Aventurile lui Stash în Galia – Coasta ligura

Diminetile de iunie la cota 1000 în Alpi seamana foarte mult cu diminetile racoroase de acasa. Soarele reusea sa-si faca greu loc prin ceata care se ridica usor si odata cu ea ni se dezvaluiau treptat satele agatate pe crestele muntoase care ne înconjurau din toate partile. Am iesit afara cu o cana de cafea aburinda în mâna si am încercat sa-mi dau seama mai bine unde ne aflam. Ajunsesem noaptea în arriere-pays niçoise si nu reusiseram sa admiram peisajul care ne înconjura.

În fata mea se afla livada de maslini în trepte, sapate direct în coasta. În dreapta o gradina de legume în care rosiile erau majoritare. În stanga, în aleea de lânga pensiune se odiheau Fabia noastra si o Dacia Sandero. Daca n-as fi stiut ca francezii au ajuns sa prefere Dacia în locul Renault-ului cînd vine vorba de utilitare, as fi crezut ca odata cu noi sînt cazati si alti români la pensiune. Dar nu, Dacia era a proprietarului si în ciuda finisajelor care lasau de dorit, parea ca face fata cu brio nevoilor de aprovizionare ale pensiunii.

Pâna s-au trezit fetele, am fixat programul zilei împreuna cu R. Fiind foarte aproape de Italia, ne tenta o incursiune pâna la San Remo, aflat la vreo 60 de km distanta de Nisa pe autoruta. De acolo urma sa ne întoarcem spre Franta, pe Cornisa Mediana, catre Monte Carlo. Zis si facut, dupa un mic dejun frugal în care au dominat sucul de portocale si pâinea de cereale cu gem de capsuni, ne-am suit în masina si am luat-o catre Nisa si apoi spre granita italiana.

Autostrada dintre Italia si Franta este de vis. La fiecare cîtiva kilometri se afla un tunel sau un viaduct care traverseaza cîte o vale. Fosta granita dintre cele doua state este indicata de panourile în italiana si de catre statia de taxare pentru autostrada. Uitandu-ma mai aproape la panouul indicator am bagat de seama ca Genova se afla la doar 150 de km mai la vale. Si da, mi-ar fi placut sa ajung si acolo, dar nu puteam sa le fac pe toate! Asa ca m-am multumit sa admir Mediterana de la înaltimea soselei si sa ascult radioul care dintr-o data nu mai vorbea franceza ci italiana.

San Remo se afla la o aruncatura de bat de granita. Denumit si Orasul Florilor, îmi era cunoscut – la fel ca majoritatii românilor, banuiesc – doar datorita celebrului Festival. De o aglomeratie fantastica, cu carabinieri la fiecare colt de strada si cu o gramada de mascaltzzone cu lanturi de aur la gât si vorbind la celular în mijlocul strazii, mi-a lasat o impresie foarte familiara. În doar 100 de metri am vazut patru BMW X6, în conditiile în care în Franta nu vazusem nici unul iar în Montreal doar unul singur. Centrul orasului nu se remarca prin nimic, daca las la o parte zecile de terase si de magazine. Undeva, lânga o fântâna arteziana si un inscriptie unde scria San Remo 2009, am zarit o casa boiereasca cam ca aia care gazduieste Muzeul de Stiinte ale Naturii din orasul meu natal. Numai ca în timp ce casa din orasul meu era refacuta în întregime si îngrijita, asta arata de parca abia iesie dintr-un razboi între bande de mafioti. Si se potrivea exact ca nuca în perete cu arhitectura un pic neinspirata a cladirilor din jur, cu balcoanele lor pline de rufe întinse la uscat ca într-un Bucuresti nereusit.

