Piata de vechituri

Sâmbata, împreuna cu înca trei prieteni (dintre care unul libanez si celalalt chebecos) am luat cu asalt o piata de vechituri si antichitati din vecinatate, în speranta descoperirii unor comori ascunse. Se apropie ziua unor amici pasionati de antichitati si m-am gândit ca pot descoperi gaina cu oul de aur prin marea de kitchuri. Dupa un mic dejun copios, am luat-o la picior (a se citi masina) spre respectiva piata de vechituri.

Acum, nu stiu daca ati vazut vreodata o piata din asta, numita în franceza ‘’Marché aux Puces’’ sau ‘’Flea Market’’ în engleza. Adica ‘’Piata cu Purici’’ în traducere grosiera, ori bazar daca ar fi sa ne luam dupa mostenirea lingvistica lasata noua de catre prietenii nostri din Imperiul Otoman. Gasesti acolo toate rahaturile posibile, de la bucati de masina la antichitati de valoare. Sa nu va amagiti crezând ca numai în Romania exista bazare din astea. Am gasit si la Londra si la Boston si peste tot.

Cum ne plimbam noi printre vechituri, prietenii cu care eram se opreau din loc în loc în functie de educatia si cultura fiecaruia. De exemplu, amicul meu libanez se uita la pipe si nargilele. Chebecosul era interesat de chestii legate de istoria hokeiului în Quebec. Sau de antichitati prezentate ca provenind direct din casele primilor emigrati în Noua Franta.

Eu ma uitam dupa niste articole de colectie legate de al doilea razbel mondial. Unul din amicii pasionati de antichitati, datorita caruia am iesit in piata de vechituri, se da în vânt dupa chestii legate de Wermacht. Si nu, nu-l cheama Mazare, daca la asta v-ati gândit. Tipul are deja în colectie un cutit care a apartinut unui soldat german ce era cantonat în casa bunicilor sai din Romania, cutit turnat în otel Krupp si care taie si astazi la fel de bine cum taia în 1942. Si asta fara sa fi fost ascutit nici macar odata. Deci ma uitam dupa o Cruce de Fier sau dupa o insigna apartinând trupelor SS.

Deci ma uitam dupa o Cruce de Fier sau dupa o insigna apartinând trupelor SS. O sa ziceti ca sînt diliu sperând sa gasesc decoratii naziste sau insigne într-o piata de vechituri canadiana, cînd mult mai probabil ar fi sa le gasesti în Europa. Nu bre, nu sînt diliu. În Europa este interzisa comercializarea lor, în timp ce în Canada e legal.

Intermezzo : Orpilatii care se burzuluiesc la citirea acestor rânduri, sa se abtina. Fiecare colectioneaza ce-l pasioneaza!

Cum ma uitam eu la niste vechituri, se apropie prietenul meu chebecos si-mi arata mândru niste insigne rusesti care se purtau la sapca, din alea cu steaua rosie, apartinand fostilor soldati ai Armatei Rosii în timpul Uniunii Sovietice. ‘’Nu ma intereseaza’’ îi spun. ‘’Romania era la granita cu URSS si e plin de rahaturi din astea la mine în tara. Daca vrei sa fii folositor, cauta-mi Crucea de Fier’’. Amicul se uita la mine amuzat si pleaca la scotocit prin tarabe.

Între timp, celalalt român cu care eram se apropie de mine cu un pistol din ala cu teava ca o pâlnie cum trebuie ca aveau primii francezi stabiliti în Quebec. ‘’Uite ba’’ zice el râzând ‘’ am gasit pistolul cu care a fost împuscat Hayenwatha (sef indian mohawk - nota mea)’’. Ma uit la el curios, îl întorc pe toate partile si-i spun sa se uite pe teava. Cînd îl întoarce, vede ca teava era teava numai vreo 10 cm in interior, restul fiind non-teava. Adica era obturata cu metal turnat. Dupa aia îi arat vânzatorul de vechituri care-i vanduse pistolul. Era un chinez batrân, din ala cum vezi prin filmele cu Jackie Chan. ‘’Vezi, bre, au ajuns chinezii sa contrafaca pâna si pistoalele primilor pionieri canadieni. Asta da popor!’’ am râs eu cu gura pâna la urechi.

