Globurile de Aur

Ultima editie a Golden Globe care s-a desfasurat duminica seara, a fost una din singurele pe care am vazut-o în direct în ultimii sase ani. Si m-a interesat oarecum, daca iau în considerare ca am vazut marea majoritate a filmelor înscrise în competitie si o buna parte din serialele de televiziune nominalizate. Desi criticii vad acesta ceremonie ca un soi de prevestitoare a ceremoniei Oscar, realitatile din editiile precedente arata ca nu prea exista mare legatura. Acum cîtiva ani Brokeback Mountain a luat Globul în timp ce Oscarul a mers la Crash, apoi The Aviator a câstigat la Golden Globe în timp ce Million Dollar Baby a câstigat Oscarul. Similar pentru Atonement si No Country for Old Men ori Babel versus The Departed. Pe principiul asta m-as risca sa spun ca desi Avatar a luat Globul, Oscarul va merge în acest an la Inglorious Basterds. Sau cel putin asa mi-ar place sa se întâmple.

Spectacolul de prezentare de la Golden Globe a fost adesea jenant. Impresia mea a fost ca cel putin jumatate din câstigatori au fost luati prin surprindere, de parca ar fi fost invitati acolo ca spectatori si nu ca nominalizati. Drew Barrymore si Meryl Streep s-au bâlbâit la mare arta, din discursurile lor de peste trei minute, nefiind nimeni capabil sa retina ceva concret. Kudos pentru Cristoph Waltz, Robert Downey Jr si Sandra Bullock care chiar au avut ceva de spus si au spus-o într-un mod profesionist si amuzant. Restul au fost la furat.

Prezentatorii premiilor au fost alte nuci în pereti. Felicity Huffman din Desperate Housewifes a dat impresia ca este beata, în timp ce Ashton Kutchner parea ca si-a tras pe el un smoching în graba care din întâmplare îi ramasese mic. O alta actrita de care n-am auzit, a intrat pe scena cu o rochie cu trena de vreo doi metri si în momentul în care partenerul ei a calcat pe ea, l-a facut cu ou si cu otet în fata întregii lumi. Si nu, n-a fost nimic regizat, ala chiar a avut nefericirea sa se împiedice de rochia ei.

Ricky Gervais, prezentatorul ceremoniei a fost super-amuzant pe alocuri si super-plat în alte momente, în special cele în care si-a promovat cu nesimtire propriile filme si spectacole. Printre dezamagirile serii, Mel Gibson si Harisson Ford sînt la loc de cinste. Ford parea de-a dreptul bolnav, abia îsi gasea cuvintele si cu greu puteam întelege ce spune. Mel Gibson, plictisitor ca naiba, a intrat pe scena si a trecut direct la prezentare dupa care s-a carat. Un soi de ‘’venit, executat, plecat’’. Arnold si Tom Hanks în schimb, jos palaria. Interventiile lor au facut toti banii. Ca si Leonardo Di Caprio si Robert De Niro.

Printre curiozitati as remarca lipsa oricaror riduri de pe fata Sophiei Loren (la 70 de ani, da-o naibii de treaba, cine ti-ar lua-o în nume de rau ca ai riduri?) probabil rezultatul unor operatii estetice extreme, incapacitatea lui Arnold dupa 35 de ani sau mai mult petrecuti în America de a scapa de accentul german (pronunta Avatar într-un asemenea hal, ca mi-a trebuit vreo 10 secunde sa ma prind despre ce film vorbeste) si faptul ca Cher înca mai traieste, desi e preferabil sa va uitati la ea de la minim 15 metri distanta. NBC a dat un prim plan si dupa aia a trebuit s-o privesc pe prietena lui George Clooney ca sa sterg impresia lasata.

Cam astea au fost Globurile. Sa vedem ce suprize ne ofera Oscarul.

Viata dura a angajatilor Amazon

Nu ne intereseaza de obicei. Comandam cartile sau discurile pe Amazon si asta-i tot. Cîteva zile mai târziu primim acasa obiectele si ne bucuram. Ce se ascunde însa în spatele acestui simplu (la prima vedere) procedeu? Huffington Post publica un articol despre viata dura a angajatilor Amazon citând atât tweet-uri ale angajatilor cît si surse jurnalistice de prima mâna ca Times sau Reuters.