Singurul punct de interes major din San Remo este Cazinoul. Probabil locul unde se tine(a) Festivalul. Iar florile pentru care e cunoscut orasul, împanzeau locul de parca terasa din fata casinoului ar fi fost pregatita pentru vreo nunta. Dupa pozele de rigoare de pe scarile Casinoului, am renuntat sa intram sa-l vedem pe dinauntru si ne-am îndreptat catre portul vechi alaturi de care ochisem o plaja super-misto. Ajuns în parcare, biata noastra masinuta a fost luata cu asalt de o gramada de negri care se plictiseau la umbra unui palmier. Nici n-am apucat sa oprim motorul si deja ni se bagasera sub nas zeci de genti, ochelari de soare si tricouri ale cunoscutelor case de moda Dulce Gabana, Prado sau Armany. Cînd am vrut sa-i spun unuia ca Armany se scrie altfel si ca în mod sigur nu face genti, am realizat ca nu vorbesc italiana. Asa ca am ridicat din umeri si i-am spus în româna sa ne lase naibii în pace. Am sperat ca la auzul limbii române negrii se vor speria si vor da înapoi, ca se stie ca romanii sînt ai dracu prin Italia. Dar ei nu si nu. Continuau sa ne asalteze cu rahaturile lor pline de sclipici. Si deloc uimitor, afurisitii aia de carabinieri erau la exact cinci metri mai încolo, scriind o amenda unei gagici. I-a durut fix la cascheta ca niste vanzatori ambulanti asalteaza niste turisti nevinovati care n-aveau de gând oricum sa contribuie nici macar cu un euro la economia locala. Care în mod evident se bazeaza pe fabricatul de produse de moda. Moda cocalarilor!

Am reusit sa scapam de ei aruncîndu-le niste priviri sictirito/încruntate si ne-am scos din portbagaj prosoapele de baie si rogojinele pregatite special pentru scalda în Mediterana. Am ales o plaja publica gratuita, dar care oferea cabine de schimb si ne-am întins la plaja. Soarele ardea, marea era calda si linistita si mirosea a sare. În larg se zaream mai multe iahturi si chiar si un vas de croisiera cu vreo cinci punti. În timp ce înnotam pe spate, ma uitam catre tarm si la privelistea care mi se deschidea în fata ochilor.

În jurul orasului, pe dealurile din jur se zareau ceea ce parea a fi sere. Mii de sere, în toate directiile. Dar nu unitare, ci împrastiate care pe unde avusese loc proprietarul. Mai fiecare casa avea cîte o hidosenie din asta. Impactul vizual era dramatic. As fi vrut sa strig ‘’Oh, my eyes, my eyes!’’, daca nu mi-ar fi fost frica ca ma iau salvamarii în serios si ca vor încerca sa ma scoata din apa ca sa-mi dea primul ajutor. Urâtenia la modul absolut domina dealurile din San Remo. Am preferat sa-mi întorc ochii catre portul vechi care se zarea la vreo cîtiva kilometri mai încolo si la barcile care pluteau în toate directiile. Apa calda si soarele mi-au cîstigat în scurt timp gândurile.

Dupa trei ore de balaceala, am luat-o cu totii catre Franta, pe soseaua de la malul marii. Si mergând catre Bordighera, unde aveam de gînd sa luam masa de pranz, am nimerit într-o zona rezidentiala a orasului San Remo. Ce vile! Ce de flori, portocali si palmieri laolalta într-o armonie fara margini! Am ramas uimit ca orasul în sine poate fi atât de nasol în timp ce zonele rezidentiale atât de frumoase. Iar privelistea pe care o aveau aceste case catre mare ar fi stârnit invidia oricui. Ne-am oprit în trafic sa admiram un pic zona si dupa ce am fost claxonati ca blocam drumul ne-am dat dusi de acolo.

Urmatoarea oprire a fost Bordighera, un orasel mai putin cunoscut, dar nu mai putin asaltat de turisti. În special englezii si-au facut prostul obicei sa vina în aceasta localitate înca de pe la 1800. La ora aceea a amiezii la care am ajuns noi, oraselul era pustiu. Si cînd spun pustiu, exact asta înseamna. Nu era tipenie de om pe strazi iar toate magazinele si majoritatea restaurantelor si teraselor erau închise. Cei cîtiva turisti sau localnici pe care i-am vazut, erau toti pe malul marii la plaja. Desi eram cu foamea-n glanda, am gasit timp sa admiram zona. De-o frumusete rara, orasul este plin de portocali si flori si foarte curat. Caldura ne coplesise, cred ca erau vreo 32 de grade, însa linistea din jur era atât de adânca încît ne inducea o impresie de relaxare totala. Am facut mai multe fotografii cu gradinile din jur si chiar cu o masina a politiei italiene, parcata în fata sediului din oras, ca un soi de dovada ca statiunea aceea de pe coasta ligura apartine totusi Italiei.