Si tot plimbându-ma, am gasit în sfarsit si Crucea de Fier mult cautata. Cu tot cu panglica care se lega la gât. Avea aerul ca e veche si chiar provine din timpul razboiului. Excitat tot, am luat-o în mâna numai ca sa ma prind ca respectiva Cruce de Fier era bine mersi din aluminiu. L-am întrebat pe vânzator daca-s multi fraieri care pun botul la produsele lui si a dat din cap într-un soi de mâraiala. Mai departe, pe masa lui am gasit asa : o insigna aurie cu cap de mort apartinând trupelor de blindate germane, una argintie cu vulturul nazist si care-mi facea impresia ca e aia pe care o purtau în piept subofiterii SS si înca una cu simbolul Gestapo. Normal, toate contrafacute.

‘’Auzi, da vrun inel sau cercel care a apartinut faimosului pirat Henry Morgan, n-ai?’’ (faimos pirat britanic care ataca galioanele spaniole în Caraibe - nota mea). Mosul s-a aplecat repede si a scos un inel de argint cu cap de mort si doua pistoale încrucisate si mi l-a pus în mâna. ‘’Pirate ring, pirate ring’’ zicea el excitat. ‘’Ten dolars for you’’ a adaugat el cu inconfundabilul accent chinez. ‘’Du-te ba, d-acilea’’ am râs eu si i-am dat inelul înapoi.

Chebecosul cu care eram si-a cumparat o busola destul de misto, cu zece dolari. Facuta în Germania de Vest în 1950. Era fericit, cica la Sport Expert o busola costa vreo 150 spre 200 de dolari. N-am de unde sti, ca nu m-a interesat pâna acum. Oricum, am facut misto de el vreo jumatate de ora întrebându-l daca era debusolat înainte sa-si ia busola si razând cu lacrimi cînd ne-am ratacit printre tarabe si nu mai gaseam iesirea. Dar macar busola arata nordul, singura problema e ca noi nu stiam daca iesirea e la Vest sau la Nord Est. Pâna la urma am iesit din piata cu GPS-ul meu.

Cam asta a fost cu piata de vechituri. daca nu m-ar interesa originalitatea antichitatilor si provenienta lor, as fi putut sa-mi fac o colectie chiar misto de rahatele. Dar cum eu nu achizitionez decât antichitati de calitate, o sa caut în alta parte cadoul pentru amicii mei colectionari.

A great profession

Mai întâi exista acea fascinatie în fata unui crâmpei de imaginatie care aseaza o idee pe  o coala de hârtie. Apoi în fata ideii care se concretizeaza într-o realizare din metal sau piatra. Dupa care aduce joburi si case si pâine pe masa oamenilor. La urma, acea idee aduce comfort oamenirii si ridica standardul de viata.

Acesta este privilegiul imens al inginerului.

Marele dezavantaj al inginerului, comparat cu alte profesii, este ca operele sale sînt în câmp deschis, acolo unde oricine le poate vedea. Actiunile lui, pas cu pas, sînt sapate într-o substanta dura. Nu-si poate îngropa greselile în cimitire precum doctorii. Nu poate aduce argumente din senin sau sa dea vina pe judecatori precum avocatii. Nu-si poate ascunde erorile, precum arhitectii, în spatele copacilor sau ale viilor. Nu poate da vina pe altii, precum politicienii si apoi sa spere ca lumea va uita. Inginerul spre deosebire de alte profesii, nu poate nega ca el este autorul. Daca opera lui nu functioneaza, este condamnat!

Pe de alta parte, spre deosebire de doctori, el nu-si petrece viata printre cei slabi si bolnavi. Spre deosebire de soldati, distrugerea nu este scopul sau. Spre deosebire de avocati, nu-si trage pâinea zilnica din condamnarea vagabonzilor sau rafuieli. Inginerul îmbraca oasele goale ale stiintei pure cu hainele comfortului zilnic, cu speranta. Nu-i nici o îndoiala ca odata cu trecerea anilor oamenii vor uita care inginer a realizat o anumita opera. Asta în cazul în care au stiut vreodata. Sau daca vreun politician nu-si pune numele peste opera lui ori vreun dezvoltator care a folosit banii oamenilor, nu pe ai lui.

