Story of my life

Jobul de la capatul drumului

A trecut o saptamâna de cînd am fost anuntat ca postul meu împreuna cu alte treizeci au fost taiate din schema de personal. Temporar, zic ei, pâna se reiau investitiile oprite. Cum nu pot sa stau pe bara pâna se redreseaza treaba, ma mut pe o pozitie de manager de proiect într-un consortiu spaniolo-anglo-canadian, care construieste o autostrada lânga Montreal. Voi coordona constructia a doua viaducte rutiere pentru divizia lor de Infrastructura si Transporturi.

O sa-mi împart timpul între birou si santier. Luni ma mut cu toate catrafusele într-un turn de birouri aflat la distanta de o statie de metrou fata de unde lucrez acum.

Cam asta e! Nu-i jobul ideal si nici nu-s sigur ca o sa-mi placa pozitia asta, dar altceva mai bun în timp atât de scurt n-am reusit sa gasesc. Sînt în discutii cu alte cîteva companii, însa negocierile sînt abia la început si dureaza.

Ahmadinejad m-ar putin ajuta în cariera

Unul din inginerii seniori cu care lucrez este iranian. Plecat din tara lui în 1975 înainte de revolutia care l-a daramat pe sah. De atunci nu a mai calcat în Iran. Pentru ca nu si-a vazut familia de 34 de ani, vrea sa mearga în aceasta vara acasa în ciuda pericolelor evidente pentru el. Zice el ca aceste pericole care-l pandesc sînt cu atat mai mari cu cît el este de religie Bahá’í, una din cele mai mari minoritati religioase din Iran. Credinciosii Bahá’í sînt persecutati în mai toate tarile mulsulmane si cu precadere în Iran, unde credinta lor îi costa de multe ori capul. Se pare ca sub domnia lui Ahmadinejad s-a dat un ordin de catre cartierul general al armatei Iranului ca toti Bahá’í din tara sa fie identificati si deplasarile lor monitorizate. Iar colegul meu face parte exact din minoritatea asta.

L-am întrebat daca n-ar fi mai sigur pentru el sa se duca în Afganistan si sa joace ruleta ruseasca cu minele anti-personal. A ras si mi-a spus ca-i foarte probabil sa aiba mai multe sanse sa se întoarca nevatamat din Afganistan decat din Iran. Si totusi a ales sa se duca. Încercand sa aflu ce anume îl împinge catre ceea ce pare curata sinucidere, am aflat ca tipul se apropie de pensie si considera ca si-a îndeplinit cumva menirea pe pamantul asta. Si-a crescut copiii, i-a vazut la casa lor, s-a ocupat de toate actele legate de o eventuala mostenire, si-a platit mare parte din datorii si considerand ca totul este în regula, îsi asuma riscul de a merge doua sau trei luni în Iran. Constient fiind ca ar putea fi cules chiar din aeroport fara sa mai apuce sa-si vada familia de acolo pentru care-si asuma tot riscul asta.

Mi-a spus ca nici macar nu poate intra în Iran fara sa aiba pasaport iranian. De unde am tras concluzia ca totusi poate nu-i dracul asa de negru, daca ambasada Iranului i-a dat pasaport valabil. Gresit, zice el. Mi-au dat pasaport tocmai ca sa ma atraga acolo. Nu-mi fac iluzii asupra motivelor lor, a mai spus el.

La început am zis ca-i gluma. Am vorbit cu seful meu si el mi-a confirmat ca pana pleaca colegul în Iran trebuie sa ma familiarizez cu  toate dosarele lui. Just in case, spunea seful meu cu o mina din cele mai serioase. Si mi-a spus ca firma considera plecarea colegului ca pe o pierdere potentiala asa ca sa fiu pregatit sa devin senior si coordonator de proiecte în departamentul în care lucrez acum.

Auzindu-l mi-a ramas rasul în gît! Pentru ca tipul vrea sa plece in Iran în iulie si sa stea doua sau trei luni, posibilitatile mele de a-mi lua vacanta anul aceasta s-au diminuat foarte mult. Asa ca am reusit sa strecor 10 zile de concediu în luna iunie, urmand ca apoi sa fiu pe metereze.