Iata cîteva din condiitile de lucru prezentate în articol :
- angajatilor la ‘’primire’’ li se cere sa lucreze în picioare între 8 si 10 ore pe zi. Pozitiile sînt precizate ca fiind adesea ‘’stationare’’. Adica statul în picioare pe loc.
- angajatilor de la manipulare li se cere sa fie capabili sa manevreze încarcaturi de pâna la 30 kg, sa ridice, mute, aseze pe rafturi diverse pachete. Totul manual.
- celor din depozite, din divizia de expedieri li se cere sa fie capabili sa mearga pe jos pe distance între 10 si 15 mile pe zi (între 18 si 27 km)
- orele suplimentare nu se platesc
- concediile medicale nu sînt admise nici macar cu nota de la doctor. La fiecare absenta, angajatul primeste un punct penalizare. La 6 puncte de penalizare este concediat.
- saptamana de lucru este de sapte zile.
- unele schimburi de noapte pot ajunge sa se prelungeasca în perioadele de aglomeratie (sarbatori de exemplu) peste schimburile de zi. Si invers.
- ritmul de ambalare si expediere al pachetelor per ora este absolut anormal. De exemplu, trebuie expediate 140 de console Xbox per angajat pe ora, pentru a se mentine un timp de livrare rezonabil. Iar consolele respective nu sînt deloc usoare.
- bonusurile sînt gândite în asa fel încât sa provoace tensiuni. Daca un membru al unei echipe nu-si atinge targetul de expedieri, nici unul din membrii acelei echipe nu ia bonus, indiferent de rapiditatea expedierii.
- per schimb de lucru de 8-10 ore, angajatii au o pauza de 15 minute si înca una de 20 minute. Si asta e tot.
- toti angajatii trebuie sa-si anunte sefii de echipa cînd merg la toaleta.
- plata se învârte în jur de 10.5 dolari per ora pentru schimburile de zi si 11 dolari pt cele de noapte.

Puteti citi mai multe pe aceasta tema AICI si AICI.

Nu stiu exact ce parere aveti voi, dar eu unul mi-am cam pierdut cheful sa mai faca afaceri cu portalul Amazon. Asa cum nu mai cumpar nimic de la Walmart, alt mare adept al sclavagismului la munca.

Norman. Norman Wisdom!

Cîti din voi mai tineti minte filmele cu Norman, din care extrase întregi erau prezentate la Cascadorii râsului? Stiati ca actorul înca mai traieste? Nu are decît 94 de ani! Ei bine, aseara am revazut unul din filmele lui, On the Beat. L-am gasit întegral pe Google Video.

AICI

Si m-am simtit din nou copil!

The Dawn Of A New Era?

Azi e 4 iulie, ziua mea nationala*, si ma uit la un concert al Madonnei pe  Sky in HD, inregistrat la Buenos Aires pe 7 decembrie (ati prins ironia, ziua Americii, si ziua cand ciuciunghezii au atacat Pearl Harbor) 2008. Ieri nu era nicio zi importanta, atat ca era ajunul venirii fii-mii in vacanta de la studii, asa ca la sfrasitul unei zile istovitoare de curatenie generala, am decis sa vad “Shine A Light”, pe care-l inregistrasem tot de pe Sky de vreo saptamana-doua.  Ei, copiii mosului, si in 24 de ore, am intinerit, dupa ce imbatranisem 1000 de ani la “Mamma Mia” tot de curand. Deci, avem, in cateva propozitii, cam aproape tot ce a fost succes in muzica (mai mult sau mai putin) comerciala din ultimele patru decenii si ceva.

Am avut nevoie de o noapte intreaga sa-mi revin din socul provocat de Scorsese cu filmul lui ravasitor, un eseu filosofic despre rostul vietii, pe muzica de Rolling Stones, interpretat de Mick, Keith, Ronnie si Charlie, filmat de vreo sapte operatori castigatori de Oscaruri, introdus de Bill Clinton (era si el pe-acolo, tot cu textele lui gaunoase si la fel de simpatic)…

…aaaa, ce spuneam? Huh, am ramas cu buricele destelor incremenite pe taste, ca Madonna tocmai si-a bagat pe tzeava finalul apoteotic, cu “Give it to me” si mi-a cazut falca.