Ïnsa inginerul se poate uita înapoi cu împlinirea pe care i-o da fluxul nesfârsit de opere care rezulta din succesele lui cu o satisfactie pe care putine alte profesii le ofera. Si verdictul colegilor lui este singura îmbratisare de care are nevoie.

Engineering … it is a great profession!

Herbert Hoover (1874-1964) - Introduction to Aeronautics: A Design Perspective - US mining engineer & politician (1874 - 1964) - former president of the USA (1929-1933)

Ziaristii si istoria in dunga

Citeam azi un articol al lui Mugur Varzariu pe VoxPublica.ro referitor la nasterea pe 11 ianuarie 2010 a unui ‘’print’’ în Romania. Care print ar fi primit acest titlu pentru ca taica-su, Paul-Filip Hohenzolern ar fi ‘’Print de Romania’’. Citind articolul lui Varzariu, primul lucru care mi-a venit în cap a fost sa-i strig :

Sacrilegiu!

Dar m-am abtinut. Pentru cine nu stie istoria acestui auto-intitulat Print de Romania, iat-o pe scurt. Carol al II-lea, tatal Regelui Mihai, s-a casatorit în 1918 la Odessa cu Zizi Lambrino. Ceremonia a fost tinuta fara respectarea Constitutiei Romaniei de la acea vreme care cerea ca printul mostenitor (Carol al II-lea) sa aiba acceptul tatalui sau, Regele Ferdinand. Pe cale de consecinta, Curtea Suprema a Romaniei si Tribunalul Ilfov au anulat aceasta casatorie la cererea Regelui Ferdinand. Repet, au ANULAT casatoria, nu au decis divortul. Conform Constitutiei Romaniei la 1918, aceasta casatorie era nula.

Mai târziu Carol al II-lea s-a casatorit cu Elena a Greciei, cu acceptul lui Ferdinand si din aceasta uniune s-a nascut Regele Mihai.

Boon! Din casatoria anulata a lui Carol al II-lea se nascuse un baiat, Carol Mircea Grigore. Fratele de facto al lui Mihai, dar aflat legal în afara Casei Regale. Asa ca numele sau în Romania era Carol Mircea Grigore Lambrino. Carol al II-lea nu i-a recunoscut niciodata fiului sau Carol Mircea dreptul de apartenenta la Casa Regala si nu i-a conferit niciodata titlul de print. Ghiciti de ce? Pentru ca nu avea cum sa ofere titlul unui fiu nascut dintr-o casatorie anulata. Inexistenta.

Carol Mircea a câstigat în instanta din Franta si Portugalia, mult dupa abdicarea Regelui Mihai, dreptul de a purta numele tatalui sau, Hohenzollern. Fara ‘’von, of, de’’ sau alta particula de noblete. Chestie corecta! Din moment ce Carol al II-lea era tatal lui Carol Mircea, mi se pare normal ca acesta din urma sa aiba dreptul sa poarte numele tatalui.

Dar, olelei, cele doua tribunale din Franta si Portugalia nu i-au acordat nici un fel de drept dinastic lui Carol Mircea si nu l-au pus în ‘’drepturile’’ lui de mostenitor al tronului sau de membru al Casei Regale a Romaniei. Iar Carol Mircea, baiat de bun simt, nu a cerut niciodata sa-i fie recunoscut dreptul de apartenenta la Casa Regala, din moment ce asa ceva nu era posibil. Carol Mircea a ramas toata viata doar Carol Mircea si atât.

Însa Carol Mircea a avut la rândul lui un fiu, Paul Filip. Un disperat dupa ‘’mostenirea lui’’ si dupa ‘’dreptul’’ de apartenenta la dinastia regala a Romaniei.