Pe la trei si ceva, dupa ce cautasem într-o disperare un restaurant sau o terasa cu ceva papa de mâncare sau macar care sa fie deschisa, la un mosulica i s-a facut mila de noi ca ne-a vazut asa de lesinati si ne-a îndrumat catre faleza si plaje în speranta ca macar acele terase erau deschise. Am trecut printr-un pasaj pietonal pe sub calea ferata – care în zona Bordighera serpuieste exact pe lânga mare – si am ajuns pe faleza. Unde era liniste si pace! Nu tu o manea, nu tu un fum de la un gratar sau hamsii la cornet, nimic! Chiar eram uimiti ca fratii nostri întru latinitate sînt atât de putin cocalari fata de cum ni-i închipuisem noi. De unde am tras concluzia ca ori romanii n-au ajuns pe acolo, ori influenta engleza era prea puternica.

Am gasit o terasa chiar pe plaja, terasa care mai avea si altceva la ora aia în afara de grisine. Ne-am comandat cîte o bere si sa fi vazut ce ochi a facut ospatarul, de parca l-am fi înjurat de mama! Destul de probabil sa fi crezut ca-i vom comanda vreun vin, dar ne-a surprins totusi prin faptul ca berea chiar exista, nu era numai pe lista de bauturi. Am cerut si cîte o salata pentru fete si niscaiva fructe de mare pentru noi – mai traziu caracatita aia avea sa-mi faca niste sapaturi prin stomac care au fost la un fir de par sa ma rapuna – si am mancat într-o ambianta de vacanta si o liniste deosebita. Dupa care am platit, lasandu-i si bacsisul de rigoare, pentru ca, asa cum îmi atrasese atentia R. ‘’nu mai sîntem în Franta!’’

Am lasat în urma Bordighera, cu o mare parere de rau. Este un loc atât de misto, încît nu m-as jena sa ma retrag acolo la pensie. Peisajul, marea, soarele, portocalii, culorile si linistea sînt absolut fantastice! Dar trebuia sa ne continuam drumul catre paradisul miliardarilor de pretutindeni, capitala mondenitatilor si a banilor aruncati pe fereastra, sediul celei mai vechi dinastii domnitoare din Europa si locul unde Mihaela Radulescu ar fi trebuit sa ne astepte la o cafea fierbinte.

Vorbesc desigur despre Monte Carlo!

- Va urma -

Photo: Cafeina.ro

Episoadele precedente le gasiti AICI

Aventurile lui Stash în Galia – Dincolo de Point Sublime

Lacul Sainte-Croix ne-a aparut deodata în fata în toata splendoarea dupa ultima curba. Am tras repede pe dreapta, sa-l admiram. Numai ca aceeasi idee au avut-o cam toate masinile dinaintea si din urma noastra, astfel ca bietul refugiu se transformase într-o veritabila parcare. Daca erau destepti frantuzii, ar fi pus un flacau sa taie bilete ca oricum nu s-ar fi mirat nimeni. Vazuta de sus, apa lacului este de un albastru infinit. O multime de barci cu pânze misunau pe el iar malurile dinspre noi fussesera transformate în plaje în toata regula. Pe caldura aia ni se scurgeau ochii dupa o baie racoritoare, dar aveam o mica problema. Eram pe malul stâng, la o înaltime ametitoare, pe soseaua taiata direct în munte. Accesul la plaje se facea de pe malul drept. Ar fi fost suficient la plecarea din Moustiers de Ste-Marie sa urmarim indicatoarele cu St-Croix malul drept, însa noi am vrut sa mergem pe cel stâng pentru ca atlasul meu turistic ne spunea ca la vederea privelistii, ne vor cadea plombele. Si asa a fost! Deci am avut o super priveliste asupra lacului dar asta pentru ca eram sus, în loc sa fim jos sa ne scaldam.

