Ce s-a întamplat cu societatea în care traim? Feministele au distrus lumea. Au adus egalitatea între sexe la un asemenea nivel, încît a deschide usa unei doamne sau a-i întinde mâna sa coboare din masina a devenit un act evident de sexism. Stupid!
Aseara ma întorceam acasa cu trenul si eram asezat confortabil pe scaun. În picioare lânga mine, o femeie la vreo 40 de ani aranjata, eleganta si chiar atragatoare. M-am ridicat de pe scaun si i-am oferit locul. în primul moment a fost socata si a avut tendinta unui gest de refuz. Am insistat si i-am zâmbit încurajator. Mi-a zâmbit la rândul ei extra larg si m-a masurat din cap pâna în picioare. Apoi s-a asezat pe scaun, continuând sa se uite la mine. Ca sa n-o pun într-o situatie inconfortabila, am coborât privirea spre telefonul mobil, jucându-ma cu el. Cu coltul ochiului vedeam ca înca ma priveste, asa ca am întrebat-o cu o voce cît mai linistitoare daca totul e OK. A dat din cap ca da si s-a uitat apoi pe geam.
A coborât cu o statie înainte de a mea. S-a ridicat, mi-a zâmbit iarasi si mi-a multumit pentru gest. A coborât si mi s-a parut ca s-a mai uitat odata înapoi, peste umar. Eram cu sentimentele bulibashite total. Ce fel de societate e aia în care un gest normal de curtoazie fata de o femeie este privit ca unul exceptional?
Chiar ieri o vazusem pe amanta vecinului cum iese din casa dupa ceea ce presupun ca a fost o partida de amor si se apuca singura sa-si dezgroape masina din zapada în timp ce ala statea în usa casei si se scarpina în fund. Mi s-a parut absolut revoltator, însa nu parea sa li se para si lor la fel. Probabil ca de vina este educatia mea sexista. Aia pe care mi-a inoculat-o tata cînd eram mic si care spunea ca nu trebuie sa le trag pe fetite de par sau sa le ridic fusta în mijlocul clasei, pentru ca ele sînt fiinte fragile care trebuie protejate. Bine, tot tata îmi spunea si ca femeile nu sînt atât de inteligente ca barbatii si ca pentru cea mai desteapta femeie de pe planeta se vor gasi oricând minim 5 barbati mai destepti ca ea. Asta era prin anii ‘80, ani în care Elisabeta Polihroniade stergea pe jos cu mari maestri rusi ai sahului. Dar pentru tata era doar o exceptie de la regula. El era sigur ca Liutkov sau Karpov ar fi batut-o oricînd iar Shamkovich doar a prins o zi proasta.
Educatia asta primita de mic si care spune ca femeile sînt mai firave, ca locul lor nu e în hockey sau la ridicari haltere, a trebuit s-o maschez în viata de adult cu declaratii egalitariste. Una din femeile din viata mea avea convingeri atât de feministe încât orice aluzie la capacitatea ei de atinge un scop rezervat îndeobste barbatilor (cum ar fi CEO al unei companii de inginerie) îi scotea la iveala gherutele. Alea reale si alea imaginare. Ambitia si încapatânarea în atingerea scopurilor depaseau cu mult abilitati similare care ar putea fi gasite într-un barbat. Iar chestia asta în loc sa ma atraga, ma cam punea pe gânduri. Pentru ca barbatii români vor sa se simta puternici si protectori în preajma femeilor lor, nu inutili ca un cîrlig de rufe. Spre deosebire de barbatii chebecosi care n-au strabateri de genul acesta, ei fiind crescuti de mici cu impresia ca e normal ca femeile sa faca box.
Nu mi-e clar daca impresiile astea pe care le am ma plaseaza sau nu în categoria sexistilor. Dar e cert ca si femeile românce sînt educate în acelasi spirit al dominatiei barbatului. Pentru ca în Romania conceptul ca nu esti barbat daca nu-i tragi un dos de laba peste ochi femeii este foarte raspândit.