Asa ca ciumegul asta si-a adaugat cu de la sine putere în nume particula ‘’von’’. Si-a schimbat numele în Paul Filip von Hohenzollern, asa cum si eu mi-as putea schimba numele în von Stash. Apoi a legalizat în Anglia aceast von Hohenzollern. Chestie legala!

În 1995, în conditii absolut neclare, un tribunal din Alexandria i-a recunoscut lui Pail Filip titlul de Alteta Regala. Pe ce baza, nu cunosc. În mod sigur nu dupa legile actuale ale Romaniei republicane. Iar daca judecata s-a facut luând în considerare Constitutia din 1940, acest titlu n-avea cum sa-i fie conferit sub nici o forma. Din punctul meu de vedere, decizia curtii din Alexandria reprezinta un abuz. La fel ca miile de abuzuri care s-au facut dupa Revolutie. Dai un ban si primesti o decizie favorabila.

În 1996, Paul Filip s-a casatorit cu americanca Lia Triff. Dupa care s-au auto intitulat amândoi Print de Romania, respectiv Printesa, americanca având inclusiv pretentia sa fie apelata cu denumirea Alteta Regala, desi ma îndoiesc ca printr-o simpla casatorie avea dreptul sa foloseasca aceasta titulatura. Zizi Lambrino, bunica lui Paul Filip nu a putut niciodata sa foloseasca titlul de Alteta Regala pentru ca nu apartinea nici unei Case Regale din Europa. E acelasi caz si cu Lia Triff Hohenzollern.

Pentru pasionatii de adevar si corectitudine istorica, titulatura de Print de Romania, Alteta Regala si alte titluri apartinând Casei Regale a Romaniei asezate alaturi de numele lui Paul, Lia si fiul lor nascut pe 11 ianuarie la Bucuresti sînt nule si neavenite. Bebe în nici un caz nu poate fi considerat print. Si cu atât mai putin mostenitor al dreptului la tronul Romaniei asa cum declara vesel Mugur Varzariu în articolul lui de pe VoxPublica.ro

Un lucru foarte important pe care alde Paul si cei din jurul lui îl uita, este ca nici o Casa Regala a Europei nu i-a recunoscut si nu-i va recunoaste vreodata dreptul la tron, lui sau urmasilor lui. Nici în vecii vecilor. Si fara acordul celorlalte Case Regale, nici un eventual nou rege al Romaniei nu va avea autoritatea morala de a se aseza pe tron.

Asa ca unii îsi racesc gura de pomana si-si fac planuri care nu au cum sa devina vreodata realitate!

Revolutia mea

Joia aia de 21 decembrie 1989 a început ca oricare alta. Eram acasa, nu-mi mai amintesc de ce, probabil ca eram în vacanta de iarna. Parintii se pregateau sa ma scoata la batut covoare. Despre tehnicile de pregatire a Sarbatorilor pe vremea aceea, am mai scris. Dupa ce covoarele au fost scuturate si curatate, m-am intors acasa si am observat ca televizorul alb negru cu lampi se stricase. L-am pus cu tata într-o patura pe care am înnodat-o la capete si am plecat cu el la un centru de reparat.

În timp ce asteptam ca nenea sa-i dea de cap, ma uitam prin jur. La Tv era Telejurnalul cu o editie speciala prezentata de tipul ala care prezenta jurnalul pe atunci. Un pic chel. Marinescu sau ceva de genul. Se vorbea de elemente ostile care fac agitatie la Timisoara, de dusmani ai integritatii României. Stiam ca nu-i adevarat, ascultasem cu o seara înainte la Vocea Americii fragmente sonore de la Timisoara în care tinerii strigau contra regimului si apoi fusesera împuscati. Dar ma uitam fascinat la Telejurnal, neputând sa nu observ diferenta enorma între ceea ce afirma propaganda de stat si ceea ce ascultasem la radiourile ilegale. Dar nu reuseam sa vad dincolo de asta. Politica si analiza situatiei din Romania nu m-au interesat niciodata înainte de Revolutie. Priveam sistemul ca pe o chestie fireasca, nu aveam cu ce sa compar chiar daca ai mei ascultau Vocea Americii si Europa Libera. Întelegeam ca la Timisoara se întâmpla ceva iesit din comun, dar nu dadeam atentie. Îi vedeam pe ai mei ca discuta si tata încerca sa-mi explice situatia, dar nu ma pasiona extrem. Aveam alte probleme, scoala, fetele, carti de citit.

