecta într-o oarecare masura blogul. Caci daca plec, va trebui sa-mi concentrez toata atentia la noul job si asta îmi va lasa prea putin timp pt blogging. Mai sînt cateva saptamani pana atunci, însa sînt sigur ca veti întelege!
Pile si relatii vs. networking
Prin Romania pre si post revolutionara s-a practicat la greu sistemul P.C.R. Pile, cunostinte, relatii. Toata lumea l-a blamat si îl blameaza, fara sa înteleaga ca pana si în societatile capitaliste exista acest sistem, numai ca se numeste lobby daca e facut de institutii si companii sau networking daca e facut de persoane fizice. Diferenta fata de PCR este ca p-aici nimeni nu poate beneficia de avantajele networking-ului daca cel care trebuie sa te introduca în sistem nu are încredere în abilitatile tale si în capacitatea de adaptare la cerinte. În cazul PCR-ului, spaga înlocuieste încrederea în candidat.
Cum functioneaza networking-ul? Foarte simplu si în acelasi timp foarte dur. Am un amic care-i inginer si vrea sa vina la mine-n companie. Îl cunosc de mult si am incredere în capacitatile lui. A lucrat în firme mari si a facut fata cu brio. În clipa de fata, la mine în companie nu e nici o deschidere. Cum fac?
Mai întai îl pun sa-mi trimita CV-ul lui pe care-l studiez bine. Daca am neclaritati, îl întreb. Dupa aia, iau legatura cu sefii de departamente din domeniul în care lucreaza el. Nu cu resursele umane ci direct cu sefii de departamente. Le povestesc despre el, ce poate si ce experienta are. Oamenii sînt foarte deschisi la discutii din astea facute în afara cadrului oficial. Îi întreb daca ar putea folosi un om de genul asta. Daca sînt interesati, le trimit CV-ul lui si discutam pe marginea lui. Repet, trebuie sa fiu foarte convins ca omul e bun pt job.
Daca sefilor de departament le place de el, i se creeaza oportunitatea, care altfel NU EXISTA. E chemat la interviu, e studiat, mi se pun întrebari despre el, discut cu resursele umane. Daca totul merge bine, se creeaza un job. O pozitie. În momentul în care pozitia e scoasa la concurs pe site-uri si în ziare – trebuie respectata politica de angajare, cu sanse egale pentru toti 
– postul e deja ocupat.
Dupa care amicul începe sa lucreze în companie. Bineinteles, la început performanta lui e indisolubil legata de recomandarea ta. Daca merge prost, compania si-a pierdut încrederea în capacitatea ta de discernamant. Si esti mort din punct de vedere al recomandarilor în firma. Daca merge bine, orice om pe care-l propui în viitor are sanse foarte mari sa fie angajat.
Cum am spus: simplu dar dur! De aceea o recomandare este foarte, foarte greu de facut si de aceea networking-ul este atat de important!
Head-hunterii si problemele lor
Dom’le, cat de damblagiu tre’ sa fii ca sa ma suni pe telefonul de la birou ziua în amiaza mare si sa începi sa-mi povestesti despre nu’s ce job super tare într-o companie si mai tare si sa-mi propui sa ma furi de la actuala companie atragandu-ma cu nu’s ce oprtunitati? Cat de deranjat trebuie sa fii la cap sa te astepti sa încep sa discut cu tine oportunitatea asta, cand la mine în birou e un du-te vino, oameni cu probleme, desenatori, ingineri juniori, stagiari, studenti, directori de produs si mai stiu eu ce alti colegi? Cum naiba sa ai o discutie normala în conditiile astea si mai ales ce tupeu trebuie sa am eu sa încep negocieri la telefon în conditiile astea?
Piata în Montreal e hot-hot-hot pentru structuristi. Cu mana pe inima zic, nu stiu daca sunt 10 oameni calificati care sa fie interesati de o schimbare de job în momentul asta. Si cum se da unul disponibil pentru discutii cum am facut eu acu’ vreo luna, cum încep sa sune head-hunterii. Unul singur daca afla de vreun professional engineer dispus sa discute afla toata gashca si încep sa sune, frate! Numai ieri si azi am primit trei telefoane de încep sa ma întreb ce dracu s-a întamplat de dau toti navala.