Motiv pentru care prefer sa traiesc în Canada, acolo unde gestul de a ceda locul în tren unei femei o socheaza. Pentru ea, sînt exotic. Sînt interesant. E bine!
Ïncep astazi un experiment. Voi aduce la suprafata, în mod regulat, diverse articole pe care le-am scris pe acest blog acum mult, foarte mult timp. Poate sînt unii care nu le-au citit. Poate o sa le placa. Vom vedea.
***
Articol publicat în Ianuarie 2008
La o cafea, cu Johnny, prietenul meu libanez:
- Am auzit ca ti-ai luat tablouri.
- Asa e.
- Faine? Ce reprezinta?
- Pai unul e cu un camp de maci si celalalt reprezinta o scena dintr-un oras mediteraneean
- Ce oras? Beirut?
- Beirut? Cum Beirut? De ce Beirut?
- Pai Beirut e un oras mediteraneean, nu?
Raman traznit de raspunsul prietenului meu. Da, asa este, Beirut e un oras mediteranean. Ca si Alexandria in Egipt, sau Alger. Numai ca niciodata nu ma gandesc la ele ca la niste orase mediteraneene, desi sunt. Mai curand cand spun mediteraneean ma gandesc la sudul Frantei sau la Italia. Uite o dovada de autosuficienta culturala. Din categoria toti pantofii de sport se numesc Adidasi sau cand spui Cola inseamna automat Coca Cola.
In aceeasi ordine a zguduirii cunostintelor generale s-ar incadra o discutie cu Ramon, tehnicianul mexican cu care lucrez. Luam masa la bistrou zilele trecute cu el si îl intreb:
- Esti de loc din Mexico City?
- Nu, vin din nordul Mexicului, o zona foarte uscata si calda. Ai mei sunt crescatori de vite.
- Aha. Gauchos, nu?
- Hei, nu sunt argentinian. Sunt mexican.
- Ok. Sorry. Si cum se impaca tequilla cu caldura p-acolo?
- Noi nu bem tequilla. Bem bere. Tequilla e din vestul Mexicului. Te uiti prea mult la filmele americane.
- Pai nu purtati ponchos si sombrerro in nordul Mexicului? Nu beti tequilla? Vrei sa spui ca filmele americane v-au zugravit gresit?
- Man, in filmele americane mexicanii pe care-i vezi sunt pelado. Niste vagabonzi de oras fara un sfant in buzunar. Iar sombrerro si ponchos poarta numai chilangos.
- Ce-i ala?
- E un apelativ pe care noi, cei din nordul Mexicului îl folosim ca sa-i denumim pe viermii din sud. Si in special gunoaiele din Mexico City.
- Wau! Nu-i suporti pe aia din Sud?
- Nu. Nordul si Sudul Mexicului nu s-au inghitit niciodata. Ne platim polite unii altora de cate ori apucam. Toti sudistii sunt niste vagabonzi.
Asa ca e clar. Nu numai bucurestenii nu-i inghit pe moldoveni, sau aia din sudul Frantei pe cei din nord. Cam in toate tarile sudul are probleme cu nordul. Culmea e ca pana acum n-am auzit ca vestul unei tari sa aiba probleme cu estul aceleiasi tari. Cred ca-i o chestie traditionala, nord contra sud.
Singurul serial pe care-l urmaresc regulat cu ajutorul TV-ului si al internetului este Crusoe de pe NBC. E vinerea seara de la 21h00 si ma înnebunesc sa-l vad în HD. Mi se rupe ca scenariul e tras de par sau ca Vineri e atat de pontagiu si-l duce capul atat de tare încat e aproape ireal. Îmi place actiunea, insula cu verdeata ei si adrenalina din fiecare episod – desi stiu ca se termina cu bine, nu stiu cum vor face sa se termine cu bine. Cand nu reusesc sa-l vad pe TV, astept sa apara online pe NBC.com sau Hulu.com si nu-l ratez oricum.