N-am fost un precoce, un tip care la 17 ani sa înteleaga ce se întampla în jurul lui. Poate pentru ca nu am suferit din cauza comunistilor, mai mult decît oricare altul. Stateam ore întregi la coada pt un pachet de unt sau tacâmuri, dar mi se parea cumva evident ca trebuie sa stau la coada. Nu aveam la 17 ani revolte interioare fata de sistem. Nu eram nici pro, nici contra, doar îmi traiam viata asa cum puteam. Ascultam radioul, stiam de Dinescu, Cornea si scisoarea celor 6, dar habar n-aveam ce înseamna toate astea. Ceausescu si regimul comunist mi se pareau vesnice. Ma nascusem cu el la conducere si traisem toata viata sub regimul lui. Toata chestia venea cumva firesc. Asa ca atunci cînd a venit Revolutia, nu am iesit în strada, nu am manifestat si nu am facut zid cu pieptul gol contra tancurilor. Priveam situatia cu o curiozitate desavârsita, asa cum am privit în lunile ce au urmat tumultul si mineriadele de la Bucuresti.

La mine în urbe a fost o schimbare linistita de regim. Max 100 de oameni s-au adunat cu steaguri în fata Prefecturii si nu s-a tras nici macar un cartus. Revolutia se întâmpla în alta parte, la sute de km distanta. Nu era a noastra, dar ne afecta si pe noi.

Dupa ce televizorul a fost reparat, l-am sunat pe tata si a venit sa ma ia cu masina. Am dus TV-ul sus pe scari si l-am pus la locul lui. Seara am ascultat iarasi Vocea Americii, dar se auzea extrem de prost. Europa Libera nu se prindea deloc, asa ca am încercat sa prind orice radio care vorbea de Revolutie. Singurul în limba Româna era Radio Novi Sad care în seara de 21 decembrie transmitea la fel de profesionist ca Vocea Americii. Explicau foarte clar ca la Timisoara sînt revolte, ca armata trage în manifestati, explicau cine e Lazlo Tokes si asa mai departe. Nu mi s-a parut curios ca un post de radio dintr-o tara aliata cum era Iugoslavia, transmite contra regimului comunist din Romania. Mi se parea firesc.

A doua zi pe 22 decembrie, am privit la TV discursul lui Ceausescu din balconul Comitetului Central. Îmi amintesc asta de parca s-a întamplat ieri. Maica-mea nu terminase curatenia si pe jos erau împrastiate cartile din biblioteca si bibelouri din vitrina. Cînd Ceausescu a pronuntat celebra fraza cu 100 de lei în plus pt fiecare copil, eram întins pe burta pe covor si îmi tineam barbia cu amândoua mâinile. Tata era la servici, eram doar cu mama si frate-miu. Si tin minte ca la faza asta mama a spus ceva de genul ‘’e prea târziu’’. Cînd au început huiduielile în piata si s-au clatinat camerele de luat vederi iar Ceausescu era socat si speriat, m-am ridicat în fund si am întrebat-o pe mama ‘’îl huiduie? Chiar îl huiduie?’’

Mama a spus ca da si mi-a spus ca crede ca acesta e sfarsitul lui Ceausescu. N-am întele atunci cum poate fi ala sfârsitul. Însa am ramas în continuare în fata TV-ului. Dupa care a venit tata acasa si ne-a spus aproape plângând ca s-a terminat cu Ceausescu. Mi se parea bizar sa-i vad pe parintii mei asa de emotionati si am înteles ca ceva grav se întamplase sau urma sa se întâmple.