Prea putini sunt discreti si eleganti si se manifesta corect. Restul se reped cu capul înainte de parca s-ar fi dat liber la cascaval în perioada de foamete! Pe cuvant de onoare ca e de ras. Pentru ca sunt de acord ca astia ai mei se prind ca sunt cerut si sunt mai atenti un pic la cum ma pastreaza în echipa lor. Dar pe de alta parte, daca ma suna prea multi pe o perioada prea lunga de timp, încep sa se gandeasca ca eu sunt ala care îi starneste pe cautatorii de comori (yeah, Stash înseamna cufar cu comori în engleza).
Oricum ai da-o, nu-s avantaje imediate. Mai curand o pierdere de imagine!
Sclav în multi-nationala
Am citit în ultimul timp tot soiul de ineptii despre viata si experienta într-o multinationala. Cu exemple concrete sau cu pareri pe langa subiect. O simpla cautare pe Google dupa sclav în multinationala, expresia favorita a majoritatii romanilor cand vine vorba de o companie mare, duce la zeci sau sute de rezultate.
Si cati dintre cei care scriu au trait, muncit, experimentat într-o multi-nationala? Prea putini! Aproape toti cei care se declara contra multi-nationalelor povestesc din auzite. Cazul tipei care a murit de extenuare a devenit emblematic cand vine vorba sa ne raportam la viata într-o multi-nationala.
Ca unul care are în spate zece ani de multi-nationale si care înca se afla într-una, dati-mi voie sa va spun ca totul vine din mentalitate. Aceeasi blestemata de mentalitate, pe care romanii nu vor sa si-o schimbe. O multi-nationala vine în Romania ca sa faca profit. Nu vine ca sa fie mama ranitilor pentru toti idiotii care au impresia ca sunt buni într-un domeniu. Interesul companiei este sa faca bani si îi face din piatra seaca.
În primul rand angajeaza la nivel mediu manageri romani. Pentru ca ei sunt cei care cunosc mentalitatile angajatilor si îi pot pune la treaba cat mai profitabil. Nici un strain nu va scoate maximum din angajatii romani cum o poate face un roman. Si cand asta se traduce prin bani, si maximizare de profituri, e clar ca situatia nu se va schimba.
Ce trebuie sa înteleaga plangaciosii aia mici care se dau cu curul de pamant atacand politica de resurse umane a multinationalelor: nu va tine nimeni legati de glie! Daca aveti impresia ca sunteti buni, probabil ca sunteti si atunci ar trebui sa fiti asaltati de oferte. Plecati! Plecati naibii în alta firma si nu va mai plangeti! Daca o multi-nationala are o rata de rulaj a resurselor umane foarte mare, costurile lor cu personalul se dubleaza si e clar ca vor schimba ceva undeva.
Apoi, învatati sa negociati înca de la angajare. Discutati cu oameni care lucreaza deja în firma aia – îi gasiti pe LinkedIn pe multi dintre ei – vedeti conditii, vedeti salarii, vedeti ce viata veti avea. Daca compania are o politica dezastruoasa de personal, nu o aplica numai contra voastra ci contra tuturor. Si asa ceva nu este secret. Daca aveti probleme de sanatate, spuneti-le de la început. Cereti scaune speciale, cereti conditii speciale de la început. Discutati beneficii, discutati program de lucru, plati suplimentare sau bonusuri. Nu va mai bagati cu capul înainte la joburi în care nu faceti fata. Nu e dificil sa prinzi un job bun. E dificil sa rezisti într-un job bun!
Mi s-a întamplat de minim 20 de ori numai în ultima vizita in Romania, sa aud de la amici care erau extaziati acum un an sa lucreze la Fiat, ING, Pireus Bank si mai stiu eu ce alte companii, cat de cacat sunt companiile alea. Si ce tari sunt ei de fapt în meseriile lor, si cum îi tin aia pe pozitii sub calificarea lor. I_am rugat pe toti sa-mi arate si mie ofertele pe care le au de la alte firme. A, pai înca n-am început sa caut, sa vedem. Sau caut de trei luni, n-am fost decat la doua interviuri. Daca sunt atat de tari pe felie, de ce nu sunt îngropati în oferte? Simplu! Pentru ca în realitate habar nu au cate urechi au!