***
Mi-am cumparat deja bilete la un spectacol de dans în Montreal, în ianuarie. Foarte neobisnuit, protagonista spectacolului e Juliette Binoche – ati vazut-o într-o gramada de filme ca Chocolat sau Pacientul Englez. Sînt foarte curios s-o vad dansand, mai ales ca nu a avut reprezentatii în Franta cu spectacolul asta. Sau ma rog, asa zice presa pe aici!
***
Tot la Montreal s-a deschis o expozitie Titanic, la Centre Eaton. 223 de obiecte originale recuperate de pe epava expuse în atmosfera lor originala, recreata. Deci daca sînt oglinzi de exemplu, s-a recreat o cabina de pasager de pe Titanic în care oglinda aia se afla initial. Trebuie sa fie cool, nu atat obiectele si istoria cat ideea de aranjament original. Cred ca voi trece si pe acolo, caci va sta un an pe aici.
***
Cand a murit, Ben Weider a lasat Muzeului de Arte Frumoase din Montreal toata colectia lui legata de Napoleon. Atat de multe obiecte încat au umplut doua sali de expozitie. Intrarea e libera si în masura timpului ma voi abate si pe acolo.
Teatrul Foarte Mic din Bucuresti s-a aflat saptamana asta la Montreal cu ocazia Festivalului de Teatru TransAmeriques. In cele ce urmeaza, va prezint o cronica aparuta azi in LaPresse, cel mai mare ziar de limba franceza din America. Concluziile le trageti singuri.
Tanara companie teatrala Teatrul Foarte Mic a deschis Festivalul de Teatru TransAmériques, joi seara, cu piesa mady-baby.edu. Un spectacol de o ora si patruzeci de minute, jucat cu dinamism de trei tineri actori care ofera o performanta percutanta.
Textul Gianinei Carbunariu traseaza destinul a trei tineri exilati romani, care incearca sa-si refaca viata in Irlanda. Apartamente murdare, deziluzii, exploatare, pornografie si web, manipulare…mady-baby.edu ne face sa asistam la metamorfoza graduala a acestori tineri abia iesiti din adolescenta, aruncati in pofida vointei lor in promiscuitate si comert sexual. Intr-un avion, o tanara romanca care aspira sa devina dansatoare, face cunostinta cu un compatriot, care la randul lui spera sa faca cariera in publicitate. Insa iluziile lor nu vor tine mult.
Intr-un decor saracacios, mesele se transforma in scaune de avion, in WC-uri, intr-un sofa dintr-un apartament ticalosit. Ceea ce ne face, ca spectatori, sa fim martorii unor triste circumstante care-i reuneste pe acesti trei complici. Este recitalul unuei cronologii dezordonate.
Am descoperit Canada cand eram copil, citind “Ultimul mohican” de Fenimore Cooper de care eram fascinat. De frumusetea salbatica descrisa in carte si de personaje. Îi vedeam cu ochii mintii pe Chingachgook si pe Hawkeye cum se luptau cu ticalosii de indieni irochezi si imi inchipuiam ce mandri si nobili sunt mohicanii. In carte englezii, aliatii mohicanilor erau aia buni si francezii, aliatii irochezilor erau aia rai. Generalul Montcalm era un personaj zugravit in culori inchise iar generalul Wolfe era nobilul englez care lupta impotriva nemernicilor de francezi.
Ajuns in Quebec, intr-o conversatie purtata acum cativa ani cu un localnic, am aflat si parerea urmasilor francezilor despre cartea lui Fenimore Cooper. Not so good! Nu mai e nevoie sa va spun ca irochezii erau aia buni si mohicanii aia rai, ca Montcalm a fost un viteaz luptator care a aparat Quebecul iar Wolfe era atacatorul. E drept ca astazi amandoi sunt prezentati ca niste eroi ai Noii Frante ceea ce ma mira intrucatva, dar nu intr-atat incat sa nu inteleg ca si aici e vorba de politica.