Din zilele urmatoare, cînd am stat nedezlipiti de TV, îmi amintesc o gramada de chestii. Însa graitor pt libertatea obtinuta au fost imagini dintr-un film al lui Sergiu Nicolaescu ‘’Campionul’’, ceva cu box, în care niste gagigi umblau în tzatzele goale într-o sala din Germania (asa erau secventele în film). Tzatze goale, asta a fost schimbarea care mi-a sarit în ochi, pe lânga transmisiile din studioul 4 al TVR. Si apoi mesajul citit de Paul Soloc, care spunea ca telespectatorii au sunat la TVR orpilati de nesimtirea de a arata gagici dezbracate cînd lumea murea pe strazi.

Asta a fost Revolutia mea. Restul e istorie!

Traiasca Regele. Traiasca Coroana De Otel.

Regele romanilor implineste azi 88 de ani.

Tara Lui e in dezastru, si are mare nevoie de Suveran.

Intr-o lume perfecta, Basescu si-ar da demisia si ar reinstaura monarhia, dovedind ca intr-adevar ii pasa de Tara. Ultimul pas in condamnarea comunismului. Revenirea la normal.

Asta ar fi, insa, o minune, si probabil ca nu mai crede nimeni in minuni.

La fel cum nu mai credea nimeni in minuni pe 15 decembrie 1989. Acum 20 de ani.

Zidul

M-am nascut de partea gresita a unui Zid. La fel ca alte atâtea generatii, si generatia mea a fost împartita înca de timpuriu în doua. Ïn cei care puteau sa mearga dincolo, în Vest. Si în cei care nu puteau s-o faca.

Ïn blocul în care am copilarit aveam un vecin marinar care trecea regulat dincolo de Cortina de Fier. Dincolo de Zid. Si cînd se întorcea, o facea cu valizele pline de bunatati care-i faceau pe toti copii din bloc sa viseze. Pachete de guma Wringley, cu ambalajul lucios de hârtie. Blugi Levis. Pixuri cu femei care se dezbracau cînd le întorceai invers. Chibrite cu sigla Cupei Mondiale din Spania.

Zidul acela pe care parintii îl numeau Cortina de Fier, nu l-am vazut niciodata. Auzeam de el mai ales la Europa Libera sau Vocea Americii. Dar nu-mi era clar ce înseamna. Ïn Romania acelor timpuri Zidul parea a se ridica pe granita mai curând decît într-un oras german despre care citisem la Istorie. Nu aveam libertatea de care se bucurau polonezii sau ungurii de a merge macar în spatiul Tratatului de la Varsovia. Ïmi amintesc si azi ce fascinat eram de masinile poloneze cu numar negru care se opreau în parcarile din Romania si ne vindeau guma sau butelii de aragaz. Dupa care îsi continuau drumul catre mare unde-si cheltuiau zlotii si leii. Dar noi, noi nu puteam iesi. Zidul nostru era mai aproape decît Zidul lor. Iar cei care treceau de Zidul nostru aveau tendinta sa dispara pentru totdeauna. Mai auzeam din cînd în cînd ca prin vis de cîte unul ca ajunsese doctor mare la New York si ni se parea la fel de important ca primul pas al omului pe luna.

Ïn noaptea aia de 9 noiembrie 1989, germanii au reusit sa darâme Zidul lor, fara sa curga sânge. Zidul nostru însa, a cerut sacrificii. Zidul nostru era mai solid decît Zidul lor. Cînd am vazut la televizor imagini în decembrie 1989, cu o macara care smulgea bucati mari din Zidul Berlinului, am zis ca totul s-a terminat. Ca ultimile vestigii ale separarii fizice între oameni a pierit.

M-am înselat!

Recent am vazut un reportaj extraordinar, despre zidurile lumii actuale. Alea fizice, caci cele virtuale sînt peste tot în jurul nostru. Zidurile de beton sau sârma ghimpata care continua sa separe popoare si oameni. De unele poate ati auzit. De altele nu. La 20 de ani de la caderea Zidului Berlinului, trecerea în revista a zidurilor care mai exista în lume este un exercitiu necesar. Necesar în definirea naturii umane.