Adica, n-oi fi eu fan Madonna, dar femeia asta, care-i mai batrana ca mine si cred ca o viziteaza tanti Meno, danseaza si canta in fata unui stadion intreg, River Plate, cred, cu mai multa lume decat la finala din 1978, si boy, mult mai fanatica. Si, performeaza cam cat un meci de fotbal, in care joaca numai ea. Si, joaca de rupe locul…

Dar, Madonna e doar o pubera pe langa Mick Jagger, pe care il idolatrizau parintii lui Michael Jackson, care… ei, dar sa-l vedeti pe Mick, la 63 de ani, cum trepideaza scena de pe Broadway sub cele 50 de kg ale lui, si cum, cand baga voce, se aprinde lumina in faclia  Statuii Libertatii, iar unii spun chiar ca au surprins-o pe Miss Liberty, care e doooar cu un pic mai batrana decat Mick si Keith, schitzand o miscare din buric, pe ”””Satisfaction”, in arsita noptii, numai asa, ca o parere, sa atraga emigrantii din toate zarile, the huddled masses yearning to be free… zau, nu va mint!

Iar Meryl Streep, care tocmai a facut si ea 60 de ani, baga tzopaita ca la Shirnea cu flacaul ala irlandez, fostul James Bond, pe muzica de ABBA si nici macar nu-i e rusine, ba mai face si cateva bulioane de dolari pe chestia asta…

Mai copii, ce voiam sa va spun, ideea e ca astora le-a pus cineva ceva in pensie, un fel de viagra pentru minte, inima si cantat din gura, de sunt capabili sa faca aceleasi lucruri ca acum 25 de ani. E oare inceputul unei alte epoci? Biologic vorbind, am atins noi oamenii acel prag, acel quantum leap de unde longevitatea e doar o chestie de bani? Da, da, stiu, viata sanatoasa, beauty sleep, texte… Keith Richards a fumat pe scena aproape neintrerupt tot concertul, iar Mick, care are la activ peste 1000 de domnisoare, doamne si doamne-doamne, (cam la fel cat are Madonna la pasiv…) era mai elastic decat Mutu in meciul cu Italia de anul trecut.

Oricum, de-o fi un salt calitativ dpdv biologic sau psihologic, doua lucruri sunt clare: unu la mana, ca acel salt nu se obtine  belind vremea in vreun birou si facand naveta, ci traind cu adevarat, iar doi la mana, ca de fapt, ei ma fac pe mine sa ma simt mai tanar, pentru ca ii stiu de-o viata. Go Mick, mamma mia, Meryl, arde-o, Madonna. Give it to us.

*Mi-am ales 4 iulie pentru ca pica vara, iar Neagu Djuvara spune ca o tara cu sarbatoarea nationala iarna, e o tara trista. Nu ma deranja 23 august, desi, fusese furata de comunisti. Era ziua in care Regele Mihai a salvat ce se mai putea salva din Romania. Dar, cum nu mai era disponibila, am zisa ca, fie ce-o fi, merg pe mana americanilor. Ei castiga intotdeauna, chiar si cand pierd. Deci, Happy 4th of July!

Gone Baby Gone

Halesc in medie un film pe zi, din alea noi, ca reluarile nu le mai pun la socoteala. In ultimii trei-patru ani am inceput sa ma uit cu juma” de atentie la multe pelicule de supermarket, venite pe internet si prin USB stick-urile prietenilor. Marturisesc, domnilor jurati, ultimul film vazut normal, in sala, a fost tampenia aia cu Pianu Reeves robot, nu mai stiu cum ii zice, sau nu vreau sa ma fac de ras recunoscand ca stiu titlul. A stat lumea-n loc in ziua aia, insa, asa de tare mi-a parut rau dupa timpul irosit.

Orishcat, nu asta era ideea. Se intampla, cate-o data, vorba lui Dan Spataru, sa incepi sa te uiti la un film in sila, fie pentru ca e cu… sau e regizat de… dar, ma rog, sa trecem peste asta. Te uiti, o vezi pe Jennifer Aniston goala, incerci sa uiti, apoi iti apare in cosmar mecla de gulie oparita a lui Vince Vaughn, cracii lungi ai camionului Diaz, scalambaielile penibile a l”abba ale unei foste actrite, Meryl, care s-a streep de bun simt, adormi de 300 de ori cu Leonidas, ultimul rege al Scotiei sau cu ciorba rece a sotiei si in cele din urma, te multumesti cu un cascat imens, radioactiv, revoltat, te intrebi de ce te-a blestemat Palas Athena sa-ti placa filmul, te gandesti la Lenin, iti bagi picioarele in el de Born on the 4th of July, renunti la bere si mergi la culcare cu un sentiment de…