Am fost aseara la biblioteca publica de la mine din cartier, pentru a-mi cauta o carte. O partea a treia dintr-o trilogie. La biblioteca exista mai multe calculatoare pe care poti rasfoi electronic toata baza de date, pentru a gasi ceea ce cauti. Cand gasesti, apare un cod cu sectiunea, raftul si zona din raft. Si in baza acelui cod mergi si iei cartea. Daca iti prinzi urechile, exista oricand un angajat al bibliotecii care e dispus sa te ajute. Eu sunt lenes, asa ca dupa ce gasesc codul de obicei ma duc la angajat si ma dau lovit intr-o aripa. Asa ca se duce el si imi aduce cartea la nas.
Ieri totusi, dupa ce am gasit codul cautat, ma gandesc sa caut in baza de date Roumanie. Sa vad si eu ce-mi da. Ei bine, mi-a dat din plin. Zeci, daca nu sute de documente audio, video, carti si monografii, albume si romane. Am ramas pur si simplu interzis. De la Jurnalul si Steaua fara nume de Mihail Sebastian si pana la Jurnalul de la Paltinis de Liiceanu. De la Constantin Noica la Cartarescu. De la Je vous trouve très beau la Asphalt Tango. De la O-zone si pana la Taraful de la Clejani. De la monografia Nadia de Rejean Tremblay si pana la Romania, o tara la granita Europei de nu mai stiu cine. Opera completa a Feliciei Mihali. Opera completa a lui Eugen Ionesco. Si cate si mai cate.
Ma chinui de doi ani de zile sa cumpar niste tablouri pe care sa mi le agat pe peretii destul de golasi ai livingului. Insa obstacolul principal in calea acestui vis este incapatanarea mea de a nu cumpara reproduceri de doi lei. In Montreal, arta este prohibitiva. Si atunci lanturi de magazine au inventat o metoda prin care tablouri celebre sau mai putin celebre sunt copiate cu o masina speciala si puse pe carton presat sau sunt stropite pe o panza. Si ies còpii la indigo.
Intr-o zi, niste clienti s-au plans la Club Price – Costco ca tablourile pe care dadusera 100 de dolari bucata le cumparasera si vecinii lor. Si acum erau vreo trei case la rand cu aceleasi tablouri vizibile din strada. Pai ce se asteptau stimatii domni daca isi cumpara picturi de la Costco? E ca si cum romanii si-ar lua tablourile de la Metro. Dupa un timp, niste baieti destepti, au inventat un sistem prin care se aduca relief peste o fotografie, intr-un asemenea mod incat un novice are impresia ca e o pictura manuala – drace, auzi ce-mi iese din gura – cand in realitate erau tablouri facute la pistol si iesite pe banda.
Anul trecut, intr-o vizita la Quebec, am vrut sa cumpar o acuarela. Un tablou expus pe stradutele inguste din centru, care-ti dau impresia de Paris. Costa 500$ si era cam 30 pe 30 de cm. Era superb, reprezenta vechiul port, dar n-am atatia bani sa dau pe un tablou pentru ca in pasaportul meu nu scrie Ion Tiriac. Apoi m-am orientat spre o gravura. Aia, vreo 15 cm pe 8 cm, costa cam 300 de dolari. Asa ca m-am resemnat sa stau cu peretii goi inca o buna bucata de timp.
Cateva motive pentru care Celine Dion poate fi considerata o vedeta iesita din comun cu inclinatii spre PR si nu numai. Sau cu o doza de nebunie in viata reala. Clipul de mai jos a aparut mai intai pe YouTube si apoi a fost preluat de presa quebecoasa, care nu se omoara neaparat dupa cel mai celebru cetatean al provinciei.
