Pentru ca vara e înca departe si postarile nostre legate de mari opere de arta culinara s-au rarit, m-am gândit sa scotocesc un pic prin arhiva si sa prezint din cînd în cînd chestii deosebite.
Pentru azi o fasole cu carne de rata udata cu vin rosé, servita pe o terasa în cetatea Carcassone din sudul Frantei. De fiecare data cînd vad aceasta fotografie si-mi aduc aminte de gustul ei, ma apuca foamea. A se remarca ca fasolea ne-a fost servita într-un vas de lut, pentru o mai buna stimulare a papilelor gustative.
Mi s-au terminat muraturile!
Snif!
Mi s-au terminat muraturile cu exact doua saptamâni înainte de o chermeza importanta în familie. Cele mai bune muraturi pe care le-am mâncat în ultimii ani. Puse la murat de subsemnatul dupa o reteta din Moldova natala. Crocante, acre si piscatoare la limba. Plus ceva pepeni, morcovi si telina. Niste muraturi care au tinut piept cu vitejie unor friptane generoase si au alunecat pe gât fericite însotite de un vin rosu sec de Languedoc. Muraturi care m-au tinut patru luni de iarna, dar nu chiar iarna toata.
Snif, snif!
Ïn toamna voi pune înca un bidon, se pare ca necesarul per iarna la Casa di Stash este de 4 bidoane de câte 20 de litri. Pâna atunci trebuie sa caut o alternativa pentru petrecerea ce va sa vina. Probabil varza murata alba în sos de vin, productie Germania. La 2.5 dolari 300 de grame.
Weekend-ul trecut am reusit sa avansez Operatiunea Kürtőskalác, trecând la faza pe cartier. Dupa ce am primit din Romania toate sculele necesare si am reusit sa ademenesc cu promisiunea unui cozonac sasesc de la mama lui, nitica tuica si ceva mai mult vin, jumatatile masculine ale celor zece familii de români de pe strada mea, am purces la treaba.
Faza preliminara – pregatirea focului
Am umplut gratarul de fonta cu carbuni de lemn de artar si i-am dat foc. Ideea era sa avem un foc mocnit dar puternic. Sub gratar am asezat doua placi de gresie pentru a proteza iarba, ceea ce s-a dovedit a fi o proasta idee, pt ca gresia transmite caldura si deci mi-a pârlit iarba oricum. Observati va rog cât de strategic a fost construita aceasta masinarie de facut colacii. Cîte calcule si planuri de inginerie cuprinde ea.
Faza 1 – Aluatul
A fost pregatit aluatul. Am avut un specialist, un prieten din Târgu-Mures, care a pregatit compozitia. A framantat aluatul cam 50 de minute, atat de vajnic încât sotia si soacra-mea abia reuseau sa tina impreuna ligheanul de framantat. Dupa ce aluatul a fost gata, coca a fost întinsa pentru primul Kurtos, rulata pe fusul metalic si pusa pe foc. Restul compozitiei a intrat la congelator pentru a împiedica cresterea aluatului.
Ruloul metalic, de forma tronconica, se poate aseza în divesre pozitii în functie de intensitatea focului. Poate fi mutat mai sus sau mai jos dupa necesitati. Mânerul este suficient de departe pentru ca alt prieten, din Botosani, sa poata învarti fara sa se arda la mâna. Securitatea muncii înainte de toate!
Faza 2 – coacerea
Ruloul trebuie întors permanent pentru ca Kurtosul sa se coaca pe toate partile cât mai uniform. Aluatul fusese deja tavalit prin zahar, singurul ingredient care a fost presarat peste Kurtosul în stare cruda, înainte sa fie pus pe foc.
Din cauza caldurii, aluatul a început sa creasca usor si sa se stranga pe rulou. Nu ne-am panicat, Operatiunea a continuat!
Faza 3 – finalizarea
Scos de pe foc, Kurtosul a fost preluat de prietenul meu din Constanta si tavalit prin mac. Apoi a fost asezat cu grija pe o farfurie, sa se raceasca.
Apoi au fost reluata operatiunea cu alt colac. La urma, au iesit 7 Kurtosi tavaliti prin nuca macinata, prin mac si prin zahar, care au fost preparati în 4 ore jumatate!! Atât a durat Operatiunea, de la A la Z.
Finalul
A fost apoteotic! Au venit si nevestele prietenilor mei, anuntate prin telefon si pâna la urma s-a lasat cu chef ad-hoc. Chef cu Kurtos!
Asta este tot ce a mai ramas din prima transa!Urmatoarea faza a Operatiunii se reporteaza la vara.
Vorbeam zilele trecute cu vecinul meu ungur, la un pahar de palinca tare de-ti sarea cusma din cap, despre dorurile culinare ale emigratilor în Canada. Unuia îi lipsesc gutuile de acasa. Altuia urda. Un amic nu gaseste Fanta de portocale iar o prietena îmi spunea ca are probleme cu gasitul vopselei de oua pentru Paste. Recunosc ca fac parte dintre fericitii care nu suferea de probleme din astea. Pâna de curând! Caci am identificat Kürtőskalác sau mai pe româneste Kürtos Colac – cozonac secuiesc, ca fiind dorul meu culinar.