CUT, CUT, CUT! Arn0ld e inca terminatorul Californiei, Romania e deja in NATO, nu avem nevoie de vize, numai de devize, iar cei 20 de ani de la revolutie au insemnat ceva! TRAIM! Ma supar pe depresia mea provocata de viata prea buna, de suferintele goethiene cauzate de dilema Diesel-benzina si dihotomia SUV-station wagon, imi recit in sinea mea interioara si personala un citat din Parazitii — acesti Marius Oprea Winfrey ai Romaniei — si dau pe Sky movies, pe care platesc lunar cam cat salariul meu de prof amarat cand am terminat geografia.

Si, ce vad? Pai, vad un anti-actor, Casey, dirijat de fra’’su mai mare, tot anti-actor, dar in acelasi timp si anti-regizor, Ben, cantand pe un scenariu inspirat de un autor cam rasuflat, Dennis Dehane, acompaniat de eternul numar doi Ed Harris, cu un cameo gen “hai-ca-fac-si-eu-un-ban-in-plus” marca Morgan Freeman si o frumoasa de conjunctura care nu face nimic decat sa-si ranjeasca guritza ca crocodilu” inainte de atac — da-da, Michelle Monahan. Mai adaugati si gaboru”””””””” de acum 25 de ani din Beverley Hlls Cop care acum ocupa un widescreen intreg si o sa va dati seama ca filmuletul asta de doua parale, cu titlu de hitparade german, nu merita vremea, vreo 109 minute bune ca dolarul american (ha, aud, ceva ironie din randurile din spate?) si o sa va vedeti de treaba pe alt canal, BBC, ca sa mai gasiti si entertainment, nu numai hard news, right? Wrong. Wrong. Wrong.

Gone Baby Gone e un film exceptional, in pofida celor insirate mai sus. Desi meandrele concretului (ptiu, mai draga) sunt abundente, finalul e taietor de respiratie, dar din fericire nu si de nod gordian. Alexandru Macedon era un nou nascut cu sunatoare noua si ochi albastri cand se gandea cum sa desfaca nodul. Filmul, insa, prezinta o dilema pentru care nicio minte — ca sa nu mai spun de sabie — nu e prea ascutita, iar daca incerci sa te pui in pielea personajului te-ai procopsit fara tagada cu ceea ce nici nu visai, pen”” ca nu se poate — o noapte de insomnie. Nu va spun mai mult, insa va asigur ca de la “O floare si doi gradinari” pana la “Lucas Tanner” nu ati vazut ceva atat de lacrimogen. Diferenta? Pai, diferenta e cea dintre gloantele oarbe si cele adevarate. Go baby go. Go watch the movie. Now. Wow.

Geniu

Xavier Dolan nu avea decat 17 ani in ziua cind s-a apucat sa scrie scenariul la filmul J’ai tue ma mere. La 19 ani si-a pus toate economiile la bataie, s-a imprumutat pe la prieteni si a filmat acest scenariu. A realizat un film independent scris, produs si regizat de el in care joaca actori in devenire.

A trimis filmul sau juriului de la Cannes care l-a acceptat la Festival in concurs. Ieri, filmul acestui canadian montrealez precoce a castigat trei din cele patru premii puse in joc in cadrul Quinzaine des Realisateurs la Cannes. Iar specialistii il vad ca pe principalul favorit la premiul Camera d’Or, care rasplateste cel mai bun lung metraj de debut la Festivalul de la Cannes.

Pana acum nu mai putin de 20 de tari au cumparat drepturile de difuzare ale acestei comedii dramatice scrise si realizate de un adolescent. Ziarul Le Figaro l-a numit pe Xavier Dolan un “tanar supra-dotat al cinematografiei mondiale”.

Si toate astea pentru un realizator care nu turnase nici macar un scurt metraj in viata lui pana la J’ai tue ma mere!