Cisiordania – Zidul fara frontiere

Pentru israelieni, zidul construit de Israel la începutul anilor 2000 reprezinta o bariera de securitate. Pentru palestinieni, este un zid al rusinii. Un zid care forteaza niste frontiere. Dar nu pe cele existente ci pe cele gândite de Israel.

Ceuta si Melilla – Zidul spaniol de pe costa Africii

Spania înca mai detine teritorii în Africa. Ceuta si Melilla sînt doua din cele cinci teritorii spaniole din Africa, pe coasta Marocului. Ïntr-o noapte de septembrie 2005, sute de africani au reusit sa treaca de gardurile care protezeaja aceste teritorii, ajungând în cele din urma sa puna piciorul în Europa. Ca urmare Spania a construit niste garduri duble înalte de 6 metri, protejate cu sârma ghimpata. Electrificate. Pasajul marocan catre Europa a devenit de netrecut.

Sahara Occidentala – Bariera de nisip

Pentru a se proteja de incursiunile Frontului Polisario care reclama o mare parte din Sahara Occidentala, Maroc a construit în 1980 un zid de nisip în desert. Numit ‘’Marele zid al Marocului’’ si ramas oarecum necunoscut, se întinde pe 2720 km. Alcatuit din doua rânduri de dune de nisip, cu garnizoane militare, mine antipersonal si garduri de sârma ghimpata, zidul costa 2 milioane de dolari pe zi ca întretinere.

Cashmir – Bariera contra terorii

La Wagha, un singur post de control permite trecerea din India în Pakistan prin Cashmir. De-o parte si de alta, Cashmirul indian si cel pakistanez ramâne motiv de disputa între cele doua state. Zidul înalt de trei metri, trece printr-un peisaj muntos si este pazit de militari apartinând celor doua state, de-o parte si de alta.

Belfast – Divizarea religioasa

Cînd armata britanica a instalat un gard de sârma ghimpata între catolici si protestanti, în vestul Belfastului, a declarat convinsa :’’Nu vom avea aici un Zid al Berlinului’’. Asta era în 1969. Patruzeci de ani mai târziu, gardul de sârma ghimpata a fost înlocuit de un impozant zid de beton.

Bagdad – Amintirea haosului

Locuitorii din Bagdad nu vroiau un zid în mijlocul capitalei. ïn 2007 au protestat cu miile contra intentiei armatei americane de a construi o bariera de securitate între suniti si shiiti. Americanii au continuat s-o construiasca.

SUA – Blocarea sperantei

Ïn 2006, coplesiti de imigratia ilegala din Mexic si traficul de droguri, SUA au construit o bariera lunga de aproape 2000 de km pe granita dintre SUA si Mexic. Costul? 8 miliarde. Cu toate acestea, imigratia catre Statele Unite a ramas la fel de ridicata iar despre trafic de droguri ce sa mai vorbim?

Botswana vs. Zimbabwe – Indezirabilii

Cînd Botswana a ridicat un gard electric înalt de 4 m pentru a se proteja de febra aftoasa venita dinspre Zimbabwe, nimeni nu i-a crezut, Acuzatiile au curs gârla de o parte si de alta, dar dupa 6 ani, gardul e înca acolo.

Cipru – Insula divizata

Dintr-o trasare de creion verde efectuata în 1964, generalul Peter Young, comandantul fortelor de mentinere a pacii a ONU, diviza Ciprul si capitala Nicosia în doua. Zece ani mai târziu, Turcia construia de-a lungul acestei ‘’linii verzi’’ un zid impenetrabil care dupa 35 de ani înca nu a disparut.

Pe lânga aceste ziduri ale epocii actuale, mai sînt multe altele: Coreea de Nord vs. Sud, Iran vs. Pakistan, Arabia Saudita vs. Irak, Kazahstan-Uzbekistan, Turkmenistan – Uzbekistan sau Bariera din jurul Sharm-el Sheik în Egipt.

Orice am face, Zidul va exista mereu. ïn jurul casei noastre, în jurul tarii nostre, în jurul civilizatiei nostre. Numai ca spre deosebire de Zidul din copilaria mea, acestea din ziua de azi nu mai sînt creeate pentru a retine oamenii înauntru. Ci pentru a nu navali cei din afara.