Si gandindu-ma la toata povestea asta am realizat ca la o eventuala promotie de-a mea, Ahmadinejad s-ar putea sa aiba o contributie covarsitoare. Cine ar fi crezut asa ceva? Viata bate întotdeauna filmul!

Descurcalia

Nu mi-au placut niciodata “descurcaretii”. Aia care rezolvau orice, oricand. Ïmi aduceau aminte de o epoca de mult apusa, în care principalul atu era sa cunosti pe careva unde trebuie. Pana într-o zi, cînd totul s-a schimbat!

***

Era vara lu’ 1993 si la Iasi vremea era splendida pentru fotbal. Numai bine, înainte de sesiunea din vara, ne deconectam jucand pe terenurile de handbal din spatele complexului. Care erau asfaltate. Care ele, terenurile, nu erau deloc moi cînd se întampla sa mai aiba loc cîte o ciocnire, fault sau cazatura. Si cum noi jucam în pantaloni scurti si tricouri, sau la bustul gol, contactul era dur.

Într-una din partidele astea, un coleg din echipa mea a fost faultat, asa mai barbateste. În speta, în urma contactului i s-a dislocat umarul. A paralizat de durere. Noi, habar n-aveam ce sa facem, asa ca am mers cu el la cabinetul medical din Complexul Studentesc Tudor, cu asta palid ca un cadavru si care-si tinea cu dreapta mana stanga.

Medicul complexului, un profesionist desavarsit, era manga. Ca era într-o miercuri pe la patru dupa-amiaza. Absurdul din piesele de teatru ale lui Ionesco s-a prabusit peste noi fara sa mai astepte :
- Buei! Ce-i cu voi aici?
- Colegul, dom’ doctor, i-a plecat umarul din loc cînd s-a izbit de un adversar la fotbal.
- Ia da sa ma uit la el! Uai, da’ ce nasol e! Trebuie sa-i punem umarul la loc.
Brava, bai, nota zece pentru început! gîndesc. E tare cîrpaciul asta daca si-a dat el seama singur ca trebuie sa-i puna umarul la loc.
- Cum facem dom’ doctor, ca lesina asta aici de durere!
- Bai baieti, zice ala, ia veniti încoace sa va arat ce-a patit colegul vostru. Si se opreste în fata unui panou din ala de plastic în relief, pe care erau reprezentate organele interne la om.
- Dom’ doctor, zic, e urgenta, lasati glumele! Haideti sa-l ajutam pe baiatul asta, ca-i groasa.
- Bine mai! Trebuie sa-i pun umarul la loc, dar o sa-l cam doara. Mai bine sa-i facem o anestezie.

Îi face doctorul trei injectii colegului si ne punem pe asteptat.
- Mai simti mana stanga? întreaba doftorul dupa douazeci de minute.
- Nu mi-o mai simt nici p-aia dreapta, zice accidentatul. Mi-au amortit amandoua, împreuna cu gatul si juma’ de piept. Nu mai pot sa-mi sustin mana.
- Bai baieti, e nasol! cade vredictul necrutator. Chemati un taxi si mergeti cu el la Sf. Spiridon la Urgenta. N-are rost sa chemati salvarea, ajungeti mai repede cu taxiul.

Futui! îmi zic, am pierdut si timpul aici. Hai la urgenta! Chemam un taxi si îi explicam soferului ca trebuie sa ajunga cît mai repede la Sf Spiridon care era în centru la baza dealului Copou. Ala, om de suflet, a plecat ca din pusca fara sa mai acorde prioritate si gata, gata sa calce niste ratuste care se pregateau sa intre la discoteca. Adica vroiam sa zic, la biblioteca. Da, la biblioteca vroiau sa intre! Noi, vreo 4 oameni, îngramaditi în taxi, fara centuri, ne balanganeam dintr-o parte în alta ca niste saci de cartofi.
- Bre nea taxometru, ia dom’le curbele mai finut ca-l termini pe colegu’!
- E urgenta, bai baieti! Lasa ca ajungem acusi.