Marile companii au o politica foarte simpla: îti dau de lucru cat poti duce si chiar un pic mai mult. Daca spargeti avioane la birou ca sa aratati ce buni sunteti, or sa va dea de lucru de or sa va îngroape. Si romanii nu au masura limitei, asa cum în general le lipseste simtul masurii în toate. Eu nu stiu sa-si faca treaba lor foarte bine. Ei stiu sa faca treaba în general, cat mai multa, de calitate medie. Nu stiu sa-si apere drepturile, nu se cer afara cand nu mai rezista si în general invita companiile sa-i calce în picioare.
Unii vor spune ca e usor sa vorbesti cand lucrezi în Occident. Daca aveti impresia ca aici e diferit, va inselati. Numai ca în Occident legislatia e bine pusa la punct, contractele sunt bine negociate si politica de personal este bine pusa la punct. Dar si vesticii muncesc pana cad jos, însa romanilor li se pare ca doar lor li se întampla.
Programul meu este de la 8h00 la 18h00. Si uneori ajung acasa seara la 21h00. Si va asigur ca am colegi care lucreaza pentru Dubai si care muncesc la firma si la 3h00 dimineata. Voi ati muncit vreodata optsprezece ore continuu ca sa dati asistenta cuiva sau sa terminati o lucrare? V-ati trezit la 2h00 noaptea ca sa plecati cu avionul si dupa o calatorie de 5 ore si 5,500 km sa realizati o prezentare la care trebuie sa aratati fresh sau sa stati la birou înca 10 ore? Voi credeti ca managerii aia pe care-i denigrati atat au altfel de viata?
Varul meu e director de export la o companie spaniola în Madrid si în fiecare saptamana este în alta tara de pe glob. Munceste ca un turbat, nu are viata personala si cere maximum de la angajatii lui indiferent de nationalitatea lor. Si daca ei nu fac fata, se vor gasi întotdeauna altii care vor face.
Caci totul se rezuma la bani! Totul!
Maternitatea si cariera
Nu pot sa le înteleg pe femeile alea care se angajeaza undeva ca sa ramana însarcinate imediat si sa intre în concediu de maternitate. N-am nimic cu ele, concediul de maternitate e un drept garantat de lege în toate tarile civilizate, dar cand exagereaza e ridicol!
Sa va prezint studiu de caz: într-o firma s-a angajat o tipa la contabilitate. Dupa trei luni, timp în care nici macar n-a apucat sa se dezmeticeasca, anunta ca e însarcinata si îsi programeaza concediul de maternitate dupa înca cateva luni. Din pacate sarcina merge prost, asa ca tipa intra în concediu dupa o luna. Deci în total are patru luni lucrate. Sta acasa un an, termenul prevazut de lege si se întoarce la job.
În timpul asta compania i-a platit salariul. C-asa-i în tennis! Cand tipa s-a întors la job, nu mai stia nimic. Deci au luat-o iar de la capat cu ea, ca si cu un angajat nou. Dupa patru luni, gagica anunta iar ca e însarcinata si dupa doua luni iar intra în concediu de maternitate. Iar sta acasa un an, iar plateste compania salariul. Acum o luna si ceva s-a întors la job, iar nu mai stia nimic, iar au luat-o astia de la capat cu ea.
Sa facem socotelile: a fost angajata la firma trei ani jumatate dar a muncit efectiv 10 luni. În timpul asta firma i-a platit tot – asigurari, salariu, somaj, etc. Este drept ca o parte din acesti bani i-a recuperat de la stat. Nu mai stiu cat, am impresia ca 30 sau 40%.
Am vorbit deunazi cu unul din firma aia si-mi spunea ca le e frica ca tipa ramane iar însarcinata. Si nu au ce sa-i faca. Legal, poate ramane însarcinata de cate ori o poate duce. Legal, nu au voie sa-i faca vant. Si mi-a spus ca pana acum tipa a muncit atat de putin, ca nici macar n-au cum sa gaseasca pretexte, caci nu le ofera timpul necesar. Asa ca daca mai ramane însarcinata, solutia este sa o mute undeva de unde sa vrea ea sa plece. La arhiva, de exemplu! Dar si asta e foarte dificil, caci tipa are voie legal sa ceara mutarea într-o pozitie care sa nu-i afecteze sanatatea. Asa zice legea. Asa ca baietii sunt cu mainile legate. Au o pozitie ocupata de un angajat care nu-i disponibil.