Hold back the dawn

Pentru ca ne-am saturat toti sa citim în presa internationala despre rahaturile pe care le fac romanii prin cele strainataturi zilele astea, va recomand sa vedeti un film despre ce faceau altadata romanii prin strainataturi. Pentru asta va recomand filmul Hold back the dawn turnat în 1941 cu Charles Boyer în rolul gigolo-ului roman George Iscovescu. Mai joaca Olivia de Havilland si Paulette Goddard. Este perfect pentru o sambata seara si veti afla cu ocazia asta si cam cum se emigra cîndva în SUA. Tot cu numar fix de emigranti acceptati pe an, tot cu o cota alocata fiecarei tari, tot cu green card. Si Romania, tot la coada.

Asta înseamna politica consistenta!

Dr. Strangelove

N-am vazut niciodata Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb cu Peter Sellers pana week-endul trecut. Filmul e considerat unul din punctele de referinta ale industriei americane si cotat pe un loc fruntas într-un top al celor mai bune comedii negre of all-time. E printre singurele filme care are o cota de 100% pe site-ul Rotten Tomatoes si a fost votat recent de britanici cel mai bun film politic ever. Cu toate aceste, mie nu mi-a smuls nici macar un zambet! Si sînt fan Peter Sellers, am acasa originalele de la Pantera Roz, Pantera Roz Strikes Again, Petrecerea sau What’s New, Pussycat.

Pentru cine n-a vazut filmul lansat în 1964 la cateva luni doar dupa moartea lui Kennedy la Dallas - si probabil majoritatea celor care citesc acest blog nu l-a vazut - e o satira la adresa razboiului rece si la situatiile în care s-ar fi gasit Rusia si SUA daca un razboi nuclear ar fi fost pe cale sa se declanseze. Sellers joaca magistral, cum numai el putea sa o faca dar de aici si pana la a considera filmul cea mai tare comedie posibila e o distanta ca de la cer la pamant. Dar daca e sa ma iau dupa Wikipedia, la ora la care filmul a fost lansat, a smuls hohote de ras în salile de cinema. Cum spuneam, mie nu mi-a smuls nici macar un zambet.

Filmul m-a marcat oarecum. Adica l-am vazut vineri seara si astazi înca ma gandesc la el. Are ceva în el, un vino-încoa pe care nu-l pot foarte bine defini. Nici macar nu stiu de ce ma gandesc înca la el. Poate ca asta e sentimentul pe care ti-l lasa comediile negre bine gandite. Amenintarile nucleare au disparut, daca e sa ignoram încercarile timide ale Iranului si Coreii de Nord. Putin a reusit de zece ori mai bine sa streseze Occidentul jucand cartea economica decat a facut-o Hrusciov cu bombele lui nucleare. Chiar am cautat sa înteleg de ce filmul asta este considerat atat de intens o capodopera. Mie nu mi s-a parut. Poate e din cauza ca a fost turnat în 1963, cu mult înainte de escaladarea la maxim a tensiunilor între SUA si URSS? În acest caz înseamna ca pe masura ce a trecut timpul, valoarea filmului a crescut.

E drept ca o satira nu e obligatoriu sa starneasca hohote, ci eventual grimase. Totusi presa vremii zice ca americanii se hahaiau în gura mare la filmul asta. Ori fi fost idioti? Totusi în vremea aceea pericolul nuclear era foarte prezent; doar cu un an sau doi înainte Hursciov facuse faza cu rachetele nucleare în Cuba. Înteleg sa razi dupa ce s-a terminat o criza, nu în timpul ei. De exemplu si dupa douazeci de ani înca mi se pare deplasat sa faci o comedie despre Decembrie 1989. E OK daca comedia foloseste evenimentele din decembrie ca fundal, dar nu-i OK ca subiectul ei sa fie revolutia romana. Desi poate ca asta ne-ar vindeca de anumite sechele.

În general rasul vindeca multe. Poate daca am rade în hohote de politicienii nostri, ar fi mai productiv decat sa-i criticam. Oamenii reactioneaza negativ la critica, se închid în ei si se apara ca niste arici. Dar bascalia care se face despre ei de obicei îi prinde cu garda jos. Mai ales daca e o bascalie inteligenta. Ceea ce nu prea e cazul în viata publica din Romania.

Dr. Strangelove este o astfel de bascalie inteligenta si fina. E atat de inteligenta si de fina încat nu am reusit s-o înteleg din prima. Nici macar titlul nu l-am înteles. How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb. Probabil ca va trebui sa mai vad filmul asta de cateva ori ca sa pricep de ce acest rol este considerat varful carierei lui Peter Sellers, unul din cei mai prolifici actori din toate timpurile.

Next Page »