Cu ochii înca plini de albastrul lacului, am continuat drumul pe soseaua serpuita si dupa înca trei serpentine, am dat cu ochii de Gorges du Verdon. Cheile Verdonului! În aceeasi secunda s-au auzit în masina exclamatii de uluire în fata peisajului care tocmai ni se deschidea în fata ochilor. Cred ca atâtea de Mamma mia!, Dumnezeule!, Wau! si Pfoai de mine! cîte s-au auzit într-un minut din gura noastra, nu s-au mai auzit vreodata. R. a fost atât de suprins ca aproape a oprit masina în curba, în mijlocul soselei, fiind absolut aiurit de frumusetea vaii Verdonului. Din spate venea un Nissan d-ala de teren, condus de doi tipi mai în varsta, care aproape erau sa se urce pe noi. Dar nu s-au urcat! S-au oprit si au tasnit cu aparate foto la ochi si din Oh my God! si Can you believe it? n-au iesit vreo câteva zeci de secunde.

Am tras pe dreapta preventiv, în ceva ce parea oarecum un nou punct de refugiu dar care semana mai curand cu parcarea unui mall într-o zi de sambata, ne-am luat aparatele foto si ne-am întors pe jos cam o suta de metri pâna într-un punct din care puteam cuprinde cu privirea toata minunea naturala. Verdonul se revarsa în lacul St Croix, printr-o mini-estuar pe deasupra caruia era un viaduct rutier. Pe sub viaduc se zareau zeci de ambarcatiuni nautice care intrau sau ieseau din Verdon. Spre varsare, Verdonul este atât de linistit încat ai impresia ca un brat foarte lung al lacului si-a facut loc printre crestele muntoase care se ridica abrupt la stanga si la dreapta apei. De la cei peste 600 metri înaltime ai canionului, barcile si hidrobicicletele se vedeau atât de mici, încât a trebuit sa ma uit prin obiectivul aparatului de fotografiat ca sa pot sa le vad detaliile.

În aceelasi loc ne-am hotarât sa si mâncam. Aveam cu noi cosuletul cu bunatati pregatite de fete de cu dimineata. Oua fierte, rosii, branza, ardei, paté si un salam. La toate acestea s-au adaugat o cutie de capsuni, cumparata de pe drum. Alaturi de apa de izvor din Moustiers, au alcatuit una din cele mai bune gustari luate vreodata pe drum. Bucatele mi-au adus aminte de vremea cînd strabateam tara alaturi de familie în Dacia tatalui meu si ne opream în câte un refugiu sau popas pe marginea drumului sa mancam oua fierte, telemea cu rosii si ceapa verde si la urma sa taiem un pepene. Si cum soseaua pe care ne aflam în Midi aducea cu cea care strabate Cheile Bicazului, amintirile copilariei erau destul de puternice.

Dupa gustare, am continuat drumul catre Nisa. Treceam acum prin Chei, iar soseaua mi se parea incredibil de îngusta. Pe alocuri, stancile surplombau soseaua. În alte locuri, soseaua sinuoasa trecea pe deasupra unor pinteni de piatra suspendati în consola deasupra haului. Am observat foarte repede ca în partea dinspre prapastie nu era absolut nici o bariera de protectie. În cei aproape 60 de km cît serpuieste soseaua deasupra Verdonului, nu stiu daca am vazut de cinci ori aceste bariere. Iar cînd le-am vazut, erau realizate din bile de lemn care nu-mi inspirau mare încredere. Masina raspundea bine la comenzi si R. conducea cu ochii în patru, dar asta nu ne-a scutit de emotii. La un moment dat a dat sa se fereasca de o masina care venea din sens opus si ma jur ca am avut impresia ca a iesit cu jumatate din latimea cauciucului din dreapta de pe sosea. Iar sub cauciuc se deschideau niste prapastii care m-au albit la fata. Nici nu mai tin minte daca m-am uitat pe geam sau m-am aruncat peste soferul nostru, din reflex. Ideea e ca la cinci minute dupa aia înca-mi batea inima.