Cazul asta ilustreaza perfect ceea ce se cheama dilema etica! Stii ca etic si legal nu ai voie s-o dai afara, dar pe de alta parte pierderile tale ca firma asociate cu ea sunt foarte mari. Si nu prea exista cai de iesire.
Destul de probabil ca postarea asta sa-mi ridice în cap partea feminina a audientei Cafeinei.ro, dar îmi asum riscul!
Efectul de bumerang al unei recomandari
Acum sase luni, departamentul meu era în cautarea unui inginer junior care sa ne dea o mana de ajutor la proiectele care se adunasera vraf in birou. Dupa anunturi pe caile clasice si pe internet, seful meu nu prea avea de unde alege. Maxim douazeci de CV-uri, nici unul potrivit pentru job. Atunci, a recurs la networking. M-a intrebat daca nu stiu pe cineva care ar face faca postului. Sarcina era oarecum dificila caci nu va ascund, ingineri structuristi nu se gasesc la fiecare colt de strada in Montreal.
În acea vreme aveam un amic cu care ma mai întalnisem la diverse petreceri. Foarte de treaba, amuzant si pontagiu. Mai iesisem cu el la un fotbal, la un tenis sau un gratar la iarba verde si mi s-a parut un tip fain. Tocmai terminase niste cursuri pe care i le desemnase Ordinul Inginerilor si era cu actele depuse la OIQ. Nu era înca acceptat ca inginer junior, însa avea experienta din tara unde lucrase vreo 7 ani într-un institut de proiectari din Bucuresti. Nu stiam mai nimic despre capacitatea lui profesionala, banuiam ca nu este pus la punct cu codurile canadiene si americane, însa asta nu era o problema caci eram hotarat sa-l antrenez si sa-i explic pana îl aduc in line cu noi, astialalti din departament.
I-am cerut un CV si i l-am dat sefului meu. Care m-a întrebat ce pot sa-i spun de amicul în cauza, daca pot sa-i dau niste info despre el neoficiale. Am fost sincer si i-am spus ca mi-e amic, ca ne distram impreuna dar ca habar nu am ce stie ca inginer. Ca nu mi-am permis sa-i testez cunostintele si ca sînt sigur ca neavand experienta canadiana – era imigrat in Montreal de un an jumatate – nu stie mare lucru despre codurile si procedurile cu care lucram. Dar ca, asa cum se vede si din CV-ul lui, a lucrat in Romania in design de structuri si ca n-ar trebui sa aiba mari probleme de adaptare.
Seful meu s-a uitat pe CV, s-a gandit vreo doua zile si l-a chemat pe amicul la un interviu. Care amic s-a descurcat foarte bine, i-a spus ca înca nu este intrat in OIQ dar ca si-a depus actele si ca este la început in viata profesionala canadiana, dar ca vrea si poate sa învete. Sefului i-a placut oarecum, si a considerat ca este cea mai buna alegere dintre toti candidatii. Asa ca l-a angajat.
Am început sa-i fac training si sa-l testez sa vad ce stiu, ca sa înteleg de unde trebuie sa încep. Spre groaza mea, am realizat ca daca luam primul om de pe strada, ala ar fi stiut mai multe despre structuri. Era la ani lumina fata de unde trebuia sa fie. Am început sa o iau cu începutul, i-am dat cursurile mele de structuri, metale si betoane din facultatea din Romania si de la aia din Canada si am încercat sa-l resuscitez. M-am lovit de o mentalitate gaunoasa extrem de daunatoare. De cate ori îi explicam ceva primeam un “Ei, nu-i asa, eu nu faceam asa in Romania!“. Încercam sa-i explic ca nu ne aflam in Romania, ca trebuie sa învete cum se face in Canada ca aici e alta viata, tara, lege. Nimic! “Las’ ca stiu eu mai bine, am lucrat sapte ani in proiectare!“. Bun, fa atunci cum ai învatat in Romania! Calculele n-or fi aceleasi, dar rezultatul trebuie sa fie oarecum apropiat. Canci! Jale! Îi lua o zi sa calculeze ceva ce mie îmi lua trei minute. Bine, era vorba de exercitiu si obisnuinta, însa chiar si asa dura prea mult.