Cînd am pus piciorul în Canada prima data, acum multi ani, am ajuns într-o zona în care foarte greu puteam gasi produse traditionale românesti. Gogonele, mici, castraveti la saramura, telemea, bors acru, slanina afumata, ciorba de burta, branza de vaci, leustean, flori de tei, branza de burduf si cîte si mai cîte, erau de negasit. Pe unele am încercat sa le prepar eu, dar lipsa conditiilor si restrictiile (pe aici este interzisa vânzarea de grasime sau seu de animale, ca sa dau doar un exemplu) m-au facut sa ma las pagubas. Altele, cum ar fi leusteanul si flori de tei, le-am cules pur si simplu ori de pe o alee din gradina botanica – leusteanul e planta decorativa la astia – ori de prin copacii din jurul facultatii. Ba mi-aduc aminte ca un nene a vrut sa ne dea 10 dolari de pomana cînd ne-a vazut cu pungile cum culegeam tei, a zis ca poate n-avem ce mânca.
Dupa ce m-am mutat la Montreal, am crezut ca mi-a pus D-zeu mâna în cap. Se gaseau produsele de mai sus din plin. Iar unele preparate ca la mama acasa. Magazinele etnice, în care un chebec se fereste sa intre pentru ca el e crescut de mic numai cu hamburgheri si poutine, ofera o gama larga de produse. De la apa minerala Borsec si mustar Bunica pâna la gutui si toba. Iar pe lânga cele zece magazine românesti, alte zeci poloneze, ungare, slovace sau libaneze completeaza gama de produse traditionale. În afara de unul singur!
Kürtőskalác!
La început am zis ca e imposibil sa nu vânda vreunul. Am verificat, vindeau, dar eram foarte nashpa! Nu cumpara nimeni asa ca n-au mai facut. Dupa aia au mai încercat niste baieti din Ardeal, care au deschis un magazin numit Balkani, în piata centrala din Montreal. Dar si aia s-au remarcat prin calitatea carnii de mici mai curînd decît prin cozonacii secuiesti. Asa ca am demarat un studiu de piata. Am întrebat 12 prieteni, ce mancare le lipseste în Canada. Toti au zis, NICIUNA. I-am mai întrebat odata : Mai, sînteti siguri? Da! ziceau ei ferm. OK, zic, sa va spun un cuvant magic? Va tineti bine de scaune?
Kürtőskalác!
La auzul acestui cuvânt, ochii li se faceau mari, mâinile si vocea începeau sa le tremure si ma întrebau toti surescitati : Kurtos? Unde? Unde? Cine face? si invariabil începeau amintirile cu IOLA (copyright Vlad Petreanu). Cînd am fost io la…., mama ce Kurtosi mâncam! De unde întelegeam ca totusi le lipseste ceva.
Asa ca am intitiat Operatiunea Kürtőskalác. L-am pus pe ungurul meu de vecin sa-l sune pe ta-su în Romania si sa-i comande un sucitor/rotisor cu mâner, traditional pentru cozonacul asta secuiesc. Un cilindru de tabla de inox, subtire, pe care sa-l punem în doua tepuse deasupra unui gratar de carbuni încinsi. Gratarul l-am luat de la Rona, tepusele le-am proiectat deja pe o foaie, cu dimensiuni cu tot si saptamana asta ma duc la un atelier sa mi le faca. Sînt detasabile, no! Reteta de Kurtos o am de la mama lu’ vecinul meu si nu mai ramâne decît sa primesc rotisorul. Dupa care ne apucam de experimentat.
O sa încercam sa vedem cum ies. O sa îmbunatatesc reteta si o sa-l fac cu mac sau cu nuca. Dupa care, daca ies buni, o sa fac Sindrofie Kürtőskalác în care o sa chem amici români si o sa-i taxez pentru cozonaci fierbinti care ti se topesc în gura. O sa udam totul cu palinca si o sa vorbim ungureste, cu accent. Si poate o sa închriez aparatul de facut cozonaci cu ora. Pentru ca o sa fiu singurul furnizor de cozonac secuiesc pe-o raza de 50 de km!
Dar pâna atunci am nevoie de idei, de sfaturi din partea celor mai experiementati: cum sa fac sa-mi iasa Kurtos Colacii cît mai buni? Ce retete magice stiti?
Sursa foto: limbacailor.wordpress.com
Am o bafta ca in filmele cu prosti. Ploua la Vancouver si norii sunt atat de jos ca nu pot sa vad niciunul din muntii care inconjoara orasul. Si frisca de pe tort, am fost atat de ocupat ca n-am apucat practic sa vad orasul. Doar in materie de restaurante am recuperat. Am fost azi, la intoarcerea de pe un santier, la Cactus Club Cafe undeva prin Coquitlam. Am facut si poze, dar a plecat colegu’ cu aparatul asa ca o sa le postez cand le recuperez.
La Vancouver e frig bai tata! Dar frig! Cred ca azi au fost 10 grade. Si eu in nebunia mea, m-am dus pe terasa la Cactus Club. Noroc ca aveau aia langa fiecare masa un incalzitor din ala de gradina care radia calcura, ca-mi ingheta curu’ pe acolo. Insa a fost misto.