Spre capatul Cheilor, se afla un punct de belvedere numit Point Sublime. Ei bine, numele spune tot. La intrarea în Chei, Verdonul este vijelios si îsi croieste intrarea printre pereti de stanca aproape verticali. De la înaltimea la care ne aflam, se vedea o alta sosea pe lânga râu si pe malul lui erau amenajate niste trepte care duceau într-o pestera. Peisajul facea toti banii. Plecînd de acolo, soseaua începuse sa coboare si la un moment dat am zarit în fata nostra un pisc de munte sculptat de ploi si vânt în asa fel încât dadea impresia ca o cetate imensa a fost construita exact în vârf. Nu stiu de ce mi s-a parut ca acele stanci seamana cu Minas Tirith din Lord of the Rings. Soarele cadea exact pe ele si pareau mai albe decît în realitate.

Drumul spre Nisa trecea în continuare prin Alpi numai ca de aceasta data ne aflam într-o sa de munte cînd ne-am oprit. în departare vedeam Nisa si Mediterana, iar în jur cît vedeam cu ochii numai creste de munte si paduri. Chiar acolo, în locul în care ne oprisem era un nene cu un butic de minerale. Adica vindea pietre. Cristale de mina, flori de mica, etc. Fetele si-au cumparat cîte un bolovan d-acela special, care era taiat în asa fel încât parea o sculptura abstracta. Nu ma pricep la minerale, deci n-as putea sa va spun cu ce fel de stânca m-am întors în Canada. Dar e un bolovan cu miez albastru si în mijloc sînt niste cristale translucide. Sînt interesante, nimic de spus, arata foarte bine în biblioteca mea alaturi de cristalul suedez de Orrefors, placuta de lut scrisa în alfabetul fenician sau placheta decorata manual din portelan de Toledo.

Dupa o vreme, desi evitasem sa ne avantam pe autorute din cauze de taxe rutiere, am realizat ca nu prea cunosteam alt drum prin care sa ajungem la Nisa si apoi în arriere pays niçoise asa cum este cunoscuta zona montana din spatele capitalei Costei de Azur. Pensiunea noastra se afla la Corraze, un sat catarat pe un pisc de munte la o altitudine de aproape 1000 m înaltime. Am realizat acest lucru abia atunci cînd, iesind de pe autoruta care face legatura între Nisa si Monaco, am intrat pe niste drumuri de munte întortocheate si cu niste serpentine atat de stranse si abrupte încât majoritatea curbelor erau la 160 de grade. Mi se înfundasera urechile din cauza altitudinii si a vitezei cu care urcam de la nivelul marii. Drumul era atat de îngust încat de vreo cîteva ori a trebuit sa ne tragem înspre peretii de stanca aproape sa-i atingem cînd ne intersectam din sens invers cu vreo masina.

Se lasase seara cînd satul ne-a aparut în fata. Era exact un sat tipic de munte, cu biserica în iar casele construite strans una într-alta, în jurul ei, asezate pe pantele muntelui. Pensiunea noastra era catarata deasupra drumului si avea în fata o livada de maslini asezata pe terase sapate în munte. Închiriasem o casa cu trei dormitoare plus doua bai la etaj si o sala rustica de luat masa plus bucatarie la parter. Foarte curat si îngrijit. Am deschis geamurile si nu mi-a venit sa cred cînd am vazut ce priveliste aveam. Toate ferestrele dadeau spre muntele din fata crestei pe care eram noi si chiar peste vale era un alt sat. Iar de jur împrejur numai munti.

Am desfacut cîteva beri si alaturi de o salata de cruditati compusa la repezeala si o pâine de secara proaspat cumparata de la brutaria din sat, ne-am pus burtile la cale si ne-am dus cu totii la culcare rupti de oboseala. A doua zi urmam sa patrundem în Italia pâna la San Remo si sa ne întoarcem apoi pe sosele de cornisa catre Monte Carlo, locul de huzur al miliardarilor lumii.

Vacanta pe Coasta de Azur, tocmai începuse…

- Va urma -

Photo: Cafeina.ro

Episoadele precedente le gasiti AICI