Zis si facut, în zece minute eram în curtea spitalului. Mers la Urgenta, p-orma la triaj si intram toti buluc într-o sala din aia de consultatii. Vine medicul, profesor universitar.
- Ce-avem noi aici, puisor? întreaba el.
Ma uit în stanga, ma uit în dreapta… se pare ca eu eram ‘’puisorul’’. Ma, ce dracu au toti medicii astia? ma întreb în sinea mea. Nu-i nici unu’ normal la cap? O dislocare de umar, îi raspund. Se uita ala la pacient si clatina din cap. Se întoarce spre coridor si striga : Stelaaa! Stelaaaaa! Clatin din cap catre colegii cu care eram: E de rau! Asta s-o fi crezând în “Un tramvai numit dorinta“.

Intra Stela :
- Grupa mai e aici?
- Da, zice Stela. Sa-i aduc încoace?
- Adu-i! zice medicul.
Dupa cateva minute intra în sala vreo douazeci de studenti în halate albe, în majoritate gagici. Noi, toti transpirati în sorturile de sport si tricourile ude. Profesorul le arata pacientul si începe: cine poate sa-mi spuna care e problema aici? Se ridica cateva mâini, si una din fete raspunde: Dislocare de calvicula partea stanga. Si ce-i de facut? întreaba medicul. Trebuie asezat la loc si apoi pus în ghips vine raspunsul.

Exact, zice ala. Priviti aici cum se face. Mai baieti, se întoarce el catre noi, ia tineti-l pe colegul vostru, ca o sa-l doara rau. Îl apucam strans pe amicul, ala face ochii cât farfuriile de groaza, medicul îi pune un genunchi sub brat si dintr-o miscare îi trage umarul si-l pune la loc
-Stela! Fasa si ghips!
- Nu mai este!
- Ce nu mai este? Vorbeste, femeie, ca n-am toata ziua la dispozitie!
- Ghips si faşa dom’ doctor. Nu mai avem!
Now what? ma gandesc în timp ce privesc la colegul care lesinase între timp.
- De la ce facultate sînteti?
- Constructii.
- Cine-i profesorul vostru de materiale? Hârhui?
- (Rumoare) Da!
- Hârhui are ghips în laboratorul de materiale. N-ati facut mulaje la scoala? Trage-ti o fuga pana la voi la facultate si pana ajungeti, îl sun pe profesorul vostru ca sa vina si el acolo sa va dea ghipsul. Hai, ati plecat?

O iau la fuga surprins, alaturi de aia cu care eram. Opresc un taxi si-i zic sa mearga la facultate, pe Bahlui. Ajuns acolo, îl rog pe sofer sa astepte si alergam spre laborator. În laborator, profesorul nostru, ne astepta deja cu o punga de plastic plina pe trei sferturi cu un praf gri. Nu stam la cioace, am luat punga, am multumit frumos, fuga la taxi, vira înapoi la spital. Noroc ca pe vremea aia nu existau carduri de debit si credit, aveam bani cash la noi tot timpul. Am ajuns la spital, între timp aia gasisera niste feşe, naiba stie de unde le luasera si în câteva minute Stela îl împachetase pe accidentat ca la carte.

- Hai, asta-i tot, zice medicul. Dupa ce se reface umarul, sa faca exercitii de recuperare, sa-si întareasca umarul. Odata dislocat, va avea mereu o problema acolo si trebuie sa faca muschi în zona ca sa nu-i mai plece din loc. Gata, carati-va!

Noi cu multumiri si plecaciuni, am iesit din spital discutand despre medicul de la Urgenta. Ba, ce tare a fost! ne ziceam dându-ne coate de admiratie. Ce înseamna sa cunosti, sa fii profesor universitar! Ai vazut, bai, cum a stiut el de unde sa faca rost de ghips? E mare, ba, asculta-ma pe mine! Asta e în stare sa faca din rahat bici si sa te plezneasca peste ochi cu el.

Si din ziua aia am privit “descurcaretii’ cu alti ochi.