Dupa un timp, a început sa verifice desenele de santier care veneau de la desenatori. Cand l-am auzit prima data cum le vorbea, mi-a venit sa intru sub masa. Becali cred ca era mai diplomat cu angajatii lui. Desenatorii se uitau uimiti la el, la început amuzati, dupa aia contrariati si la sfarsit furiosi. Au început sa curga plangerile împotriva lui. Toti refuzau sa mai lucreze cu el. Izolarea lui era totala. Restul inginerilor din departament nici macar nu-si mai bateau capul cu el, toate usile îi erau închise – metaforic vorbind. Încercam sa-i explic ca aici desenatorii nu sînt sclavi pe plantatia inginerului, ca trebuie sa fie diplomat si etic, sa nu aia, sa nu ailalta. El o stia pe a lui. “In Romania eu eram sef peste desenatori si faceau ce le ziceam“. Bine bai, erai sef, dar asa vorbeai cu ei? Tabarnak!
Cand a început sa întarzie la job fara explicatii sau sa se duca la o tigara si sa uite sa mai vina, cand a început sa dea telefoane sa-si rezolve diverse chestii în timpul serviciului, am stiut ca se apropie sfarsitul. Am încercat sa-l trag de maneca, sa-l trezesc dar n-am avut succes. Într-o zi, seful meu a venit în biroul meu, a închis usa si pe un ton scazut mi-a spus ca s-a hotarat sa-l lase sa plece în alta parte. Si cumva, mi-a reprosat recomandarea pe care am facut-o. I-am adus aminte ca mi-am exprimat retinerile în ce priveste capacitatea lui profesionala dat fiind lipsa sa de experienta si ca pana la urma a fost decizia lui sa-l angajeze, eu neparticipand în vreun fel la procesul de selectie. Asta a fost scaparea mea. Caci reprosurile nu au fost legate de incapacitatea lui de lucru cât de incapacitatea lui de adaptare la regulile si procedurile companiei. Însa cum pana la urma a fost decizia altora sa-l angajeze, am scapat din carlig.
Concluzia e una singura: nu voi mai recomanda niciodata pe cineva, indiferent cat de bun prieten sunt cu respectivul, daca nu sunt convins 100% de capacitatea lui de a face fata jobului pentru care mi se cere recomandarea. Faptul ca e un tip de treaba si amuzant, nu-l face bun pentru un anumit post. Am vazut chestii atat de bizare cu tipul din povestea mea, încat aveam impresia ca are dedublari de personalitate. La birou era un om, în particular era altul. Foarte, foarte periculoasa combinatie!
Nehotarâtii care-mi scot peri albi
Una din cele mai mari provocari pe care am avut-o de-a lungul timpului au fost colaboratorii indecisi. Colaboratorii care-si schimba ideile dupa cum bate vantul, sau mai rau, cei care nu-s in stare sa ia o decizie si sa se tina de ea. In inginerie, asta este unul din cele mai grele defecte pe care le poti intalni intr-un om.
Cum trebuie actionat cand ai de-a face cu o persoana indecisa sau cu una care nu e in stare sa ia o decizie? Superior, angajat sau coleg. Cum ati preveni problemele si pierderile pe care le-ar produce atitudinea lor in sînul unei echipe? Si mai ales, cum ati aborda problema intr-o discutie fata in fata cu persoana respectiva?
Abilitatea de a lua decizii sau de a le pastra, este un indicator al pasiunii si increderii unui om in decizia respectiva. Nehotaratul are tendinta sa sufere mai mult din pricina faptului ca se trece peste parerea lui, desi poate ca in sinea lui isi doreste sa nu fie nevoit sa decida.
De cate ori ma izbesc de problema asta, imi vine sa ma catar pe pereti. Am ingineri sau arhitecti cu care colaborez, care dau o solutie si peste noapte schimba tot. De ce? Pentru ca asa a vrut clientul. Deci clar ca toata munca mea se duce pe apa sîmbetei si ma intreb atunci de ce respectivul nu a incercat sa-l convinga pe client ca schimbarile facute peste noate afecteaza munca tuturor celor implicati de-a lungul unui proiect.
Loading ...