Despagubiri

Anul trecut, Italia si-a dat acordul pentru plata a 5 miliarde de dolari cu titlul de despagubire pentru perioada sa coloniala dintre 1911 si 1941 în care a ocupat Libia.

Sursa: Var’miu de-al treilea dupa tata

Deci as avea si eu o lista de revendicari, daca se poate. Facute în numele Romaniei, desigur :

- Despagubiri din partea Rusiei pentru ocupatia sovietica dupa al 2-lea razbel si cea ruseasca din timpul primului.
- Despagubiri din partea Puterilor Aliate in al doilea razbel pt ca ne-au vandut la Yalta.
- Despagubiri din partea Germaniei pentru pactul Ribbentrop-Molotov.
- Despagubiri din partea Ungariei si Austriei pentru jecmanirea Transilvaniei si a Bucovinei.
- Despagubiri din partea Turciei pentru birurile impuse Tarilor Românesti de-a lungul veacurilor.
- Despagubiri din partea Italiei pentru ocuparea de catre legiunile romane a Daciei.

Si desigur, ultima dar nu cea din urma

- Despagubiri din partea tuturor presedintilor României si a partidelor politice din epoca moderna pentru rahatul în care au afundat România.

Legea compensatiei cazuta în absurd

Ïn 1997 niste baieti mai oachesi si un pic barbosi s-au aruncat în aer într-o piata aglomerata din Ierusalim. Cu ocazia asta au luat cu ei si ceva turisti americani ca sa le arate alea 70 de virgine mai de aproape. Rudele celor ucisi atunci s-au constituit în parte civila si au actionat în judecata Iranul acuzandu-l ca a fost în spatele atentatelor. Procesul a avut loc zilele astea în SUA, Iranul fiind judecat în lipsa dar aparat din oficiu de un birou de avocati americani. Sentinta tribunalului zice ca urmasii victimelor si supravietuitorii atentatului au dreptul la o compensare de 420 milioane de dolari. Pana aici nimic neobinsuit. Sau aproape neobisnuit.

Neobisnuitul vine abia acum : dupa ce tribunalul din Washington a stabilit suma de plata, reclamantii s-au adresat din nou tribunalului cerand ca niste placute de lut persane de pe timpul lui Darius cel Mare - inscriptionate cu cuneiforme si basoreliefuri si care se afla în posesia Institutului de Studii Orientale a University of Chicago de cîteva decenii - sa fie scoase la licitatie si vandute pentru a se obtine suma necesara. Aceeasi actiune vizeaza si alte artifacte persane aflate pe teritoriul Statelor Unite. Pana si judecatorul american împreuna cu Ministerul de Justitie american au ramas tîmpiti de cererea respectivilor.

Tablitele de lut au fost descoperite in cadrul unor sapaturi arheologice pe locatia fostului oras persan Persepolis de catre niste arheologi americani în 1931. Care în spiritul iluminat al imperialismului, le-au luat la ei acasa ca sa le studieze mai bine si nu le-au mai returnat niciodata. Acum, nu doar ca Iranul n-a reusit niciodata sa-si recupereze tablitele alea dar niste oameni de bine se gandesc sa le scoata la licitatie ca sa le fie platite despagubirile respective. Ministerul de Justitie american a precizat într-un comunicat ca nici nu poate fi vorba de asa ceva.

Pentru ca-mi plac scenariile, m-am gandit cum ar fi sa se constituie rudele italienilor alora omorati, violati sau jefuiti de tiganii romani în Peninsula, în parte civila si sa actioneze în judecata statul roman pentru ca nu a prevenit iesirea infractorilor romani din tara asa cum s-a angajat cînd i-a pupat fusta lu’ coana Europa? Si eventual cîstigand procesul, sa ceara nu stiu caror muzee din Milano sau Roma sa scoata la licitatie operele lui Brancusi sau Grigorescu sau care s-or gasi pe acolo ca sa le fie platite daune? Cum vi s-ar parea scenariul asta? SF?

via: MSNBC, foto: Associated Press

Next Page »